Dicţionar critic al psihologiei analitice jungiene

Andrew Samuels, Bani Shorter, Fred Plaut
Dicţionar critic al psihologiei analitice jungiene
Editura Herald, 2014
Traducere de Corin Braga

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Dicţionar critic al psihologiei analitice jungiene
A

ABREACŢIE
(E.: abreaction; G.: Abreaktion, Abreagiren; I.: abreazione)
Retrăire dramatică a unui moment traumatizant, recapitulare emotivă a acestuia în stare de veghe sau hipnotică, destăinuire, repovestire care "depotenţializează afectivitatea experienţei traumatice, până când aceasta încetează să mai aibă o influenţă răvăşitoare" (CW 16, par. 262).
Începutul utilizării abreacţiei se leagă de teoria lui Freud asupra traumei şi de primele experimente psihanalitice. Jung avea o altă părere decât Freud asupra eficacităţii folosirii abreacţiei. Meditaţiile asupra insuficienţei abreacţiei îl vor conduce pe Jung la definirea propriei sale metode şi la clarificarea rolului jucat de transfer în cadrul tratamentului (vezi analist şi pacient).
Jung a descoperit că, folosită în sine (prin sugestie sau în aşa numita metodă cathartică), abreacţia este insuficientă, nefolositoare sau dăunătoare (aşa cum avea să constate şi Freud mai târziu). El a identificat scopul tratamentului mai degrabă în integrarea disocierilor legate de traumă decât în abreacţia acesteia. Această re-experienţă ar trebui, în opinia lui, să reveleze aspectul bipolar al nevrozei, astfel încât persoana să se poată reconecta la conţinutul pozitiv sau prospectiv al complexului; şi, prin aceasta, să readucă afectul sub control. Aceasta s-ar putea realiza, crede Jung, pe baza relaţiei cu terapeutul, relaţie care consolidează suficient de mult personalitatea conştientă a pacientului încât complexul autonom să reintre sub autoritatea eului.
Abreacţia este o formă de punere în scenă, ce poate fi utilizată în analiză. Ea deţine o importanţă centrală în alte terapii (spre exemplu, în Terapia primară).

ADAPTARE
(E.: adaptation; G.: Anpassung; I.: adattamento)
A intra în legătură cu factorii interni şi cei externi şi a-i echilibra. Adaptarea trebuie deosebită de conformism; ea este un aspect vital al individuării.
După Jung, eşecul în adaptare este una din definiţiile nevrozei. Uneori această inadaptare se manifestă în confruntarea cu realitatea exterioară; alteori în confruntarea cu realitatea internă. În cadrul analizei, trebuie tratate în primul rând problemele externe, pentru a putea lăsa persoanei libertatea de a înfrunta profundele şi presantele dispute interioare. Jung a subliniat că, în sine însăşi, adaptarea sugerează o echilibrare a nevoilor din lumea internă cu cele din lumea externă, nevoi ce pot exercita cerinţe complet diferite asupra aceleiaşi persoane. La început, s-ar părea că analiza distruge adaptarea pe care pacientul a realizat-o pe cont propriu; dar, mai târziu, pacientul va observa că distrugerea a fost un lucru necesar, adaptarea anterioară fiind falsă şi câştigată cu un preţ mult prea mare.
Există multe moduri de adaptare, ce variază de la persoană la persoană şi în funcţie de tipologia fiecăruia. Totuşi, dependenţa excesivă de un singur mod de adaptare ori concentrarea excesivă pe satisfacerea cerinţelor, fie numai din lumea internă, fie numai din cea externă, pot fi şi ele privite drept manifestări nevrotice.
Termenul "adaptare" desemnează tensiunea dintre cerinţele individuale şi cele colective. În această privinţă, Jung era de părere că adaptarea depinde de individ; unii indivizi simt nevoia să fie mai "personali", alţii mai "colectivi" (CW 7, par. 462). Vezi inconştient. O bună ilustrare a interpenetrării factorilor interni şi externi, personali şi colectivi, poate fi întâlnită în cadrul sistemului de relaţii umane. Spre exemplu, adaptarea la partener, în cadrul unei căsătorii, poate fi privită din toate aceste unghiuri de vedere.
Adaptarea este echivalentă cu "normalitatea"? În ceea ce priveşte persoana "normală", Jung scria că o "asemenea combinaţie fericită de caracteristici" este "ideală" şi "rar de întâlnit" (CW 7, par. 80). Acest punct de vedere este similar celui al lui Freud, care descria "normalitatea" ca o "ficţiune ideală" (1937).

