Psihoterapie. Din experienţa unui practician jungian

Marie-Louise von Franz
Psihoterapie. Din experienţa unui practician jungian
Editura Herald, 2013
Traducere de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Autorealizarea în terapia individuală a lui C. G. Jung (extras)

Autorealizare este un termen folosit în prezent de diverse şcoli de psihologie, mai ales în vagă relaţie cu conceptul de individuare al lui C.G. Jung. Dar la o examinare mai atentă, ele îl folosesc într-un sens diferit faţă de Jung, anume ca descoperire a unei anumite identităţi de sine. Aceasta din urmă are loc, după cum este ştiut, printr-o devenire continuă şi durabilă a Eului. Eul ajunge atunci să ştie mai multe despre sine însuşi. La Jung însă, termenul are un sens complet diferit, anume descoperirea conştientă şi punerea în relaţie cu un alt conţinut psihic, pe care prin analogie cu Upanişadele l-a denumit "Sine". Prin aceasta apare de asemenea o identitate continuă şi durabilă a Eului, dar de un tip destul de diferit, mai puţin egocentrică şi mai generoasă. Mai precis, Eul nu se realizează atât pe el însuşi, cât contribuie la realizarea Sinelui.

La început, probabil că aceasta pare cam abstract. De aceea, voi încerca în cele ce urmează să explic procesul prin interpretarea unui vis, care clarifică principalele aspecte ale problemei. Am ales un vis, deoarece visul este expresia naturii inconştiente obiective a omului şi nu reprezintă o teorie, ci un răspuns al psihicului însuşi la problema auto-realizării.

Termenii Eu, Sine şi inconştient sunt cunoscuţi mai ales teoretic, dar mulţi îi utilizează în experienţa practică, fără să ştie despre ce este vorba. La fel s-a întâmplat la început şi cu subiectul visului pe care-l vom relata. Este vorba de un anglo-saxon de patruzeci de ani, care trecuse deja primele examene la Institutul C.G. Jung. Teoretic, el cunoştea aceste concepte foarte bine. Dar acum urma să ia în tratament, sub supervizare, cei dintâi pacienţi. E de înţeles, el nu se simţea pregătit pentru această sarcină şi a devenit anxios. Cel mai mult se temea că poate nu va înţelege visele noilor săi analizanzi (ştiut fiind că o analiză în accepţiunea lui C.G. Jung se bazează în mare măsură pe interpretarea viselor pacienţilor). Totul i se părea discutabil şi a început să reflecteze ce înseamnă de fapt o interpretare "corectă" sau "falsă" a unui vis şi, mai general, ce se petrece în realitate într-o analiză. Într-o seară, după ce a discutat îndelung despre toate acestea cu un prieten, el s-a dus la culcare şi a avut următorul vis:

"Stăteam într-o piaţă pătrată dintr-un oraş vechi. Acolo mi s-a alăturat un bărbat tânăr, îmbrăcat numai cu o pereche de pantaloni, care s-a aşezat cu picioarele încrucişate în faţa mea. Torsul său era puternic şi plin de vitalitate şi energie. Soarele strălucea în părul său blond. El mi-a povestit visele sale, dorind ca eu să-i desluşesc semnificaţia lor. Visele erau ca un fel de ţesătură pe care naraţiunea lui mi-o aşternea în faţă. De câte ori povestea un vis, din cer cădea o piatră care izbea visul. Bucăţi de vise săreau astfel în toate părţile. Când le-am luat în mână, mi-am dat seama că erau făcute din pâine. Bucăţile odată îndepărtate, devenea vizibilă o structură internă, asemănătoare unei sculpturi abstracte moderne.

Cu fiecare vis povestit cădea încă o piatră, care-i dezvelea din ce în ce mai mult scheletul, alcătuit din buloane şi piuliţe. I-am spus tânărului că asta arată cum trebuie dezghiocat un vis, până ce se ajunge la buloane şi piuliţe. Prin urmare, interpretarea viselor este arta de a şti ce să arunci şi ce să păstrezi, la fel ca şi în viaţă.

