Şoapte în Bucureşti / Whisper in Bucharest

Kiki Skagen Munshi
Şoapte în Bucureşti / Whisper in Bucharest
Editura Compania, 2014
seria document.ro
Cuvânt înainte de Dinu C. Giurescu
Traducere de Ioana Ilie şi Adina Kenereş

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment

În cele din urmă, Mihai plecă la post în străinătate - o scurtă misiune la Lagos ("la vedere, pentru că vorbesc englezeşte şi pentru că era un post liber, dar, de fapt, s-a întâmplat pentru că X de la direcţia de personal mă duşmănea, dar am aranjat şi asta, doar că a luat ceva timp", a zis el după ce s-a întors). Câţiva ani mai târziu, avea să fie trimis la Washington. De la amândouă ambasadele îi trimisese lui Fane scrisori care îi erau destinate şi lui Carol. Mesajele nu erau prea consistente, însă Fane păstră scrisorile deşi Leri bombănea mereu că n-au loc să păstreze toate cele.

Fane n-avea în minte asemenea lucruri când află pe neaşteptate că e chemat la o întâlnire cu Popescu în mica sală unde aveau loc, de regulă, vizitele de protocol. De-a lungul anilor, chiar dacă nu deveniseră buni prieteni, Fane şi contabilul-şef ajunseseră să întreţină relaţii colegiale, de înţelegere şi stimă reciprocă. Lui Fane nu-i trebuise mult ca să înţeleagă că era preferabil să fii "prieten" cu corpul tehnic al institutului, de la portar la contabilul-şef, iar pe Popescu chiar îl plăcea. A fost deci puţin surprins atât de tonul convocării, cât şi de locul ales. "Protocol" era termenul folosit pentru întâlnirile organizate în mica încăpere aflată în stânga holului de la intrarea în institut, dar Fane ştia, ca şi ceilalţi, că era vorba de întâlniri cu persoane care trebuiau ţinute la distanţă de activitatea şi de angajaţii institutului. Toată lumea credea - şi cu temei, găsea Fane - că în sala de protocol erau puse microfoane.

Fane intră şi-l văzu pe Popescu, dar acolo era şi un cercetător mediocru din institut, care nu reuşea niciodată să ducă o treabă serioasă la bun sfârşit şi de al cărui nume Fane îşi amintea vag, parcă Radu - Radu-nu-ştiu-cum -, şi mai era un bărbat cu totul necunoscut. Şedeau toţi trei la masa lungă, îmbrăcată în postav verde, care aproape că umplea încăperea. Pe masă erau nişte hârtii, pe un perete atârna o veche şi întunecată pictură în ulei, iar pe un raft din spatele lor se aflau câteva cărţi pentru cadouri. Nu era nimic altceva în săliţa lipsită de viaţă şi de activitate, care mirosea a spaţiu nefrecventat.
- Intră, tovarăşe Vulcean, spuse Popescu pe un ton oficial. Ia loc. Tovarăşi, zise el, adresându-se celorlalţi, vi-l prezint pe tovarăşul Vulcean. Nu-l prezentă pe bărbatul necunoscut. Fane înţelesese deja că ceva nu era în regulă, dar îşi păstră expresia obişnuită, nu neapărat zâmbitoare, dar agreabilă. Acum, continuaţi, zise Popescu, pe mine o să vă rog să mă scuzaţi. Evită privirea lui Fane şi, cu o figură impasibilă, se ridică şi părăsi încăperea. Celălalt cercetător îi aruncă o privire lui Fane, apoi fixă masa.
- Tovarăşe Vulcean, începu necunoscutul, uitându-se mai întâi la hârtiile înşirate în faţa lui, apoi direct la Fane. Dumneata EŞTI tovarăşul Ştefan Vulcean?

În acel moment, Fane înţelese că era o problemă.
- Da, tovarăşe, eu sunt.
- Cred că-l cunoşti pe Mihai Sârbu.
- Da, tovarăşe. E vărul meu.
- Se pare că-l cunoşti destul de bine.
- Da, tovarăşe. Părinţii lui au murit şi el a venit la noi în familie când aveam amândoi... şase sau şapte ani. Am mers la şcoală împreună şi am împărţit camera în studenţie. Lui Fane începuseră să-i transpire mâinile, dar îşi păstră expresia plăcută, neutră.
- Când l-ai văzut ultima dată?
- Înainte de plecarea lui la Washington, în Statele Unite.
- Ştiu unde e Washington, tovarăşe!
- Da, tovarăşe.
- Unde e Mihai Sârbu acum?

