Cum schimbăm mentalitatea? 25 de ani în România

Sandra Pralong
Cum schimbăm mentalitatea?
25 de ani în România
Editura Polirom, 2014

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Născută la Bucureşti şi crescută în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii, Sandra Pralong (Budiş pe numele de fată) se întoarce în România la începutul anului 1990 pentru a pune bazele Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, pe care o conduce până în 1993, finanţând începuturile societăţii civile în România şi Moldova.

În 1989, înainte de a reveni în ţară, Sandra Pralong trăia la New York, unde era director al săptămânalului Newsweek. De la Bucureşti, colaborează cu CNN International şi contribuie la deschiderea canalului de televiziune faţă de jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est, iar în 1994, la Praga, pune bazele unei agenţii de ştiri video.

Revine în România în 1998 pentru a deveni consiliera preşedintelui României, responsabilă de relaţia cu românii de pretutindeni şi comunicare internaţională, iar în 2000 creează, la Bucureşti, Synergy Communications, care oferă consiliere în domeniul strategiei unor companii precum Dacia-Renault, Erste Bank, Google etc. şi organizaţii precum ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondială, Comisia Europeană etc.

În 2002 este chemată să conducă departamentul de comunicare regională a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în cele 27 de ţări foste comuniste. Se întoarce din nou în România în 2006 şi, cu profitul de la Synergy Communications, înfiinţează propria fundaţie, SynergEtica - Împreună suntem buni!, din dorinţa de a le insufla tinerilor români bucuria eticii, a civilităţii şi a bunei-cuviinţe. Printre programele fundaţiei, la care contribuie numeroşi tineri voluntari, se numără "Fair Play" - un program de etică prin sport -, diverse programe de conştientizare, cum ar fi "Nesimţirea ucide!", "Ura dăunează grav sănătăţii" sau "Mişcă-ţi bunul-simţ!", programe pentru readucerea în România a tinerilor şcoliţi în străinătate, ca "Noii paşoptişti - Revoluţionar de optimişti", precum şi "Radio-ONG" şi, recent, "Erupţie Anticorupţie".

În 2007, Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor zece intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană, iar în 2008 este numită Ambasador al Bunăvoinţei pentru Anul European al Dialogului Intercultural. În 2009 creează, la Bucureşti, "Ambasada Artelor", pentru a promova contribuţia culturii româneşti la patrimoniul european.

Sandra Pralong are un doctorat (Magna cum laude) în ştiinţe politice, obţinut la Institut d'Etudes Politiques ("Sciences Po") din Paris, a absolvit studii postdoctorale la HEC, în Elveţia (administrarea afacerilor), şi are două masterate, unul în drept internaţional şi diplomaţie, la Fletcher School of Law and Diplomacy, Boston, şi unul în filosofie politică, la Columbia University din New York. A fost decorată de statul român, de Casa Regală a României şi de Commonwealth-ul statului Massachusetts.

În 2010, Sandra Pralong a publicat la Polirom volumul De ce m-am întors în România, în care 40 de personalităţi povestesc ce le-a motivat să se întoarcă acasă, iar în 2013, tot la Polirom, volumul Mai români decît românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România, în care 45 de personalităţi străine spun ce le-a determinat să se stabilească la noi în ţară.

*

Cum schimbăm mentalitatea? Iată întrebarea la care încearcă să răspundă Sandra Pralong în această carte-caleidoscop, ce reuneşte texte apărute în diverse publicaţii româneşti şi internaţionale în ultimii 25 de ani. E recompusă astfel evoluţia României pe parcursul unui sfert de veac, din perspectiva unei românce care s-a întors în ţară în anii '90, după o bogată şi semnificativă experienţă de viaţă şi profesională în Occident. Plasîndu-şi de multe ori problematica într-un context mai larg, european ori al ţărilor foste comuniste, autoarea abordează teme dintre cele mai variate, de la probleme sociale şi societate civilă la valori democratice, etice sau globalizare.

"Această carte este despre România şi români: despre cum am putea gîndi diferit ca să trăim mai bine. Nu doar individual, ci mai ales colectiv, ca o comunitate. Este o carte despre unde sîntem după 25 de ani de la moartea lui N. Ceauşescu şi despre cum am putea fi de acum încolo, ca să devenim o societate într-adevăr deschisă, creativă şi prosperă." (Sandra Pralong)

"Sandra Pralong este una dintre foarte puţinele persoane care pot scrie credibil (intelectual şi moral) despre acest subiect! În plus, are o scriitură pasionată şi pasionantă." (Vladimir Tismăneanu)

***
Cine sunt eu si de ce m-am intors in Romania?^[1]

Eu cu mine, încotro?