După care scena visului s-a schimbat: tânărul şi cu mine stăteam faţă în faţă pe ţărmul unui râu mare şi foarte frumos. El continua să-mi povestească visele sale, numai că structura construită de ele a căpătat un alt aspect. Nu mai era o piramidă din buloane şi piuliţe, ci o piramidă din mii şi mii de mici pătrate şi triunghiuri. Semăna cu o pictură cubistă a lui Braque, dar tridimensională şi vie. Culorile şi nuanţele micilor pătrate şi triunghiuri se modificau neîncetat. Am explicat că este esenţial pentru o persoană să păstreze echilibrul întregii compoziţii, contrabalansând întotdeauna, de îndată ce apare o schimbare de culoare, printr-o schimbare compensatorie de cealaltă parte. Echilibrarea aceasta a culorilor este incredibil de complexă, deoarece întregul obiect este tridimensional şi în continuă schimbare. După aceea m-am uitat la vârful piramidei viselor: acolo nu era nimic. Este singurul punct care menţine întreaga structură laolaltă, dar cu toate acestea acolo era doar spaţiu gol. Pe măsură ce priveam, spaţiul acela a început să emită o lumină albă.

Scena visului s-a schimbat încă odată: piramida a rămas pe loc, dar acum consta din excremente solidificate. Vârful continua să strălucească. Brusc mi-am dat seama că vârful invizibil este oarecum făcut vizibil de murdăria solidă şi invers, murdăria este făcută vizibilă de către vârf.

Am privit adânc în murdărie şi am înţeles că mă uit la mâna lui Dumnezeu. Într-o iluminare instantanee am înţeles de ce vârful nu este vizibil: el este faţa lui Dumnezeu.

Visul s-a schimbat încă odată: domnişoara von Franz şi cu mine ne plimbam de-a lungul râului. Ea mi-a spus râzând: am 61 de ani, nu 16, dar în ambele cazuri suma cifrelor este 7.

M-am trezit brusc cu senzaţia că cineva a bătut tare în uşă. Spre surprinderea mea, locuinţa era complet tăcută şi goală".

În limbajul primitivilor, acesta este un vis "mare", iar în limbajul lui Jung, un vis arhetipal, cu semnificaţie general umană şi suprapersonală. Trebuie acum să încercăm să-l înţelegem corect. El constă din patru secţiuni. Locul primului eveniment este o piaţă pătrată dintr-un oraş vechi, care sugerează tradiţie şi creaţii culturale umane, spre deosebire de râul din următoarea parte a visului. Acesta se referă probabil la întrebarea care-l frământă pe visător: ce facem, ce fac eu într-o analiză? Răspunsul este: povestirea şi interpretarea visului este o veche tradiţie culturală care în trecut decurgea public. Iată şi primul pacient care vrea să-i fie interpretat visul. Dar el este în plină putere şi sănătos, nu bolnav. Părul său blond, luminat de razele soarelui, indică poate figura unui erou solar. Sănătatea subliniază faptul că întotdeauna, chiar şi la pacienţii bolnavi, visele provin din partea sănătoasă a sufletului. Dar ea spune mai mult decât atât: în mitologie, eroul solar aduce o lumină nouă şi o conştiinţă nouă, din care el este deja un aspect, ceea ce Jung a numit Sinele, o parte încă necunoscută a visătorului însuşi, cea care-i va aduce iluminarea.