Întrebarea îl îngrozi pe Fane, dar nu lăsă să se vadă.
- Păi... la ambasada noastră de la Washington, după câte ştiu.
- Ai primit scrisori de la el?
- Da, tovarăşe, am primit.
- Ai acele scrisori?
- Le am acasă, tovarăşe.
- Ştiai, desigur, că vărul dumitale, Mihai Sârbu, e homosexual?

Lui Fane i se făcu brusc rău. Îşi aminti deodată noaptea de vară de demult, când Mihai se întinsese spre el şi-l pipăise, şi se strădui din răsputeri să nu vomite. Şocat, ca prin ceaţă, îi auzea vorbind pe cei doi, apoi străinul îi spuse pe un ton ceva mai îngăduitor:
- Se pare că nu ştiai.
- Nu, tovarăşe, reuşi Fane să articuleze, nu ştiam. Desigur, ar fi trebuit să-şi dea seama, îşi zise în sinea lui. Vorbeau despre prietene, dar el nu apăruse niciodată cu o femeie şi, de fapt, nici nu băga în seamă femeile, îşi dădea seama abia acum.
- Se pare că a ascuns asta foarte bine, observă anchetatorul. Şi acum poţi să-ţi aminteşti lucruri pe care nu le-ai băgat de seamă, nu-i aşa?
- Poate că da, tovarăşe. Dar n-am văzut niciodată nimic de natură să ne indice clar, mie sau altora, aşa ceva.

Trebuia să fie atent, să-l protejeze pe Mihai pe cât posibil.
- Absolut nimic?

Nu va şti nimeni niciodată ce se întâmplase în fân...
- Nu, poate doar faptul că nimeni nu l-a văzut vreodată întâlnindu-se cu vreo fată. Ne-a spus odată că nici una nu era destul de serioasă.
- Asta pentru că acele "fete" erau bărbaţi. Sau... un bărbat. Ştii că homosexualitatea nu e doar un păcat în faţa lui Dumnezeu, ci şi o infracţiune.
- Da, tovarăşe, răspunse Fane, dar gândurile îi zburară iarăşi departe - trebuie că există infracţiuni mult mai grave decât cele pe care le comite cineva în viaţa privată. Cercetătorul - Fane îşi dădu seama că era agentul Securităţii în institut şi se întrebă într-o doară de ce aleseseră tocmai un asemenea neisprăvit - se foia pe scaun, stânjenit. Foiala aceea îl duse pe Fane cu mintea şi la altceva.

Interogatoriul continuă aproape o oră, trecând prin aproape toate aspectele vieţii lui Fane şi a lui Mihai. Fane răspunse cât putu mai deschis şi mai sincer, ascunzând doar cele câteva lucruri care trebuiau cu adevărat ascunse. Lucru destul de ciudat, nu veni vorba nici de domnul Eichmann, nici de unchiul Vania, iar Fane nu spuse nimic despre ei din proprie iniţiativă. În cele din urmă, întâlnirea epuizantă luă sfârşit.
- Destul pentru astăzi, tovarăşe. Te rog să aduci mâine scrisorile pe care le-ai primit de la Mihai Sârbu. "E ciudat, îşi zise Fane, că rosteşte mereu numele întreg." Nu vorbi cu nimeni despre toate acestea, nici măcar cu soţia dumitale! Îţi mulţumesc pentru deplina şi constanta cooperare.

Fane murmură un răspuns potrivit, se ridică şi se strecură afară din încăpere. În timp ce închidea uşa, auzi în spatele său vocea cercetătorului: "... că e un om de calitate, cu bună reputaţie şi nu...". Spera ca omul acela să-i fie de ajutor - Hristu, aşa îl chema, Radu Hristu. Oare o să-i fie? Totdeauna se purtase prietenos cu el, îşi spuse, dar nu fuseseră apropiaţi. Fane nu voia să ajungă la închisoare, să fie dat afară din institut. "Fir-ai să fii de Mihai! Oare ce se întâmplase cu el? Era..."

După sfârşitul programului de la institut, Fane îşi strânse lucrurile, trecu prin încăperile pustii, îl salută mecanic pe portar şi porni spre casă, mergând ca prin ceaţă. Când ajunse pe strada Ady Endre, abia se mai ţinea. Trebuia să stea de vorbă cu Leri... nu, îi ceruseră să nu facă asta. Oare telefonul, pe care reuşise după atâta chin să-l obţină anul trecut, nemaivorbind de relaţiile puse în mişcare şi de bani, o fi ascultat? Leri spunea că mai toate telefoanele sunt ascultate. Dar era cu totul altceva să ai microfoane în casă şi Leri spunea că aveau instalate microfoane... Unde altundeva puteau să vorbească? Poate n-ar trebui să deschidă gura...