Am citit de curând un bestseller scris de un doctor american^[2] care m-a îndemnat să reevaluez relaţia mea cu mine şi cine sunt eu în această lume. Este vorba despre prima cercetare ştiinţifică de anvergură a experienţelor de moarte clinică (near-death experiences). La "reînviere", pacienţii povestesc ce au trăit în timp ce erau decretaţi "morţi". Uimitor este că toţi povestesc despre aceleaşi secvenţe: trecerea în revistă a vieţii noastre, întâmpinarea lor de către oameni dragi care au murit, trecerea printr-un tunel la capătul căruia sunt înconjuraţi de o strălucitoare sursă de lumină care le transmite acceptare şi dragoste absolută etc. Interesant este că oameni de culturi, religii şi vârste diferite au exact aceeaşi experienţă. Chiar şi copii de 5-6 ani povestesc aceleaşi lucruri. Mai mult: oameni orbi din naştere "văd" aceleaşi culori şi, de exemplu, îşi văd corpul (teoretic mort) pentru prima oară...

Cartea m-a uluit pentru că mi-a pus din nou problema: despre ce este viaţa? Viaţa în general, a noastră, a mea? Am mai citit literatură New Age, dar această carte reprezintă un studiu ştiinţific. Mai greu să contrazici sute de mărturii care demonstrează atât de clar că viaţa noastră pare a continua dincolo de existenţa pe care o experimentăm zi de zi.

Şi atunci, dacă eu nu sunt (doar) această făptură din carne şi oase, cine sunt eu? Despre ce este viaţa mea?

Mi-aş dori ca viaţa mea - şi a românilor în general - să fie despre creaţie, să fie ea însăşi un act de creaţie, dar conştientă. Nu este încă, rămâne prea multă inerţie - lene? - în ea. Mi-aş dori ca viaţa mea să fie despre alegeri mai bune - de exemplu, despre a mă detaşa de animalul din mine şi a-mi hrăni mai degrabă spiritul; despre a nu mă lăsa copleşită de dificultăţile vieţii cotidiene, ci a mă simţi permanent inspirată de faptul că eu şi noi toţi de fapt suntem cocreatori nu doar ai vieţii noastre, ci şi a celor din jur, apropiaţi şi necunoscuţi deopotrivă. Când mi-e greu şi mi-e frică, aş vrea să-mi treacă mai repede spaima şi să fiu mai senină.

Într-un fel, cartea m-a ajutat să înţeleg că adevărata mea creaţie nu constă în a determina circumstanţele vieţii mele (căci nu am mereu control asupra lor), ci în reacţia mea la ele. Cu alte cuvinte, viaţa mea nu este despre ce MI SE ÎNTÂMPLĂ, ci despre CUM REACŢIONEZ la ce mi se întâmplă, cu ce contribui eu - prin felul meu de a fi, prin ce fac şi ce spun - la evenimentele şi oamenii care îmi populează viaţa.

Atunci, dacă viaţa mea este despre ce creez eu, ce aduc celorlalţi, ce manifest eu în lume prin felul meu de a fi, întrebarea este: sunt eu, aşa cum îmi doresc, o sursă de bucurie, de compasiune şi de iubire pentru cei care îmi traversează viaţa sau dimpotrivă, sunt un element de iritare, de reproş şi de frustrare?

E o mare întrebare pentru mine, căci eu mă ştiu un om blajin, înţelegător şi iubitor şi mă trezesc adesea fiind arţăgoasă, "cusurgioaică", nemulţumită şi nervoasă. Până de curând am dat vina pe circumstanţe şi pe faptul că viaţa în România poate deveni cu adevărat exasperantă - ea pare a scoate ce e mai rău şi mai urât din noi...

Dar cu această carte m-am convins că factorii exteriori sunt un simplu pretext: singura libertate adevărată pe care o am nu este cea de a-mi alege circumstanţele (cu toate că pot, evident, să influenţez multe dintre ele; spre pildă, venind în România, eu am ales să trăiesc mai greu - dar mai interesant pentru sufletul meu - decât aş fi făcut-o rămânând în străinătate). Adevărata şi probabil singura libertate absolută este cea de a alege cum reacţionez la viaţă şi ce manifest prin existenţa mea: bucurie sau frustrare pentru ceilalţi?

În acest fel înţeleg, în fine, când se spune că suntem clădiţi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" - adică suntem cocreatori ai universului în care trăim. Din păcate, în România nu realizăm suficient lucrul acesta. Este fascinant să mă gândesc la implicaţiile în viaţa de zi cu zi ale ideii că "viaţa este o permanentă creaţie" - şi asta indiferent de mărimea contului din bancă. Se schimbă radical perspectiva - de la cum mă port (cu mine şi cu ceilalţi) la ce fac şi cine sunt eu în lume.

