Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia

Anna Arutunyan
Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia
Editura Meteor Press, 2014
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Volumul care urmează să-şi facă apariţia în scurt timp pe piaţa editorială de carte, Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia, scris de jurnalista ruso-americană Anna Arutunyan, care a trăit în Rusia în ultimii zece ani - poartă cititorul într-o călătorie prin enigmatica Rusie a lui Vladimir Putin, cel pe care revista Forbes l-a numit în anul 2013 "cel mai puternic om din lume".

Este o radiografie a Rusiei contemporane, a culturii şi economiei sale, precum şi a spiritului popular care i-a permis lui Putin să capete dimensiunile unui adevărat ţar. De unde provine genul acela de putere? Răspunsul nu se află numai în conducător, ci mai ales în popor: de la muncitorul pauperizat care apelează direct la Putin pentru ajutor, la businessmeni, ofiţeri de securitate şi oficiali din guvernul adesea disfuncţional al lui Putin, care aşteaptă instrucţiuni şi protecţie din partea conducătorului lor. Este examinată întreaga conjunctură socială şi politică în care reînvie un stil de guvernare autocrat odată cu vechiul tip de relaţii feudale care au guvernat Rusia de-a lungul vremii în absenţa guvernării legii.

Anna Arutunyan a călătorit prin toată Rusia pentru a scrie reportaje despre politica rusească modernă. Ea a intervievat oligarhi şi poliţişti, dar şi mulţi cetăţeni de rând. Cartea ei, care fost tradusă în 10 limbi, este o explorare penetrantă şi revelatoare a felului în care mitul, puterea şi chiar religia interacţionează pentru a produce relaţia de dragoste şi ură dintre poporul rus şi Vladimir Putin.

Editura Meteor Press vă invită să descoperiţi o nouă Rusie care se reconstruieşte după profilul conducătorului său, fără drept de tăgadă, un fapt premeditat încă din perioada căderii comunismului şi ruperii "Cortinei de Fier" şi revelat în actualitate prin acţiunile de invazie asupra teritoriilor declarate independente.

***

1.

În ziua aceea, redacţia noastră n-a avut uşă. Când a fost scoasă din ţâţâni, au ieşit la iveală detaliile uzate ale furnirului de buget redus ("Astea-s regulile", a rostit cu respect un manager, când a fost întrebat de ce era necesară demontarea ei). După patru ore de anticipare incomodă, o femeie în taior negru decoltat, uşor sexy, şi bluză albă cu dantelă (aceeaşi, probabil, purtată la nenumărate evenimente de protocol de la Casa Albă), s-a aplecat prin deschiderea aceea şi a anunţat mulţimea de paznici sfrijiţi, jurnalişti şi membri de personal care se înghesuiau înăuntru că "sunt pe drum".

Agitaţia începuse de fapt cu patru zile în urmă, vineri, când o circulară care nu prevestea nimic bun îi anunţase pe şefii de departamente din întreprinderea bugetară că, "datorită unui regim special, în ziua de marţi 24 februarie" niciun vizitator nu va avea voie să intre in clădire. "Deplasările" angajaţilor in exteriorul birourilor lor aveau să fie "reduse" sau "limitate". "Deplasările" angajaţilor la etajul al doilea (unde se aflau birourile noastre) aveau să fie "limitate la maximum". S-a sugerat chiar ca anumite persoane să nu se prezinte deloc la serviciu. Motivul pentru măsurile speciale n-a fost menţionat însă niciodată. Angajaţii şi-au transmis unii altora cu glas scăzut ştirea "vizitei", repetând în glumă ce-i vor spune "vizitatorului" dacă vor avea ocazia.

Oamenii au fost înştiinţaţi să nu lase niciun obiect pe birouri. Toate fotografiile şi afişele au fost îndepărtate - inclusiv mica ilustrată a unei traducătoare, cu un desen în stilul anilor 1950 care-l arăta pe Putin alături de inscripţia: "Te văd, nu lucrezi!"