Visele povestite de acest bărbat sunt un fel de substanţă. Ele nu sunt "spumă", ci ceva real, o bucată de materie ca să spunem aşa. După care peste ele cad pietre din cer. În aceasta constă, oarecum, interpretarea lor. Visătorul se temuse foarte tare că nu va putea interpreta corect visele; în mod compensatoriu, este subliniată aici viziunea că interpretarea corectă a unui vis este ca o "lovitură", pe care nu o "dai" tu însuţi. Ea este mai degrabă un eveniment sufletesc. Pietrele vin din cer, deci sunt probabil meteoriţi. În limbajul miturilor, ceva ce vine de sus înseamnă că provine din tărâmul spiritual necunoscut al inconştientului colectiv. De aceea meteoriţii au fost din cele mai vechi timpuri obiecte venerate, mesageri ai zeilor care conţineau un spirit divin. Astfel, de exemplu, indienii nord-americani Arikara spun că zeul suprem Nesaru\' le-a trimis ca mesager un meteorit negru, care i-a învăţat ritualul "pipei sacre", pipa păcii. Faimoasa Ka\'aba, obiectivul pelerinajelor la Mecca în religia islamică, este tot o piatră meteoritică neagră. Deoarece pietrele vin din cer vedem că, pe de o parte, visul şi, pe de altă parte, interpretarea lui - ideea care "te loveşte" pe neaşteptate - vin ambele din inconştient, în ultimă instanţă din aceeaşi sursă, dar numai dacă terapeutul şi analizandul lucrează împreună la dezlegarea visului, astfel încât pietrele "să lovească".

Văzute mai de aproape, bucăţile de vis care zboară sub impactul pietrei se dovedesc a fi din pâine, adică ceva comestibil, sau altfel spus, care poate fi integrat psihologic. Cum putem vedea cu toţii, o interpretare reuşită, adică "nimerită", a unui vis, acţionează în fapt aproape ca o hrană a conştiinţei. O interpretare sintetică, constructivă, care nu expediază conţinutul visului ca "simple dorinţe", sau altceva la fel de banal, ci urmează linia constructivă a visului, motivele care-l îmbogăţesc, acţionează ca o "pâine a vieţii". În fapt, în Tatăl Nostru, noi nu cerem pâinea cea de toate zilele, cum greşit se traduce de cele mai multe ori. În textul grecesc se spune "hyperousion" - pâinea transsubstanţiată.

Ceea ce nu poate fi mâncat, adică integrat direct, este într-un fel reziduul visului. Acesta constă din buloane şi piuliţe, care construiesc treptat o întreagă piramidă. Ele sunt, cum se spune, scheletul visului, după ce carnea - sau în cazul de faţă pâinea - a fost îndepărtată. Se spune mai departe în vis că trebuie procedat la fel ca în viaţă (şi anume trebuie scos în evidenţă scheletul). Cu alte cuvinte, că trebuie pătruns sensul mai profund, aflat dincolo de imagistica visului. Oamenii spun mereu: "Am avut astăzi un vis ridicol, stupid sau absurd". Ei rămân doar la suprafaţa visului, captivaţi de acele combinaţii de imagini absurde, fără să le poată pătrunde semnificaţia. În astfel de cazuri, Jung obişnuia să spună: "Nu există vise stupide, doar oameni stupizi care nu le înţeleg". Buloanele (care sunt, după cum se ştie, nişte şuruburi mari) au rolul de a îmbina şi fixa două obiecte, de exemplu şinele pe traverse. Analogia sexuală este evidentă, drept care cealaltă parte se numeşte "mamă" [1]. Obiectele sunt îmbinate cu buloane. Ori de câte ori interpretarea unui vis "se potriveşte", o parte din inconştient se uneşte cu conştiinţa, sau un complex autonom se uneşte cu restul personalităţii - un proces repetitiv necontenit de coniunctio. În felul acesta se construieşte treptat acea piramidă ciudată care face obiectul ultimei părţi a visului. Se impune de aceea să examinăm mai îndeaproape simbolul piramidei.