Fane deschise poartă abia dându-şi seama unde se află şi urcă mecanic scara încolăcită şi întunecoasă care ducea spre refugiul lui, spre locul lui sigur. Leri nu ajunsese încă acasă. Îşi aminti că era ziua în care ea trebuia să se ducă în vizită la mătuşa Sanda, care nu se simţise bine în ultima vreme. "Va mai lipsi cel puţin o oră", îşi zise, uitându-se la ceas. "CE făcuse Mihai?" Telefonul sună şi îi curmă şirul gândurilor. Fane nu voia să răspundă, dar putea să fie cineva de la partid sau de la procuratură... aşa că ridică receptorul.
- Hei, Fane, îl auzi pe Carol şi lumea păru să facă un salt înapoi, într-o relativă normalitate. Am chef de vorbă. Mergem la o bere într-o jumătate de oră?
- Chiar nu mă trage inima să ies acum, răspunse Fane. Pur şi simplu, nu avea destulă energie ca să-i ţină companie lui Carol.
- Ascultă, mi s-a întâmplat ceva oribil astăzi. Calul meu preferat, Haiduc, cel care îţi place şi ţie mult, murgul ţintat, şi-a rupt piciorul. Realmente simt nevoia să ies. Fane îşi spuse că era o aberaţie. Fane nu văzuse niciodată vreun cal de-al lui Carol, iar acesta nu l-ar fi invocat pe Haiduc decât ca să-i transmită un fel de mesaj.
- Bine. Unde?

Cei doi se întâlniră într-un bistrou nou, iar Carol înşiră vrute şi nevrute în timp ce dădeau pe gât o bere. Apoi se ridică şi spuse:
- N-am stare. Trebuie să mă mişc. Hai cu mine!

Ieşiră şi o luară cu paşi repezi spre parc. Când realiză că nu mai era nimeni prin preajmă, Carol spuse:
- Am veşti proaste.
- Mihai?
- A, deci ştiai!
- M-au ţinut toată după-amiaza într-un interogatoriu.
- Aoleu! Bănuiesc că vine rândul meu.
- Habar n-am avut, deşi ar fi trebuit să mă gândesc. Vreau să spun că nu sunt cu totul inocent, dar...
- Dar cum să fi ştiut? sări Carol. Nu ne-a dat niciodată nici cel mai mic indiciu că avea să facă aşa ceva.
- Dar erau semne, ar fi trebuit să le văd...
- Ce semne? Stai aşa, eşti sigur că vorbim despre acelaşi lucru?
- Despre homosexualitatea lui Mihai, nu?

Carol slăbi pasul, apoi se opri şi se întoarse către Fane:
- Asta e o chestie veche, a tot circulat. Mihai a defectat ieri în Statele Unite.
- De unde ştii? Fane simţi că îi plesneşte capul, prin care gândurile tropăiau în toate sensurile. Nu mi-au spus nimic despre asta!
- Probabil că încearcă să afle dacă ştii ceva. Fane îşi aminti de o serie de întrebări care nu păreau să aibă legătură cu restul decât... dacă erau puse într-un alt context.
- Probabil că ai dreptate. Dar de ce? întrebă.
- De ce nu?
- Dar ce-o să se întâmple cu domnul Eichmann... cu tatăl lui Mihai. Or să-l închidă, or să-l...
- Ar fi avut motive s-o facă, doar că s-a spânzurat azi-noapte.

Fane se prăbuşi pe o bancă din parc, recunoscător că avea pe ce cădea. Simţea că-i fuge pământul de sub picioare... Mihai... tatăl lui... Cum putuse Mihai să facă aşa ceva? Cum putuse să distrugă atâtea vieţi... şi pentru ce? Ca să aibă el parte de libertate într-o ţară bogată? Nu era...
- De unde ştii? Era singurul lucru care-i veni în minte - cum de ştia Carol toate astea?
- Am prieteni..., răspunse Carol în doi peri şi se aşeză pe bancă lângă Fane. Nu ştiu nici eu cum s-a petrecut, dar bănuiesc că Mihai pregătea ceva de câtva timp. Taică-su ştia ceva în mod evident, iar Piotr a fost, probabil, un actor-cheie în povestea asta.
- Piotr? Mi-au pus o grămadă de întrebări despre el.
- Fane... tu chiar nu ştiai?
- Ce să ştiu? Despre Mihai? Ah, că era... Piotr?... Bineînţeles! Fane nu-şi dădea seama cum de îi scăpase asta şi o spuse cu disperare: trebuia să fi făcut ceva! Trebuia să-l fi făcut să...
- Să facă... ce?
- Pe dracu'! Nu ştiu, chiar nu ştiu!
- Uite că aşa ceva nici eu nu ştiu.