Întrebată de ce fusese scoasă uşa din ţâţâni, o femeie de serviciu a replicat neîncrezătoare:
- Nu ştiţi cine vine mâine aici?

Cei din clădire vorbiseră aşa încă de vineri; vizita prim-ministrului Vladimir Putin era minimalizată eufemistic prin "un vizitator VIP" sau "un regim special", sau în cazul acestei femei de serviciu, simplu prin "ei".
- Ei sunt aşteptaţi la ora 11, dacă binevoiesc să treacă pe-aici. Vor merge pe coridorul ăsta, în arhivă, apoi mai departe spre sala presei.

Femeia de serviciu, care a dorit să fie identificată doar prin prenumele Tatiana, ştia itinerarul pentru că aspirase zonele respective exact de trei ori în timpul weekendului, când era pustiu. Iar acum o făcea din nou: spăla toate suprafeţele din toate încăperile asupra cărora putea sau nu să poposească privirea premierului.
- Aşa a fost dintotdeauna, a spus ea. Şi pe timpul lui Elţin trebuia să facem la fel. După aia, ne fac vânt de-aici, ca nu cumva, Doamne fereşte, să dea cu ochii de noi.

Partea cea mai neplăcută era că totul putea fi în zadar.
- Şi dacă el nici măcar n-apare?

Dar în după-amiaza zilei de 24 februarie, după trei ore de aşteptare, a fost până la urmă clar că, da, ei vor trece pe-aici şi cele trei zile de frecat ale Tatianei nu vor fi irosite.

După ce reprezentantul presei i-a anunţat, aplecându-se prin deschidere, un alai s-a înghesuit lent înăuntru. În mod instinctiv, m-am sculat în picioare. Un cameraman din spatele meu mi-a şuierat să stau jos.

Înaintând fără grabă, păşind în mijlocul lor şi măsurând din priviri tot ce era prin preajmă, prim-ministrul a intrat cu un evident mers ţanţoş, ca un CEO care-şi inspectează compania. Grizonant şi afabil, binevoitor şi sinistru, era în acelaşi timp plictisit, măreţ şi înspăimântător.

A încuviinţat din cap şi a răspuns la zâmbetul primei fete frumoase din redacţie, apoi, uşor distant, s-a lăsat condus spre noi.
- Şi-au depăşit concurenţa în ce priveşte accesările on-line, l-a informat cu gravitate directoarea organizaţiei pe care o vizita.

Îi prezenta birourile unui ziar de limba engleză, un brand care intrase recent sub controlul agenţiei de ştiri finanţate de stat şi care, la ordinul premierului, fusese relansat. El a încuviinţat din cap şi a zâmbit. Îi plăcea ce vedea.
- Câţi oameni lucrează aici? a întrebat-o cu glas abia perceptibil, care s-a auzit în toată redacţia.
- Treizeci, a răspuns ea.

În realitate, erau mult mai puţini; pentru a umple locurile goale, angajaţi din alte departamente fuseseră obligaţi, spre marea lor nemulţumire, să-şi petreacă jumătate din ziua de muncă lângă noi.

Când a ajuns în mijlocul încăperii şi s-a oprit la doi metri de mine, mi s-a părut firesc să-l privesc în ochi, să zâmbesc şi să-l salut. Mi-a răspuns silenţios, cu o încuviinţare din cap, m-a privit direct vreun sfert de secundă, a clipit o dată, ca obiectivul unui aparat foto, şi, după ce mi-a acceptat existenţa, s-a uitat la altcineva.

După ce i-a privit pe toţi în ochi, s-a întors către directoare şi a întrebat-o:
- Asta-i tot?

Apoi s-a răsucit şi a plecat.

Doi membri străini ai redacţiei, care stătuseră la mai puţin de un metru de locul unde se oprise Putin, au decretat momentul dezamăgitor şi l-au comparat cu un episod din M. A. S. H. Decepţia lor era uşor de înţeles: cât timp au aşteptat apariţia prim-ministrului, au fost ţinuţi două ore în cabinetul directorului general, care-i instruise cum să pronunţe "Vladimir Vladimirovici", cum să ceară permisiunea de a se fotografia împreună cu el şi cum să-i strângă mâna în modul cel mai elocvent.