E mai greu să trăieşti când totul e creaţie, mai uşor trăieşti pe pilot automat. Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui Statelor Unite, spunea că "nimeni nu poate fi umilit fără consimţământ". Mă gândesc la viaţa milioanelor de români care se simt încă victime, fie ale "sistemului", ale statului, ale vecinilor şi, în general, ale nepăsării tuturor şi care îşi iau revanşa alegând să trăiască doar pentru ei... Ce facem ca să ajungă la ei ideea că prin atitudinea lor - ce refuză creaţia şi implicarea - se lasă umiliţi şi că este exclusiv alegerea lor ca lucrurile să nu fie aşa? Observ cum suferinţa, lipsurile, invidia îi fac pe mulţi să fie egoişti şi răi. Dar mai observ că viaţa e şăgalnică şi plină de paradoxuri: calitatea vieţii noastre începe să devină cu adevărat bună exact atunci când ea încetează de a mai fi despre noi înşine şi devine despre ceilalţi. Egoismul este o investiţie păguboasă pe termen lung. Îmi doresc să-i conving pe cât mai mulţi să încerce dăruirea şi implicarea. Doar asta le va crea o viaţă cu adevărat mai bună - în primul rând pentru ei şi, prin ricoşeu, pentru noi toţi.

Eu cu restul lumii. Eu cu cei din afara mea

M-am născut într-o familie în care cel mai important lucru în viaţă nu este ce faci pentru tine, ci ce laşi în urma ta. De acolo probabil că mi se trage această dorinţă de implicare - de mică mi s-a insuflat ideea că trebuie să contribui la comunitatea din care faci parte. Străbunicii, bunicii, unchii şi părinţii mei au adus fiecare un plus de valoare vieţii celor din jurul lor, la o scară mai mică sau mai mare: împădurind Dobrogea (ca inginer silvic, străbunicul), scriind 23 de cărţi (bunicul), pictând 22 de biserici (bunica), predând istorie la Academia Militară sau reprezentând ţara ca ataşat militar (tot bunicul), refuzând să semneze Tratatul de la Craiova care ceda Cadrilaterul Bulgariei (unchiul mamei), construind case unde oamenii spun că se simt extraordinar de bine pentru că fiecare colţişor este gândit pentru confort, dar şi pentru plăcerea ochilor (mama, arhitectă), inventând un procedeu care ţine pământul în loc când se sapă fundaţiile (tata, inginer) etc. Aş putea adăuga multe alte lucruri făcute de membrii familiei pentru ceilalţi fără câştig personal, ba dimpotrivă, cu costuri uriaşe, fie că e vorba despre activitatea edilitară a strămoşilor mei în Constanţa, fie despre descoperirile arheologice care înrădăcinează cultura română, dar preferatul meu este "Cântecul de Crăciun", un colind ale cărui versuri şi muzică sunt scrise de fratele bunicului, care începe: "Din an în an, sosesc mereu..." şi care are o strofă extraordinară ce se termină cu: "Şi nu uita, când eşti voios, române, să fii bun!".

Astfel am ales ca, împreună cu colegii de la Fundaţia SynergEtica, în 2010 să lansăm şi în România Mişcarea Mondială pentru Acte de Bunătate (World Kindness Movement). E foarte nimerit, cred, momentul. Mottoul Mişcării, care s-a născut în Japonia şi cuprinde deja 20 de ţări, este un citat din Platon: "Fii bun, căci fiecare om pe care îl întâlneşti duce o luptă grea!". Îmi place mult. Înţeleg. Încerc să aplic. Nu-mi iese întotdeauna. Îmi cer iertare. Îmi aduc aminte de "viaţa ca o creaţie". Gândesc la ce creez data viitoare. Mă bucur de bucurie atunci când o dau. Cât de frumos se leagă toate!

Eu cu profesia mea. Care dintre ele?

Prima doamnă din televiziunea americană care a câştigat un contract de un milion de dolari în anii '70 - Barbara Walters - spunea că soarta este injustă cu femeile, căci, dintre cele trei lucruri în viaţă care sunt oricând la îndemâna oricărui bărbat - carieră, viaţă personală şi familie -, femeile nu pot face simultan decât cel mult două.

Eu am avut parte de carieră şi de viaţă personală, dar nu şi de familie, decât prin filiaţie: părinţii mei au divorţat când eram mică şi am crescut cu o mamă extraordinară care a devenit "copilul meu" de 83 de ani^[3].

