Geamantanul Hanei. Din ororile Holocaustului

Karen Levine
Geamantanul Hanei. Din ororile Holocaustului
Editura Meteor Press, 2014
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvîntul înainte şi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Tokio, Japonia, iarna 2000

Este un geamantan care arată într-adevăr banal. Puţin uzat la colţuri şi pe muchii, dar în stare bună.

Este cafeniu. Este mare. Aţi putea îndesa în el o mulţime de lucruri - să zicem, haine pentru o călătorie mai lungă. Cărţi, jocuri, obiecte de preţ, jucării... În momentul de faţă, însă, geamantanul este gol.

În fiecare zi copiii vin într-un muzeu mic din Tokio, pentru a se uita la geamantanul acesta, care se află într-o vitrină. Prin sticla vitrinei se poate vedea că pe capacul geamantanului este scris cu vopsea albă un nume de fată: Hana Brady. O dată de naştere: 16 mai 1931. Şi încă un cuvânt: Waisenkind. Asta înseamnă "orfan" în limba germană.

Copiii japonezi ştiu că geamantanul provine din Auschwitz, un lagăr de concentrare în care milioane de oameni au suferit şi au murit în al Doilea Război Mondial, între anii 1939 şi 1945. Dar cine a fost Hana Brady? De unde venise ea? Încotro călătorea? Ce şi-a pus în geamantan? Cum a ajuns orfană? Ce fel de fetiţă a fost şi ce s-a întâmplat cu ea?

Copiii au foarte multe întrebări. La fel şi directoarea muzeului, Fumiko Ishioka, o tânără cu părul lung şi negru.

Fumiko şi copiii scot cu grijă geamantanul din vitrină şi-l deschid. Caută în buzunarele interioare. Poate că Hana a lăsat ceva ce poate reprezenta un indiciu. Nimic. Scotocesc sub căptuşeala cu buline a geamantanului. Nici acolo nu descoperă nimic.

Fumiko le promite copiilor că va face tot ce va putea pentru a afla mai multe despre fetiţa căreia i-a aparţinut geamantanul, pentru a rezolva misterul. Şi, timp de un an întreg, Fumiko îşi ia rolul de detectiv, umblând prin toată lumea pentru a culege informaţii despre povestea Hanei Brady.

(Fumiko ţine o fotografie a geamantanului, iar fratele Hanei, George Brady, le vorbeşte copiilor în timpul vizitei sale în Japonia şi la Centrul Holocaustului)

Nové Město na Moravě, Cehoslovacia, anii 1930

În dealurile unduitoare din centrul fostului stat Cehoslovacia, într-o provincie numită Moravia, exista un orăşel numit Nové Město na Moravě. Nu era mare, însă era faimos. Şi, mai ales iarna, era foarte animat. Oameni din toată ţara veneau să practice schi fond în Nové Město na Moravě. Acolo se ţineau concursuri, existau pârtii pentru schiori şi iazuri îngheţate pentru patinatori. Vara puteai să înoţi, să te plimbi cu bărcile cu pânze, să pescuieşti şi să faci drumeţii cu cortul.

În Nové Město na Moravě trăiau 4.000 de oameni. Cândva, aşezarea fusese cunoscută pentru producerea sticlei, dar în anii 1930 majoritatea locuitorilor ei lucrau în pădure şi în ateliere micuţe unde se făceau schiuri. Pe strada principală exista o clădire mare şi albă, cu etaj şi pod cu două niveluri. Iar din beciul ei, un coridor secret ducea la biserica din piaţa principală a orăşelului. În zilele de demult, când aşezarea era supusă asediilor, soldaţii foloseau clădirea pentru a depozita alimente şi diverse provizii pentru locuitorii din Nové Město na Moravě.

La parterul clădirii se afla magazinul general al orăşelului. Acolo puteai să cumperi aproape orice: nasturi, gem, felinare cu petrol şi greble, zurgălăi pentru sănii, gresii pentru ascuţit cuţitele, farfurii, hârtie, creioane şi bomboane. La etaj locuia familia Brady: tatăl Karel, mama Marketa, Hana şi fratele ei mai mare George.

Tatăl lucra şase zile pe săptămână în prăvălie. Era sportiv şi cunoscut de aproape toţi locuitorii din Nové Město na Moravě pentru dragostea sa faţă de fotbal, schi şi gimnastică. Era de asemenea actor amator şi avea un glas puternic, care răsuna dintr-o parte în cealaltă a unui stadion. Din acest motiv fusese ales să transmită competiţiile de schi fond printr-un megafon, astfel ca toţi să poată auzi ce se întâmpla în curse. Era pompier voluntar şi împreună cu alţi bărbaţi din orăşel mergeau cu tulumba pentru a-i ajuta pe cei ajunşi la necaz.

Uşa casei familiei Brady era permanent deschisă pentru artişti: muzicieni, pictori şi poeţi, sculptori şi actori. Când aceştia erau flămânzi, ştiau că puteau găsi întotdeauna un prânz cald, gătit de Boshka, menajera şi bucătăreasa familiei. Iar talentele lor artistice găseau o audienţă entuziastă, care, desigur, îi includea pe cei doi copii plini de viaţă: Hana şi George. Uneori, George era chemat să cânte la vioară şi Hana era oricând încântată să-şi demonstreze talentul la pian pentru oricine ar fi fost dispus s-o asculte. În mijlocul livingului se găsea un gramofon acţionat cu o manivelă, la care Hana asculta la nesfârşit cântecul ei preferat, "Am nouă canari".