Dar, paralizaţi de apropierea faţă de Putin, nu au schiţat niciun gest.

Totuşi, străinii aceştia şi directorul general rus n-aveau să se înţeleagă niciodată unii pe ceilalţi; pentru străini, vizita lui Putin însemna o perturbare iritantă a zilei de muncă, în timp ce pentru directorul general însemna, evident, mai mult: cu câteva ore înainte, când îl întrebasem dacă Putin va trece cu adevărat prin biroul nostru, el încuviinţase fără un cuvânt, cu o privire de extaz copilăresc, pe care am fost uimită s-o văd pe chipul unui adult altfel inteligent.

Cu excepţia circularei, nimeni nu mă instruise cum să mă comport în prezenţa premierului şi fostului preşedinte al Federaţiei Ruse. Nu mi s-a spus să mă ridic in picioare când el a intrat in biroul nostru, nici să-mi fac griji pentru că scriam un articol despre procesul duşmanului său, Mihail Hodorkovski, considerat, in general, ca fiind un proces politic.

Nimeni nu i-a cerut directorului general să-i instruiască pe angajaţii săi să se apropie de Putin şi să-i strângă mâna. Dimpotrivă, în timpul inspecţiei finale dinaintea sosirii, directoarea organizaţiei ne-a spus în mod specific să ne "relaxăm".

Şi, deşi ni s-a atras atenţia să ne golim birourile înainte de vizita lui, nimeni nu mi-a făcut vreo aluzie să îndepărtez un teanc de cărţi cu titluri ca Rusia lui Putin, ruinele opoziţiei. Am crescut în SUA şi fusesem cândva mândră fiindcă în liceu refuzasem să susţin jurământul de credinţă faţă de steag şi naţiune, considerându-l servil şi totalitarist. Dar aici, în Moscova, cu o jumătate de oră înainte de a-l vedea pe conducătorul de facto al Rusiei, am înlăturat eu însămi cărţile de pe birou. De ce?

2.

Dmitri Riabov, reporter la un săptămânal independent, s-a alăturat şirului de cameramani de lângă scara monumentală a clădirii Dumei de Stat de pe Ohotni Riad, vizavi de Kremlin, şi a aşteptat, stând pe vârfuri aproape o oră, într-un decor care anunţa în mod clar apariţia unei celebrităţi.
- A fost ca la Cannes, a povestit el ulterior, plecându-şi ochii într-un dezgust timid.

Dar nu semăna deloc cu Cannes, pentru că nu era regretabil să aplauzi o vedetă a cinematografiei, dar era regretabil să-l aplauzi - involuntar - pe Vladimir Putin.

A fost prima dată când Riabov, care s-a identificat drept exponent al intelighenţiei democratice care se opunea intens unui guvern pe care nu avea mijloace să-l schimbe, l-a văzut pe Putin în carne şi oase. Iar când a aplaudat - fie în urma presiunii aşteptării, fie din cauza surprinderii de a-l vedea atât de aproape - , faptul în sine, al lovirii palmelor laolaltă, l-a iritat în asemenea măsură, încât a simţit că trebuia să-l menţioneze pe Facebook a doua zi. "Mă urăsc", a scris el, de parcă prin recunoaşterea aceea s-ar fi purificat.