Nici viaţă personală nu am avut prea multă: am iubit puţin, dar intens. Soţul - şi prietenul, şi fratele, şi iubitul - meu a murit într-un accident la şase luni după nuntă, când eu aveam 24 de ani şi el 25.

Poate că ar trebui să amendez şi capitolul "carieră", adăugându-i un bemol. Sau mai curând un plural din care rezultă bemolul: ar trebui să spun "cariere". Bemol pentru că am făcut multe lucruri diferite ce mi-au adus mari satisfacţii şi mi-au reuşit, dar în nici unul nu am ajuns la acel stadiu la care se poate măsura succesul prin faimă sau bani adevăraţi. Am fost, în diferitele faze ale vieţii mele: ilustrator (în Elveţia), profesor de contabilitate (tot în Elveţia) şi de economie (în Africa de Vest), om de presă (la Newsweek, în New York), mic funcţionar internaţional (la OCDE, la Paris), mare ONG-ist (când am pus pe picioare Fundaţia Soros în România şi Moldova), şef de agenţie de ştiri video (la Praga), consultant internaţional pentru ţările în curs de dezvoltare (la New York), consilier personal al preşedintelui României (în mandatul profesorului Emil Constantinescu), înalt funcţionar internaţional (la centrul regional ONU din Bratislava), antreprenor (ca fondator al Synergy Communications), din nou antreprenor, de data asta în Republica Moldova (unde am deschis o filială a Synergy), iarăşi consultant internaţional (tot pentru ONU, dar la Bucureşti) şi, în fine, în rolul meu preferat, antreprenor social, adică mic ONG-ist: din micul profit dobândit la Synergy finanţez o fundaţie corporatistă pentru tineri - SynergEtica - ce se ocupă de etică, excelenţă şi civilitate, în România şi în Moldova. Din 2006, împreună cu câteva serii de tineri voluntari, încercăm să spunem lumii: "Ca să trăim bine, trebuie să fim buni. Pe bune!". Lansăm proiecte haioase, cum ar fi un radio pe internet pentru training, Radio-ONG, campanii de conştientizare, ca, de exemplu, "Nesimţirea ucide!" sau "Mişcă-ţi bunul-simţ!", şi proiecte prin care încercăm să îi mobilizăm pe tinerii întorşi de la studii sau de la muncă din străinătate, cum ar fi "Noii paşoptişti".

De-a lungul anilor, printre picături, am descoperit că îmi place profesoratul şi scrisul. Spre mândria mamei, care se trage dintr-o familie de nobili cărturari - străbunicul ei fiind un mare savant grec care a absolvit Universitatea din Pisa şi Academia Elenică şi ai cărui fii au fost perceptorii sultanului -, am acumulat şi eu suficiente diplome cât pentru o familie cu patru copii: după trei masterate (în Elveţia şi SUA) şi un doctorat (la Paris), am revenit în ţară cu dorinţa de a aduce acest bagaj de cunoştinţe şi relaţii în politica românească. Ha, ha! M-am lăsat până la urmă păgubaşă văzând cum e cu politica la noi...

M-am întors pentru că iubesc România. Dar adevărul este că nu mi-am găsit încă locul aici. Am lăsat în urmă acum 20 de ani ceea ce se numeşte o "carieră promiţătoare" la Newsweek, în New York (unde, în cinci ani, am fost promovată an de an de la stagiar pe timpul verii la director pe America de Nord), ca să vin în România, nădăjduind că experienţa, ştiinţa şi contactele mele vor fi de folos la reconstrucţia ţării după 1989. Dar tot ce am făcut de atunci încoace mi se pare că a rămas foarte mic faţă de ceea ce simt că aş putea face...

Spre pildă, fără falsă modestie, cred că aş putea fi un excepţional ambasador al României: cunosc perfect trei limbi (şi alte trei aşa şi aşa), am fost la şcolile cele mai prestigioase din străinătate (dintre care cea mai veche şcoală de diplomaţie din SUA) şi, de la Rothschild la Ted Turner, cunosc o grămadă de lume pe trei continente. Dar cum fac să fiu recunoscută când nu îmi place să mă bag, într-o ţară unde tupeul a devenit cheia succesului? N-am descoperit încă secretul şi mă simt încorsetată - şi frustrată - de neputinţa mea...

Deci, până se decide preşedintele (sau ministrul de Externe) să mă numească la Paris, am profitat de Ambasadoriatul Bunăvoinţei (pentru Dialog Intercultural) oferit de Comisia Europeană în 2008 şi mi-am creat propria ambasadă - o ambasadă a culturii, care să funcţioneze tot pe principiul bunăvoinţei. Astfel, casa în care m-am mutat a devenit "Ambasada Artelor" şi găzduieşte expoziţiile artiştilor care au ceva de spus, pe româneşte, Europei.