A doua zi, Fane aduse scrisorile la institut şi le parcurse împreună cu tovarăşul-fără-nume, care apoi îl întrebă iar şi iar despre Mihai şi despre toată viaţa lui - interogatoriul dură toată ziua şi o parte din următoarea. Acum, pentru că ştia ce se întâmplase, îi era deopotrivă mai greu şi mai uşor să răspundă, dar, până la urmă, se pare că răspunsurile sale fură destul de bune pentru ca şefii să se declare mulţumiţi. La sfârşitul interogatoriului tot nu aflase cum se numea "tovarăşul" şi nu i se explicase oficial despre ce era vorba. Nu întrebase nici el.

Ultima piesă completă puzzle-ul când Carol află că Piotr se întorsese brusc la Moscova. Şi nu-şi luase rămas-bun.
- Deci Piotr îl...
- Ori îl atrăgea pe Mihai într-o capcană fiindcă aşa avea ordin, ori nu. Iar dacă nu, acum e într-un mare rahat.
- Nu ştiu dacă să-mi pară rău pentru el sau nu. A fost întotdeauna drăguţ cu noi.
- Corect. Probabil, n-o să ştim niciodată.
- Bietul Mihai... Crezi că ştie?
- De ce bietul Mihai? întrebă Carol, uimit. E în Statele Unite şi poate să facă tot ce vrea.
- Pentru că, dacă ţinea la Piotr, şi eu cred că ţinea, ori a fost trădat, ori prietenul lui e în drum spre Siberia. Iar taică-su e mort.
- Da, înţeleg ce vrei să spui. E ditamai rahatul.

Aşa era şi poate că - se gândi Fane mai târziu - "ditamai rahatul" exprima foarte bine ce simţise el sub picioare în zilele şi săptămânile care urmară. Cu prima ocazie, Fane se duse să-i vadă pe unchiul Vania şi pe mătuşa Ana, de data asta fără Leri. Avea nevoie de înţelepciunea şi de alinarea lor, dar îi găsi la fel de zdruncinaţi ca şi el. Unchiul Vania, care parcă îmbătrânise de la ultima vizită a lui Fane, cu numai câteva luni în urmă, încercă să lămurească lucrurile în vechea lor sufragerie atât de primitoare. În timp ce vorbea, Fane se uita în jur, încercând să se concentreze, dar amintindu-şi, pe de altă parte, toate discuţiile, aprinse sau raţionale, înflăcărate sau furioase, care se purtaseră în acea încăpere. Şi acum unchiul Vania îi spunea că multe fuseseră inutile.
- Am ajuns să cred că partidul are prea multă putere şi nu o foloseşte înţelept, zise unchiul Vania, iar mătuşa Ana aprobă din cap.
- Păi, de ce? Să fie din cauza asta? Oricum, lucrurile merg mai bine, chiar mult mai bine. Şi am câştigat mult mai multă independenţă faţă de URSS. Fane avea în minte paşii făcuţi de Gheorghiu-Dej şi acum de Ceauşescu, care diminuaseră controlul absolut al Rusiei asupra României - până şi Institutul de Istorie îşi recăpătase numele fondatorului, Nicolae Iorga. Nu fuseseră reabilitaţi doar istorici, ci şi scriitori şi artişti. Nu încă şi Familia regală... Erau însă mai multe mărfuri în magazine şi...
- Cred că acest incident, pierderea bunului meu prieten Iacob, ca şi pierderea lui Mihai... căci şi el e pierdut pentru noi pe vecie, sunt o cotitură pentru Ana şi pentru mine. Dar totul a început mult mai demult. Fane se concentră din nou asupra vorbelor spuse de unchiul Vania.
- Pentru mine, zise mătuşa Ana cu voce mică, totul a început, de fapt, în 1956, odată cu epurarea intelectualilor, când mulţi dintre prietenii noştri au suferit fără vreun motiv serios. Unchiul Vania o aprobă din cap şi continuă rostind numele unor oameni - Fane îi cunoscuse pe câţiva - care în anii '50 fuseseră scoşi din slujbe şi căpătaseră locuri de muncă mizerabile sau fuseseră băgaţi în puşcărie ori persecutaţi.