Probabil că pentru vechii egipteni cea mai importantă funcţie a piramidei era cea de formă a mormintelor regale. Piramida era casa morţilor. Piatra din vârf (ea însăşi o piramidă) era aşezată astfel încât pe ea să cadă prima rază de soare [2]. În Egipt, la început, marele zeu Aton, zeul suprem, era reprezentat ca o piatră conică, aşa-numita "piatră Ben-Ben" [3]. Numele acesta este în legătură cu w b n = a se ridica, a se aprinde. Aceeaşi rădăcină lexicală se află şi în cuvântul egiptean pentru b n w = pasărea Phoenix, care simbolizează răsăritul soarelui şi resurecţia. Sfânta sfintelor din templul de la Heliopolis se numea "Casa Pietrei" sau "Casa Phoenix-ului". Aceeaşi piatră Ben-Ben e considerată colina primordială, primul uscat care a ieşit din apele primordiale la începutul lumii. În istoria egipteană mai târzie, Phoenix a fost identificată cu aşa-numita pasăre Ba. Aceasta din urmă este nucleul nemuritor al sufletului oricărui om, individualitatea lui, care se contopeşte după moarte cu zeul suprem, fără ca prin aceasta să-şi piardă natura sa de chintesenţă a unui om pământean individual.

În opinia lui Helmuth Jacobsohn, piatra piramidală din vârful obeliscului reprezintă de asemenea piatra Ben-Ben. Ea se numea Benbenet. Atunci când, în timpul cultului, regele aflat la baza obeliscului saluta soarele la răsărit, primele raze ale acestuia cădeau pe vârful, pe atunci aurit, al obeliscului [4]. Acolo era văzut Ba, nucleul sufletului divin. Tot Benbenet se numea şi vârful piramidal al obeliscului [5]. La resurecţie, mortul devenit Ba vedea de acolo pe zeul Soare. Mai târziu, oamenii de rând primeau şi ei o astfel de piatră ca obiect funerar.

După cum atrage atenţia Helmuth Jacobsohn, piatra Ben-Ben din Egipt e comparabilă cu "Piatra Filosofală" din alchimia occidentală. Aceasta din urmă simboliza de asemenea nucleul nemuritor al sufletului şi un fel de corp resurect al mortului. Piramida din visul pe care l-am relatat constituie o analogie uimitoare, dat fiind că persoana în mod cert nu cunoştea faptele egiptene menţionate. Dar piramida aceasta este în acelaşi timp ceva divin, vârful luminat este însăşi faţa lui Dumnezeu şi în învelişul ei lipsit de valoare se poate vedea mâna lui Dumnezeu.

Merită poate menţionat în treacăt că piramida prezintă proprietăţi fizice reale stranii, încă neelucidate [6]. Experimente efectuate cu modele din carton ale piramidei lui Keops au arătat că în interior cadavrele nu se descompun, iar lamele de ras tocite se ascut din nou. Aceste fenomene se crede că trebuie să fie în legătură cu geometria spaţiului interior al piramidei, dar nu se ştie nimic precis. Lucrurile acestea nu sunt esenţiale aici; pentru noi, importantă este numai semnificaţia psihologică a piramidei din vis, ca simbol al Sinelui.

Poate că acum a devenit ceva mai limpede ce înţelegea Jung prin Sine. Nu este vorba de Eu, ci de o personalitate interioară mai cuprinzătoare, indicată prin simbol. Jung îl definea de asemenea ca integralitatea omului alcătuită din conştient şi inconştient. Structural, Sinele acesta este prezent în orice om, dar el se actualizează cu adevărat numai prin înţelegerea viselor (sau prin imaginaţie activă, subiect pe care nu-l pot aborda aici [7]); el se "încarnează", ca să spunem aşa, în viaţa muritoare a Eului. Chiar dacă aş avea geniul muzical al lui Beethoven, dacă acesta nu ar fi niciodată descoperit şi utilizat, e ca şi cum nici nu ar exista. Numai Eul conştient se poate actualiza psihic. Până şi ceva atât de măreţ şi divin precum Sinele, poate fi realizat numai de către Eu. Aceasta se înţelege prin auto-realizare.