Sunt convinsă că arta şi cultura sunt cei mai buni ambasadori ai României. Aşadar, poate că în a doua jumătate a reprizei mele în meciul cu viaţa mă voi dedica de una singură promovării României prin artă. Ştiu că noi, românii, avem ceva important de spus lumii. Jobul meu ar fi aşadar să îmbii lumea să ne asculte...

Eu cu Creatorul

Mă întorc la începutul conversaţiei noastre şi la cartea doctorului Jeffrey Long, citată mai sus. Dacă ceea ce intuim (unii dintre noi) este adevărat, şi anume că parcursul nostru depăşeşte cu mult scurtul nostru pasaj pe acest pământ, atunci viaţa noastră este manifestarea unei forţe pe care nu o înţelegem şi nici nu o bănuim. Asta înseamnă că ea este despre cu totul altceva decât credem. Perpetuarea speciei nu are cum să fie un scop în sine; întrebarea logică ar fi: la ce bun se perpetuează specia? Îmi place subiectul - de fapt mă obsedează -, deci mă hazardez la un răspuns din unghiul meu de filosof diletant. Poate că speciile se perpetuează ca să "prelucreze" energiile brute, să şlefuiască elanurile vitale şi să le transforme în legi armonioase, acelea care alcătuiesc natura şi universul. Ce ţine oare oamenii lipiţi de pământ şi nu-i lasă să plutească fără sens în cosmos? Poate ceea ce noi numim "gravitaţie" nu este decât un nume tehnic pentru forţa iubirii. La fel şi cu celelalte forţe.

Poate că ne trebuie o viaţă de iubire - sau mai multe - pentru ca, după ce ne detaşăm de materie şi de corp (de "pământul din noi", cum spune atât de frumos Oana Pellea), să participăm şi noi la forţele naturii. Poate că aceia care au iubit într-adevăr fără zăgaz şi s-au dăruit celorlalţi fără economie sunt cei ce contribuie cu adevărat la ţinerea galaxiilor împreună. Poate... Nu ştiu. Dar un lucru ştiu cu siguranţă: suntem făcuţi pentru altceva decât pentru a acumula bani sau bunuri pe care oricum nu le putem lua, nici unul, cu noi, indiferent unde am merge pe lumea cealaltă...

Textul care consider că mă defineşte:
"Fără cămin şi fără avere, fără soţ, fără iubit, fără copii, am început să iubesc România cu o patimă care mi-a umplut toate clipele fiecărei zile, mi-a chinuit toate nopţile şi, de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani, a ştiut să-mi dea toate neliniştile şi bucuriile vieţii. Începând din 1895 n-am mai văzut, auzit, respirat decât prin şi pentru ţara mea, fără încetare. (...) România? Dar România era în mine, eu eram ea şi ştiam să trezesc în mai toţi cei cu care vorbeam senzaţia că ei o văd numai văzându-mă pe mine. Iubeam cu o dragoste totodată senzuală şi intelectuală ţara căreia îi mărturiseam cu toată sinceritatea: «Nu mai sunt eu însămi, o, ţară, eu sunt tu». Miresmele ei veneau spre mine oricât aş fi fost de departe, ca şi ţăranii cu haine pestriţe, orăşelele cu clopotniţe strălucitoare, poporul viteaz şi plin de râvnă, simplu şi îndrăzneţ, în care m-am topit mai mult decât toţi ce-i stau aproape. (...) Iubită ţară, când sub cerul tău toate renaşterile la care năzuiesc se vor fi săvârşit, primeşte-mă cu drag la sânul tău, ca pe o fiinţă care a meritat din plin adăpost, refugiul unde voi putea trăi din viaţa seminţelor tale, a sevei tale, o, tu, iubitul meu, o, voi, fiii mei nenumăraţi, o, tu, soţul meu fără seamăn, o, pământ românesc, o, Românie..."^[4].

---

[1] Text publicat în Monica Silvia Tatoiu (coord.), Cele 4 dimensiuni ale feminităţii româneşti, vol. 1 (Neverland, Bucureşti, 2010).

[2] Evidence of the Afterlife: The Science of Near-Death Experiences, de Jeffrey Long şi Paul Perry, HarperCollins Publishers, 2009.

[3] Text scris în 2009.

[4] Elena Văcărescu, Memorial în mod minor (Compania, Bucureşti, 2001, p. 177).