Mama era o gazdă caldă şi generoasă, cu simţul umorului şi râs foarte sonor. Şi ea lucra şase zile pe săptămână în prăvălie, iar oamenii veneau adesea doar pentru a-i auzi glumele şi tachinările. Era grijulie cu sărmanii din Nové Město na Moravě, care locuiau la periferia orăşelului. O dată pe săptămână, ea pregătea un pachet mare cu haine şi mâncare, pe care Hana îl ducea la vecinii nevoiaşi. Hana era mândră de această misiune şi-şi îmboldea mama să pregătească mai des astfel de pachete.

Hana dădea o mână de ajutor şi în prăvălie. Încă de mici, cei doi fraţi avuseseră sarcina de a păstra rafturile aprovizionate, curate şi ordonate. Ei învăţaseră să taie drojdia în felii, să desprindă cu dăltiţa bucăţele din căpăţâna de zahăr, să cântărească mirodeniile şi condimentele şi să răsucească hârtia în cornete, care erau umplute cu bomboane. Câteodată, mama observa că lipsea câte un cornet cu bomboane. Hana nu l-a pârât însă niciodată pe George şi nici băiatul pe surioara lui.

(Hana şi George, fratele ei, s-au sprijinit reciproc)

În prăvălie existau permanent pisici, care aveau rolul de a prinde şoareci. Odată însă, ca un cadou special pentru copii, mama şi tata au comandat pisoi Angora albi şi pufoşi. Două ghemotoace mici şi moi au sosit prin poştă, într-o cutie găurită pentru a putea respira. La început, Sylva, căţeaua-lup a familiei, uriaşă şi cu blana sură, i-a adulmecat bănuitoare. În scurt timp, însă, pisoii, pe care Hana i-a botezat Micki şi Mourek, au devenit membri acceptaţi ai familiei.

Hana şi George au urmat şcoala publică. Erau elevi normali, care făceau ştrengării şi aveau obişnuitele necazuri şi satisfacţii. Un lucru îi deosebea totuşi în mod clar de ceilalţi copii.

Familia Brady era de origine evreiască. Deşi nu erau religioşi, mama şi tata au dorit să le transmită copiilor moştenirea lor culturală. O dată pe săptămână, în timp ce tovarăşii de joacă ai lui Hana şi George mergeau la biserică, la cei doi fraţi venea un profesor care îi învăţa despre sărbătorile evreieşti şi despre istoria evreilor.

În Nové Město na Moravě mai trăiau şi alte familii de evrei, însă Hana şi George erau singurii copii evrei din oraş. În primii lor ani de viaţă, nimănui nu i-a păsat că erau "altfel". În scurt timp însă, originea evreiască avea să devină trăsătura lor cea mai importantă.

Tokio, iarna 2000

Când s-a întors în biroul ei, în cealaltă parte a globului, în Japonia, şi după mai bine de jumătate de secol, Fumiko Ishioka şi-a reamintit cum ajunsese geamantanul în muzeu.

În 1998 îşi luase în primire postul de coordonatoare a unui muzeu mic, numit Centrul Holocaustului din Tokio. Menirea lui era de a-i învăţa pe copiii japonezi despre Holocaust. La o conferinţă din Israel, Fumiko cunoscuse câţiva supravieţuitori ai Holocaustului, oameni care trecuseră prin ororile lagărelor de concentrare. Rămăsese uimită de optimismul lor şi de bucuria cu care îşi trăiau viaţa, în ciuda tuturor suferinţelor îndurate. Când era tristă sau supărată, Fumiko se gândea adesea la supravieţuitorii aceia, înţelepţi şi cu o voinţă de fier. De la ei învăţase foarte mult.

(Centrul de Resurse şi Educaţie despre Holocaust din Tokio)

Fumiko a dorit totodată ca tinerii din Japonia să înveţe din lecţiile oferite de Holocaust. Era misiunea ei. Dar nu era una uşoară. Cum i-ar fi putut ajuta pe copiii japonezi să înţeleagă întâmplările teribile prin care trecuseră milioane de copii evrei de pe un continent îndepărtat, cu peste cincizeci de ani în urmă?

A decis că modul cel mai bun pentru a începe ar fi fost prin intermediul unor obiecte reale, pe care copiii să le vadă şi să le atingă. A scris la muzee evreieşti şi ale Holocaustului din toată lumea - Polonia, Germania, Statele Unite şi Israel -, rugându-le să-i împrumute exponate care aparţinuseră unor copii. Şi-a postat cererea şi pe internet. A scris unor persoane care ar fi putut s-o ajute. Fumiko căuta o pereche de pantofi şi un geamantan.

Toţi au refuzat-o, spunându-i că asemenea obiecte pe care le păstraseră cu atâta grijă erau prea preţioase pentru a le trimite unui muzeu atât de mic şi aflat aşa de departe. Fumiko n-a ştiut ce să facă în continuare. Nu era totuşi genul de persoană care să cedeze cu uşurinţă, ci dimpotrivă. Cu cât primea mai multe refuzuri, cu atât era mai hotărâtă să continue.

În toamna aceea, Fumiko a plecat în Polonia, unde fuseseră construite multe lagăre de concentrare naziste. Acolo, a vizitat Muzeul Auschwitz, amplasat pe locul celui mai cunoscut lagăr. Fumiko a solicitat o audienţă la directorul-adjunct al muzeului şi i-au fost acordate cinci minute pentru a-şi expune doleanţele. Când a plecat din biroul directorului-adjunct obţinuse promisiunea că îi va fi analizată cererea.

După câteva luni a primit un colet de la Muzeul Auschwitz, care conţinea un pantof şi un ciorap de copil, un pulover de copil, un container cu gaz otrăvitor Zyklon B şi un geamantan - geamantanul Hanei.