Acum e momentul să revenim la începutul primei părţi a visului, la piaţa pătrată a oraşului. Cum putem citi de pildă în Mircea Eliade, un asemenea spaţiu pătrat dintr-un oraş simbolizează centrul lumii, locul unde se întâlnesc cerul şi pământul, veşnicia şi temporalitatea [8]. Locul acesta este totodată un simbol al Sinelui, dar având funcţia de temenos [9] matern sau de spaţiu protejat. Iar blondul povestitor de vise este acel aspect al Sinelui care tinde spre conştientizare, aşa cum toţi eroii mitici sunt aducătorii unei noi clarviziuni. Acum înţelegeţi poate mai bine de ce Jung le cerea mereu analiştilor să continue să lucreze la propria lor individuare - căci atunci vor putea călători împreună cu analizandul fără să-l influenţeze (ceea ce ar însemna o exercitare a puterii). Într-o scrisoare mai veche, Jung merge atât de departe, încât să afirme că terapeutul trebuie să analizeze intelectual numai aspectele patologice ale psihicului pacientului [10]. Altfel spus, înţelegerea intelectuală distruge. A înţelege provine din latinescul comprehendere, care înseamnă şi "a apuca", "a strânge laolaltă", şi corespunde prin urmare unei poziţii de putere. Când e vorba de fiinţa şi destinul pacientului, taina unicităţii trebuie respectată în tăcere. "Trebuie să înţelegem divinul din noi, dar nu pe al altuia, în măsura în care el este capabil să înţeleagă singur". Visătorul nostru, ne aducem aminte, se temea de întâlnirea cu pacientul pe care urma să-l analizeze; visul lui îi sugera să revină la lucrul cu sine însuşi.

Acum tabloul se schimbă şi scena se mută pe malul unui râu mare. În mitologie, râul este asociat mai ales cu trecerea timpului, cu fluviul vieţii [11]. Pentru greci, de exemplu, timpul este zeul Aion, sau Okeanos, un fluviu care înconjoară pământul ca un brâu, sau încă, fluviul ceresc care împresoară Cosmosul şi poartă constelaţiile zodiacale.

El este o imagine a schimbării perpetue - să ne gândim la Heraclit, care a spus că nu putem păşi de două ori în apa aceluiaşi râu. Abstracţiunea tehnică a scheletului piramidal din buloane şi piuliţe este înlocuită cu o piramidă alcătuită din nenumărate pătrate şi triunghiuri colorate îmbinate unele cu altele, ale căror nuanţe trebuie continuu echilibrate şi compensate. Aceasta descrie un aspect mai avansat al analizei visului; la început, fiecare interpretare reuşită a unui vis este percepută ca o descoperire unică, dar acum toate vin în contact mai strâns cu mersul vieţii, cu râul. Omul începe nu doar să înţeleagă vise individuale, ci să trăiască permanent împreună cu ele. Este de asemenea clar acum că piramida, în pofida multiplelor sale faţete individuale, reprezintă un întreg bine echilibrat, în care toate componentele sunt interconectate. Culorile indică participare sentimentală şi emoţională. Nu mai este vorba acum de a vedea piese individuale, ci de a sesiza într-o manieră vie toate nuanţele simţămintelor conţinute în vis - fără a pierde nici o clipă din vedere echilibrul misteriosului întreg.

Componentele de bază sunt triunghiuri şi pătrate, astfel încât întregul însuşi constă dintr-un pătrat de bază şi patru triunghiuri. Cei care sunt familiarizaţi cu viaţa şi opera lui C.G. Jung ştiu probabil că simbolurile sinelui sunt aproape întotdeauna structuri quaternare şi doar rareori triadice. Modelele de Univers din vechile cosmologii, precum şi toate simbolurile naturale ale lui Dumnezeu sunt cuaternare. Chiar şi Trinitatea creştină a fost completată de Biserica Catolică, prin înălţarea la cer a Mariei, într-un cvartet. Din perspectiva simbolismului numeric, numărul trei şi triunghiul sunt masculin-dinamice, pe când numărul patru şi pătratul sunt feminin-statice. Faptul că piramida este alcătuită din ambele arată că aici contrariile au fost unite, fapt deja sugerat de imaginea buloanelor şi a piuliţelor. Întreaga construcţie este într-o mişcare continuă de transformare a culorilor - este ceva viu, care presupune din partea observatorului, adică a interpretului viselor, o înţelegere mereu reînnoită.