Aplauzele involuntare ale lui Riabov reflectă toate contradicţiile inerente într-un regim bizantin care dorea cumva să fie democrat, dar nu putea din cauza lipsei instituţiilor democratice reale, şi care răzbătea prin complicata faţadă a democraţiei proclamate pe 20 aprilie 2011. Din punct de vedere constituţional, Putin era subordonatul preşedintelui Dmitri Medvedev - un coleg apropiat, pe care îl alesese personal în 2008 pentru a-i fi succesor. Totuşi, indiferent de preferinţele lor politice, majoritatea membrilor guvernului au înţeles intuitiv cine deţinea puterea reală. Conform Constituţiei, Putin era cel care dădea raportul în faţa Parlamentului, dar, cu excepţia criticilor superficiale provenite din partea celor trei partide slabe ale opoziţiei, o armată de deputaţi din Rusia Unită l-au ovaţionat în picioare şi au scandat, fără cea mai măruntă urmă de ironie, "liderul nostru!". Conform Constituţiei, Putin trebuia să prezinte un raport de activitate în această cuvântare anuală, însă de fapt toţi ştiau că discursul care avea să urmeze va fi folosit de liderul suprem pentru a trasa un program, un set de instrucţiuni privind traiul în această ţară enormă şi imposibilă. Peste cinci luni Putin avea să anunţe fără echivoc că va reveni la preşedinţie în 2012 - precizând că decizia fusese luată cu "ani in urmă" - , dar în aprilie 2011, majoritatea oamenilor simţeau deja că Medvedev era doar un locţiitor, iar conducătorul suprem al Rusiei era prim-ministrul, care insista să respecte de ochii lumii toate formalităţile democraţiei.

Realitatea agitaţiei de pe scara monumentală şi paravanul improvizat care ne separa pe noi de ei reflecta toate acele contradicţii caleidoscopice. Actul în sine al aşteptării, în mod obişnuit de ordinul orelor - stând în picioare care încep să doară, cu videocamera sau cu laptopul, îngăduindu-i uneori unei colege pe care n-o cunoşti să-şi sprijine blocnotesul pe spatele tău - , era desprins din lumea vedetelor, o metafizică a puterii pe care nici măcar preşedintele SUA n-o putea echivala.

Murmurele din jur s-au intensificat, apoi s-au potolit. Miniştrii au început să apară pe rând: Igor Sechin, temutul ministru al energiei în cabinetul lui Putin, suspectat că ar fi orchestrat personal întemniţarea şi falimentul magnatului petrolului Mihail Hodorkovski, a trecut cu chip înnegurat, urmat de Alexei Kudrin, liberalul ministru de finanţe, care avea să-şi părăsească postul în septembrie şi să înceapă să cocheteze cu opoziţia. Apoi, însoţit de Boris Grizlov, preşedintele Rusiei Unite (birocratul lipsit de simţul umorului care se referea la premier ca fiind "liderul nostru"), a apărut Vladimir Putin, părând mai încrezător ca de obicei. A coborât repede scara, a privit presa şi a zâmbit cald, salutând-o, după care a dispărut pe uşă.

Apariţia lui nu a durat mai mult de câteva secunde, dar a declanşat o reacţie ciudată din partea mulţimii de funcţionari mărunţi şi de simpli privitori, care se buluciseră în lungul scării monumentale. O vedetă rock sau un preşedinte popular ar fi fost întâmpinaţi cu ovaţii - posibil de adulare - , dar rumoarea care s-a auzit în spatele nostru a amintit mai mult de un vaier stins, un oftat de uşurare şi disperare, amestecat cu aplauze slabe, accidentale, care nici măcar n-ar fi trebuit să existe. Sunetele exprimau nu atât popularitatea vedetei, cât mai degrabă teama şi deferenţa care o înconjurau.

Vaierul acela reţinut părea să exteriorizeze o confuzie internă despre relaţia pe care ar trebui s-o avem cu liderul naţional. Să-i aplaudăm apariţia sau să cădem în genunchi? Şi cum ar trebui să reacţioneze cei care, precum Riabov, nu-l plac? Aşa însă, toţi se străduiau să pretindă că bărbatul micuţ, agil şi insipid, trecut bine de 50 de ani, nu era decât un prim-ministru popular, care sosise pentru a-şi prezenta raportul în faţa Parlamentului. Dar dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr aşa, n-ar mai fi fost nevoie să-i aplaudăm cei câţiva paşi făcuţi la balcon. În realitate, mulţi au simţit, iar majoritatea n-au putut explica ce simţiseră, prezenţa unei puteri mai importante decât cea mai înaltă funcţie aleasă; pentru că, în absenţa statului de drept, acesta nu era un preşedinte sau un prim-ministru, ci un suveran care avea puterea absolută asupra supuşilor lui.