Oarecum surprins, Fane spuse:
- Nu mi-am dat seama... Poate pentru că eram în institut, cufundat în cercetările mele.... Sigur, am auzit câte ceva, dar am încercat să mă ţin departe de politică, până şi să vorbesc despre ea, nu ştiam cât era adevărat şi cât nu, şi, oricum, multe lucruri păreau să fie justificate. Pe măsură ce vorbea, Fane îşi dădea seama că vorbele lui sună din ce în ce mai jalnic până şi pentru el. Nu exista nici o scuză reală. Ştiuse. Pur şi simplu, refuzase să se gândească la asta.
- Nu cred că erau justificate, Fane, îi răspunse unchiul Vania, readucându-l la ziua de azi. Se ridică şi se porni să umble nervos prin cămăruţă, zicând: îi cunoşteam pe oamenii de aici, pe cei din Rădăuţi şi din Suceava, i-ai cunoscut şi tu, erau nişte adevăraţi patrioţi. Unii dintre ei poate n-au crezut în comunism, dar erau oameni cinstiţi, de calitate, şi nu cred că au fost singurii oameni cinstiţi şi de calitate care au avut de suferit. Şi ăsta n-a fost decât începutul. Avuseserăm deja probleme cu colectivizarea şi cu felul în care a fost ea făcută aici, dar totul se schimba încontinuu şi nimeni nu ştia ce avea să se întâmple. Pe urmă, Ana şi cu mine am vrut să mergem în vizită la nişte prieteni în Austria.
- Dar e aproape imposibil să primeşti viză pentru Occident!
- Aşa e. Chiar aşa a fost. Nu ne-am putut duce. De ce? De ce să nu ni se permită să călătorim dacă aici lucrurile stau atât de bine? De ce să nu vedem cum fac alţii în alte ţări şi să ne întoarcem cu idei? De ce eşti atât de uimit? Crezi că eu nu mă preocup de asemenea lucruri? Tu nu te-ai gândit la ele?

Simţindu-se ca un copil pedepsit, Fane se foi pe scaun. Unchiul Vania era unul dintre cei doi-trei oameni care contaseră cel mai mult în viaţa lui, unul dintre cei doi, alături de profesorul Brebean, pe care îi respecta cel mai mult. De ce nu se gândise la toate astea? Ce nu era în regulă cu el?
- Nu ştiu, zise în cele din urmă. Cred că am fost atât de absorbit de viaţa măruntă, de cercetările mele, dar şi atât de încântat de ce vedeam în jur, blocurile noi, mâncarea mai bună...
- Ai dreptate, spuse unchiul Vania, aşezându-se din nou şi coborând vocea. Ai dreptate şi tu eşti, probabil, reprezentativ pentru o mulţime de oameni din ţară. Şi s-ar putea ca asta să fie o parte din problemă sau motivul pentru care nu va fi nici o problemă... pentru felul în care merge comunismul nostru. Nu ştii cum era înainte... dar trebuie spus şi că înainte multă lume era flămândă şi săracă...
- Dar ai fost mereu... Vocea lui Fane se stinse.
-... un comunist convins? termină unchiul Vania fraza în locul lui. Am fost şi de-aia s-au întâmplat toate astea - făcu un gest care cuprindea totul şi nu viza nimic anume. Pentru asta şi-a dat viaţa Iacob, pentru... un rahat?
- Vania! protestă blând mătuşa Ana.
- Şi moartea domnului Eichmann, şi trădarea lui Mihai... Ce înseamnă toate astea? Cred că ştiu ce înseamnă pentru ţara noastră, dar ce înseamnă pentru noi? E important, nu-i aşa?
- Ce înseamnă? repetă unchiul Vania gânditor. Nu ştii nici asta? spuse, dar era mai degrabă o afirmaţie decât o întrebare.
- Ba... ştiu. Fane pusese lucrurile cap la cap, dar nu le dăduse încă formă rostindu-le. Ştiu că domnul Eichmann a fost un fel de... protector pentru noi, pentru Carol, pentru Mihai şi pentru mine. Ne-a plătit taxele la liceu, ne-a ajutat să facem facultatea. Nu ştiu dacă nu are cumva legătură şi cu slujba mea de la institut, dar...