AFECT
(E.: affect; G.: Affekt; I.: affetto)
Sinonim cu emoţie; sentiment suficient de intens pentru a provoca agitaţie nervoasă sau alte perturbări psihomotorii vizibile. Individul trebuie să-şi domine sentimentele, altfel afectul uzurpă voinţa şi nu mai poate fi reprimat decât cu mare greutate. O explozie a afectului reprezintă o invadare a individului şi o răsturnare temporară a eului.
Emoţiile pun stăpânire pe individ; afectele intervin într-un moment în care adaptarea este slăbită şi, în acelaşi timp, ele dau în vileag motivul acestei slăbiciuni. Pe baza acestei ipoteze, Jung a efectuat primele sale experimente cu testul asociativ verbal. Un răspuns încărcat de afect este o cheie pentru descoperirea unui complex. Afectul dezvăluie localizarea şi forţa valorilor psihologice. O traumă psihică poate fi măsurată după afectul pe care îl provoacă atunci când este evocată (vezi asociere).

ALCHIMIE
(E.: alchemy; G.: Alchemie; I.: alchimia)
Jung credea că, privită dintr-o perspectivă simbolică şi nu dintr-una ştiinţifică, alchimia ar putea fi considerată drept o precursoare a investigării moderne a inconştientului şi, în mod special, a interesului analitic pentru transformarea personalităţii. Alchimiştii îşi proiectau procesele interioare în ceea ce făceau şi, pe măsură ce desfăşurau diferite operaţii, trăiau experienţe emoţionale, dar şi spirituale, profunde şi pasionate. Fapt crucial, ei nu au încercat să rupă experienţa de activitate, acesta fiind un alt element pe care alchimia îl are în comun cu psihologia contemporană, cel puţin într-o interpretare retrospectivă. La fel ca psihologia analitică şi ca psihanaliza la vremea lor, alchimia poate fi privită ca o forţă subversivă şi subterană: imaginarul ei viu şi teluric contrastează cu expresia stilizată şi asexuată a creştinătăţii medievale, la fel cum psihanaliza a scandalizat pudoarea şi mulţumirea de sine a perioadei victoriene.
Atât cât este posibil de reconstituit trecutul, putem spune că alchimiştii secolelor cincisprezece şi şaisprezece aveau două scopuri corelate: a) alterarea sau transformarea unor materii de bază în ceva mai valoros ─ descris de obicei drept aur, sau elixir universal, sau piatră filosofală; b) transformarea materiei de bază în spirit; pe scurt, eliberarea sufletului. În mod simetric, alchimistul încerca de asemenea transpunerea în forme materiale a ceea ce se află în sufletul său, folosindu-se pentru aceasta de proiecţiile sale inconştiente. Aceste diverse scopuri pot fi privite ca metafore pentru creşterea şi dezvoltarea psihologică.
Alchimistul alege cu atenţie elementele, pe baza unei scheme organizate în termeni contrarii. Ideea conducătoare este că atracţia dintre contrarii poate conduce la eventuala lor conjuncţie şi, în cele din urmă, la producerea unei noi substanţe, ce ia naştere din substanţele originare, dar este diferită de ele. După ce procesele chimice de combinare şi regenerare se repetă de mai multe ori şi pe mai multe căi, noua substanţă emerge în stare pură. Faptul că o asemenea substanţă nu pare să existe în natură l-a condus pe Jung la ideea că alchimia trebuie abordată mai degrabă dintr-un punct de vedere simbolic, decât din cel al unei pseudoştiinţe, astăzi complet discreditată (vezi simbol).