Visătorul a descoperit acum că vârful, punctul unghiular al întregului, este gol - spaţiu vid. Mai târziu aflăm că lucrurile stau astfel fiindcă aceasta este faţa lui Dumnezeu. Nici un om nu poate privi faţa lui Dumnezeu şi să mai trăiască! În foarte multe mandale, adică imagini religioase circulare sau pătrate ale Sinelui, la mijloc se află figura lui Christos, Buddha sau vreun alt zeu ori simbol, cum ar fi trăsnetul (Dorje) [12], un cristal, o floare, o sferă de aur etc. Cu toate acestea, mai ales în vremurile recente, cum a arătat Jung, în numeroase cazuri centrul este gol. În cuvintele lui, este ca şi cum mulţi oameni moderni nu mai pot proiecta imaginea divină, a lui Christos sau a lui Buddha, de pildă [13]. În felul acesta îi ameninţă pericolul de a se identifica ei înşişi cu centrul, ceea ce ar duce la o disoluţie a personalităţii. Limitele unei mandale au rolul de a împiedica acest lucru şi a susţine concentrarea asupra centrului lăuntric, Sinele, care nu este identic cu Eul. Imaginea omului nu o înlocuieşte pe a divinităţii, ci o simbolizează. Ca atare, ea este misterul care sălăşluieşte în adâncurile sufletului individual.

Pericolul oricărui ateism este ca omul cu Eul său să se plaseze în centru şi să sufere o inflaţie care să-l arunce într-o catastrofă sufletească. Pe visătorul nostru nu-l paşte acest pericol, dar el se ia prea în serios ca analist, de unde imaginea respectivă. Când priveşte vârful, acesta începe să strălucească, fapt care aminteşte de experienţa Nirvanei - sau Satori - din Orientul Îndepărtat. Vacuitatea nu este un "gol" negativ, ci forţa deplină a iluminării.

În partea a treia a visului are loc o schimbare surprinzătoare, o aşa-numită enantiodromie [14]. Frumoasa piramidă constă acum din "excremente" solidificate. Acestea fac ca punctul iluminării din vacuitate să devină vizibil şi invers. Alchimiştii antici şi medievali nu oboseau să repete că Piatra Filosofală in stercore invenitur (va fi găsită în bălegar) şi că oamenii din lumea aceasta o calcă în picioare cu nepăsare. Câţi raţionalişti moderni nu susţin şi în prezent că visele sunt un fel de "bălegar", fantezii anale şi genitale etc. Ce trebuie să asculte un analist în praxisul său de zi cu zi nu este, într-adevăr, prea edificator: certuri conjugale, gelozii, izbucniri ale unor resentimente reprimate, fantezii sexuale, dificultăţi financiare şi acel interminabil "El a spus asta - eu am spus asta...". Teribile excremente în care stăm cu toţii, pacienţii şi noi înşine. Dar la o examinare atentă, se poate vedea mâna lui Dumnezeu! Poate cea mai remarcabilă artă a lui Jung a fost că, în mod curios, putea să asculte netulburat asemenea mizerii pentru ca apoi, pe neaşteptate, cu un gest sau un cuvânt, să indice "mâna lui Dumnezeu" care apărea din ele şi făcea povara suportabilă. El putea să facă acest lucru fiindcă îl interesa mai puţin "de ce-ul", istoria personală a originii simptomelor nevrotice, cât scopul, finalitatea sau sensul evenimentelor: "Pentru ce m-am băgat în excrementele acestea?". În felul acesta vârful piramidei devine vizibil, acel vârf pe care vechii egipteni îl aşezau în aşa fel încât în fiecare dimineaţă pe el să cadă prima rază de soare. De aceea în Orient, în Persia mai ales, "oriens", răsăritul soarelui, este chiar şi astăzi un simbol al momentului Iluminării mistice, unde cel iluminat îl recunoaşte pe Dumnezeu şi devine una cu El.