Ceva straniu s-a întâmplat cu Riabov, pentru că n-a remarcat nici aplauzele, nici vaierul din spatele său. Nici măcar nu a privit în jur pentru a-şi nota în gând elementele care-l înconjurau, ci a rămas distant, concentrându-se asupra celor care aveau să apară pe scară. Iar când Putin s-a ivit, în cele din urmă, şi a catadicsit să privească în direcţia lui, Riabov, un jurnalist care se opusese dintotdeauna acestui regim şi care detesta majoritatea acţiunilor lui Putin, s-a trezit, spre propria sa oroare, aplaudând. Şi a fost atât de iritat de comportamentul lui subconştient, încât l-a analizat prompt, ca şi cum prin acea conştientizare l-ar fi putut cumva renega.

"Cel mai tare mă întristează", mi-a scris el după câteva zile, "conştiinţa servilă a poporului nostru (inclusiv a mea). În ciuda retoricii democratice, ştim exact cine conduce ţara şi suntem mereu pregătiţi să ne demonstrăm loialitatea faţă de conducătorul respectiv. Iar acţiunea mea (aplauzele mele) a fost în opoziţie directă cu convingerile mele politice."

Contele Vladimir Sologub, care a trăit în secolul al XIX-lea, şi-a amintit de o apariţie grăitoare a ţarului Nicolae I în anii 1830. Contele Sollogub mergea pe Nevski Prospect din St. Petersburg împreună cu poetul Aleksandr Puşkin şi cu Serghei Sobolevski, care se întorsese recent după mulţi ani petrecuţi în Europa afişând ostentativ un barbişon - asta într-o epocă în care aristocraţilor din Rusia le era în continuare interzis să poarte barbă, în conformitate cu un decret al lui Petru cel Mare.

"Pe neaşteptate, o trăsură cu panaş impunător a apărut pe podul Poliţeiski. Era ţarul. Puşkin şi cu mine ne-am apropiat de marginea trotuarului şi ne-am oprit; ne-am scos pălăriile şi l-am aşteptat să treacă. Însă Sobolevski a dispărut. Văzându-l pe ţar, s-a strecurat într-o prăvălie." Când Sobolevski li s-a alăturat în cele din urmă, îmbrăcat după ultima modă de la Paris şi cu un aer stingher, Puşkin l-a tachinat: "Ce s-a întâmplat, frate? Ai o barbă franţuzească mică şi un suflet rus mărunt?"

Puşkin îi ironizase obedienţa. Sobolevski, un aristocrat modern, citit şi umblat prin lume, care îmbrăţişa opinii liberale moderate, se temuse că ţarul îi va zări barbişonul.

Ca mulţi poeţi ruşi chiar şi din zilele noastre, Puşkin avea o relaţie personală cu ţarul, profund ambivalentă, recunoscând deja tensiunile nevrotice inerente într-o societate care se pretindea mai modernă şi mai democrată decât era în realitate.

"Puterea şi libertatea trebuie combinate în avantajul reciproc", a scris el în 1832. "Este o prostie să considerăm de la sine înţeleasă umilinţa în ritualurile dictate de etichetă. Când se prezintă regelui său, un lord englez îngenunchează şi-i sărută mâna, dar asta nu-l împiedică să aparţină opoziţiei, dacă o doreşte."

Prin ritualizarea în etichetă a atributelor primordiale ale puterii, susţinea el, o societate le poate abandona în fapt. Pentru un lord englez este firesc să îngenuncheze în faţa regelui, deoarece între ei se află suveranitatea legii şi doar un tribunal independent îl poate lipsi pe lord de viaţă şi libertate. Dar pentru un rus educat, care adoptă toate accesoriile modernităţii şi etichetei occidentale, până şi o plecăciune uşoară în faţa ţarului său.