Această opinie capătă maximă relevanţă atunci când este vorba de scrierile alchimice. În acestea, ca şi în vise, diferitele elemente sunt reprezentate atât ca persoane, cât şi ca animale, iar aşa-zisele procese "chimice" (deoarece alchimia este şi precursoarea chimiei moderne) sunt redate prin imaginea unei relaţii sexuale sau a altor evenimente corporale. Spre exemplu, combinarea a două elemente poate fi reprezentată prin două personaje, bărbat şi femeie, care au o relaţie sexuală, dau naştere unui copil, se unesc într-un hermafrodit sau se transformă într-un androgin. Masculinul şi femininul i-au fascinat pe alchimişti ca pereche fundamentală de contrarii (sau, mai bine spus, ca reprezentare fundamentală a contrariilor psihologice). Având în vedere că rezultatul unei relaţii sexuale este o nouă entitate, derivând din părinţi, dar diferită de aceştia, se poate observa imediat că alchimia utilizează fiinţele umane şi existenţa lor într-un mod simbolic, pentru a descrie procesele intrapsihice şi modul în care se dezvoltă o personalitate individuală.
Nu trebuie să se creadă însă că factorul interpersonal este neglijat. Alchimistul (de obicei bărbat) lucrează în relaţie cu o altă persoană (uneori reală, alteori fantasmatică), pe care o descrie ca soror mystica, sau soră mistică (vezi anima). Rolul "celuilalt" în transformarea psihologică este, astăzi, binecunoscut, ca să nu amintim decât "stadiul oglinzii", definit de Lacan (1949), sau accentul pus de Winnicott pe mama care reflectă înapoi spre copil propria lui integritate şi valoare (1967). Alchimia vizează, prin urmare, amândouă laturile distincţiei interpersonal / intrapsihic şi este o metaforă care pune în lumină modul în care o relaţie cu o altă persoană stimulează dezvoltarea interioară, precum şi modul în care procesele intrapsihice alimentează relaţiile personale.
Alchimia devine o metaforă pertinentă atunci când luăm în considerare relaţia dintre analist şi pacient. Accentul pus de Jung pe procesul dialectic şi pe rezultatul transformării reciproce poate fi ilustrat prin intermediul alchimiei (CW 16, "The psychology of the transference"). În transfer, analistul intră în relaţie cu pacientul atât ca persoană, cât şi ca proiecţie a unui conţinut intern ─ părinte, problemă, potenţial. Scopul analizei este de a elibera "sufletul" (adică potenţialul) din închisoarea lui materială (adică nevroza); psihoterapeutul modern vede în psihologia umană a pacientului ceea ce alchimistul vedea în formele chimice. "Personalitatea este o combinaţie specifică de plumb dens depresiv cu sulf inflamabil agresiv, cu sare amară înţeleaptă şi cu mercur volatil evaziv" (Hillman, 1975, p. 186).
Nucleul conceptual al alchimiei constă în diferenţierea dintre psihic şi materie. Gradul în care factorii psihologici, precum sensul, scopul, emoţia, operează în natură poate fi determinat prin analiza proiecţiilor şi variază în funcţie de context (vezi inconştient psihoid; sincronicitate; unus mundus). Pentru unii, interesul lui Jung pentru alchimie poate părea îndoielnic, chiar compromiţător, iar legătura făcută de el între alchimie şi un concept clinic cheie cum este transferul ─ incomprehensibilă. Totuşi, chiar dacă admitem existenţa unei participări emotive din partea lui Jung, în sensul unei fraternităţi pe care el ar fi resimţit-o cu alchimiştii, trebuie să recunoaştem că alchimia i-a permis să analizeze dezvoltarea şi transformarea psihologică, tratamentul psihologic şi problema ubicuităţii psihicului în natură, dintr-un punct de vedere privilegiat, unic, dar flexibil, aflat atât în afara medicinii, cât şi a religiei.