Partea a patra este o coborâre sau întoarcere la viaţa de zi cu zi. Apar eu (sunt analista lui) şi îi spun râzând că am şaizeci şi unu de ani, nu şaisprezece, dar că în ambele cazuri suma cifrelor este şapte. Să considerăm mai întâi situaţia concretă: eu aveam şaizeci şi unu de ani, visătorul patruzeci, iar noua lui pacientă, în jur de douăzeci. El stătea aşadar la mijloc, la cumpăna celor două jumătăţi ale vieţii. Până la patruzeci de ani practicase o altă meserie, iar acum era în pericol să se piardă cu firea precum un băieţandru în faţa examenului de bacalaureat. Experienţa de viaţă deja acumulată, tactul într-o căsnicie dificilă, cei trei copii adolescenţi - le uitase pe toate. Simbolismul numerelor ne duce însă mai departe: unu are acolo semnificaţia divinităţii şi a unităţii cosmice, iar şase reprezintă unirea sexelor şi căsătoria. La 16 ani părăseşti definitiv plenitudinea inconştientă a copilăriei şi te îndrepţi către sexualitate şi cele "zece mii de lucruri" ale lumii. La 61 de ani ai trecut pragul bătrâneţii, când de la multitudine te întorci din nou la unitatea interioară. Dar suma cifrelor ambelor numere este şapte. Şapte este considerat numărul evoluţiei, al dezvoltării [15]. Ne gândim, de exemplu, la cele şapte zile ale creaţiei. În ziua a opta, ţelul, plenitudinea diferenţiată, a fost atins. Accentul se pune aici pe şapte, pe faptul că viaţa este evoluţie, atât în tinereţe, cât şi la bătrâneţe. "Totul este trecător" sau "Habentibus symbolum facilis est transitus", cum spuneau vechii alchimişti.

Acest vis mare îndepărtează frica visătorului şi îi răspunde la întrebări cu o întreagă filozofie a vieţii, în centrul căreia se află problema autorealizării. Întregul este reprezentat ca evenimente naturale ce-l iluminează pe visător. Ceea ce nu trebuie să ne facă să credem că procesul de analiză nu presupune şi participarea Eului. Ştim din experienţă că aceasta este o muncă grea şi dificilă care necesită multe cunoştinţe; visul, care prezintă acest travaliu ca pe un eveniment natural, ce se întâmplă de la sine, semnifică o compensare, deoarece în reflecţiile sale din ziua precedentă, visătorul acordase prea multă atenţie Eului, adică rolului său de terapeut. Pacientele sale reale, două tinere femei, nu apar deloc în vis, pacientul, "cel suferind", fiind mai degrabă o figură interioară în visător, o parte din el însuşi.

Poate că visul acesta ne oferă o idee de ce în şcoala jungiană nu avem încredere în terapia de grup. Visul arată că aspectul esenţial al evoluţiei interioare are loc exclusiv între Eu şi Sine sau, folosind un limbaj învechit, imaginea lăuntrică a lui Dumnezeu. Acolo nu au ce căuta alţi oameni şi opiniile lor. Se ajunge într-o fază în care până şi analistul, ca partener, e în plus. După cum sublinia Jung, fiecare trebuie "să fie singur şi să descopere ce îl susţine când el însuşi nu se mai poate susţine. Numai această descoperire îi asigură o bază indestructibilă" [16].

O asemenea atitudine nu are nimic de-a face cu narcisismul sau cu individualismul egoist. Acestea din urmă sunt o preocupare a Eului pentru "Eul iubit", nu pentru Sine, care este în ultimă instanţă o taină lăuntrică a individului. Relaţia cu Sinele nu-i face pe oameni egoişti, dimpotrivă, nu poţi avea o relaţie adecvată cu semenii umani dacă nu te-ai descoperit în prealabil pe tine însuţi, adică Sinele tău.

Cu toate acestea, Jung a trebuit să admită că opinia lui este unilaterală. În realitate, calea extravertită a adaptării sociale, pe de o parte, şi calea introvertită a relaţiei cu Sinele, pe de altă parte, alcătuiesc o pereche de contrarii complementare, ambele îndreptăţite, dar în acelaşi timp excluzându-se reciproc. Dar datorită presiunii exercitate de suprapopulare şi de urbanizarea în creştere, datorită comunismului şi orientării extravertite a şcolilor americane de psihologie, ne găsim într-un mare pericol, ca prin accentuarea unui singur pol, unicitatea individului să fie zdrobită.

Necunoscând aceste lucruri, apare ca reacţie inconştientă contrară un egoism fără margini, iar în cazurile extreme chiar o criminalitate antisocială. De aceea este timpul, în concepţia lui Jung, să acordăm o mai mare consideraţie căii interioare a individului către Sine. Căci numai cine este ancorat în Sine se poate comporta cu adevărat etic şi nu va mai urma fără discernământ toate modelele şi ideologiile politice. Poţi atunci, cum atât de frumos spune visul, să zăreşti mâna lui Dumnezeu în toate mizeriile vieţii, dar numai cu condiţia, cum de asemenea se spune, să priveşti cu atenţie.

---

[1] În germană, Mutter înseamnă şi mamă, şi piuliţă (N.trad.).

[2] Cf. Helmuth Jacobsohn, "Das göttliche Wort und der göttliche Stein im alten Ägypten", Eranos-Jahrb. vol. 39, 1970, p. 217 sqq., în Gesammelte Schriften, Hildesheim-Zürich-New York 1992, p. 152 sqq.

[3] Ibid., p. 233-234.

[4] Ibid., p. 236.

[5] (Nota mea de subsol) Aceasta era o piatră având formă de piramidă regulată.

[6] Cf.. S. Ostrander şi L. Schroeder, Psi. Bern-München-Wien 1970, p. 308 sqq. (Karel Drbal).

[7] Cf. contribuţiile din acest volum p. 141 sqq. si p. 159 sqq.

[8] Mircea Eliade, Kosmos und Geschichte, 1966, p. 11 sqq (Mitul eternei reîntoarceri, Univers Enciclopedic, Buc. 1999)

[9] În Grecia Antică, temenos (τέμενος, pl. temene, τεμένη) este un teren închis atribuit ca domeniu unei oficialităţi sau consacrat unei divinităţi. De ex., Acropola Atenei era un temenos al zeiţei Atena, iar Olympia, un temenos al lui Zeus. Pentru C.G. Jung, temenos este un loc ferit, asimilat uneori cu o mandala, unde poate avea loc întâlnirea cu Sinele. (N.trad.)

[10] C. G. Jung, Briefe, Vol. I, Olten 1972, p. 53.

[11] Cf. M.-L. von Franz, Zeit, Strömen und Stille, Frankfurt am Main 1981, München 1992, de asemenea în: Psyche und Materie, Einsiedeln 2002, p. 83-145.

[12] Cf. C. G. Jung, Visions, Notes of the Seminar given in 1930-1934. Editat de Claire Douglas, Bollingen Series XCIX. Vol. I, Princeton, N.J. 1997, S. 259 f.

[13] Cf. C. G. Jung, Psychologie und Religion, GW 11, §§ 156 sqq. (Psihologie şi religie, OC 11, Ed. Trei).

[14] Cf. C. G. Jung, Theoretische Überlegungen zum Wesen des Psychischen, GW 8, § 425 (Reflecţii teoretice asupra naturii psihicului, OC 8).
Enantiodromia (ἐνάντιος, enantios, opus + δρόμος, dromos, cursă de alergare) este un principiu introdus de Jung conform căruia supraabundenţa unei forţe de un anumit tip atrage inevitabil o forţă contrarie. (N.trad.)

[15] Cf. René Allendy, Le Symbolisme des Nombres, Paris 1928 şi 1948, ediţie nouă (Facs.), Paris 1984, p. 170 sqq.

[16] C.G. Jung, Psychologie und Alchemie, GW 12, § 32 (Psihologie şi alchimie, OC 12).