Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde

Franny Moyle
Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde
Editura Humanitas, 2014
Traducere din engleză de Cristina Jinga
Colecţia Convorbiri.Corespondenţe.Portrete



Intro

Franny Moyle (n. 1964) este licenţiată în literatură engleză şi istoria artei a St John's College, Cambridge. A lucrat la BBC, devenind în 1992 producător şi director în departamentul Arts, apoi, în 2000, director de creaţie; în 2002 a fost numită Head of Arts Commissioning pentru toate cele patru canale ale televiziunii britanice. În prezent este producător executiv şi scriitor freelance şi totodată director al teatrului londonez Hackney Empire.

A publicat în 2009 volumul Desperate Romantics: The Private Lives of the Pre-Raphaelites, care a stat la baza unui serial BBC.

*

În primăvara lui 1895, când soţul ei, Oscar Wilde, a fost condamnat pentru delicte homosexuale, viaţa lui Constance s-a schimbat definitiv. Până atunci avusese o poziţie privilegiată în societate: făcea parte dintr-un cuplu de aur, era o cunoscută autoare de literatură pentru copii, o figură reprezentativă a modei prerafaelite, o îndrăzneaţă militantă pentru drepturile femeilor... Membră fondatoare a societăţii ocultiste Golden Dawn, avea un spirit pătrunzător graţie căruia s-a apropiat de cele mai controversate aspecte ale epocii sale.

Doamna Oscar Wilde era un fenomen în sine.

Dar în acea primăvară viaţa strălucitoare a lui Constance a fost umbrită de enormul scandal. Obligată să plece pe continent cu cei doi fii ai săi, cariera ei literară şi politică s-a sfârşit brusc. Şi-a schimbat numele şi a trăit până la moarte în exil.

Bazându-se pe o corespondenţă în bună parte inedită, Franny Moyle reconstituie tragica poveste a soţiei lui Oscar Wilde, dezvăluind lucruri neştiute până acum despre această femeie din prim-planul societăţii londoneze fin-de-siècle şi din centrul curentului estetist, care devine victima uneia dintre cele mai mari trădări ale tuturor timpurilor.

 

Fragment

Dacă Oscar fusese inspirat, scriind Dorian Gray, de studiile de ocultism ale soţiei sale, astfel de momente de coeziune creatoare între soţ şi soţie trebuie să fi fost îmbătătoare pentru Constance, căci în multe alte privinţe căsnicia ei se confrunta, din nou, cu dificultăţi. Cu toate că în vara anului 1887 îl asigurase pe Otho (fratele lui Constance Wilde) că ea şi Oscar erau "foarte fericiţi împreună acum", în mai puţin de un an trebuie să fi simţit că, de fapt, ea şi Oscar se îndepărtau din nou. Liantul pe care-l constituise lansarea revistei The Woman's World, conectându-i socialmente şi intersectându-le carierele, începuse să se subţieze. Oscar se săturase foarte repede de rolul lui de editor şi, în vara lui 1889, cedase cârma periodicului.

La suprafaţă, cei doi soţi o duceau bine. Yeats, care în 1888 a petrecut ziua de Crăciun cu soţii Wilde, a descris viaţa lui Oscar din Tite Street ca pe "o perfectă armonie... cu frumoasa lui soţie şi cei doi copii mici". Şi totuşi Yeats, cu o intuiţie formidabilă, adăuga că viaţa lui casnică "sugera un soi de compoziţie artistică deliberată".

Oscar şi Constance se prezentau de bună seamă prietenilor şi publicului ca o familie iubitoare, devotată şi, în esenţă, convenţională. Oscar, ca mulţi victorieni din clasa mijlocie şi cea superioară, simţea în mod evident o obligaţie morală faţă de soţia şi de familia lui, deşi putea să considere fără oprelişti sexul extraconjugal drept un privilegiu de care bărbaţii căsătoriţi se bucurau prin tradiţie, şi pe care soţiile lor şi societatea, în general, era de aşteptat să li-l tolereze. Constance însă, în pofida pozei de femeie progresistă, socotea loialitatea faţă de soţ, trăsătură ilustrată de însăşi regina Victoria, drept o virtute primordială şi o datorie a femeilor.

"Astăzi, soţii Bowle vorbeau despre viaţa conjugală", îi scria prietenei sale Juliet Latour Temple, fiica adoptivă a doamnei Mount-Temple,

despre relaţia dintre soţ şi soţie, şi despre importanţa crucială ca fiecare să recunoască deschis calităţile celuilalt, să recunoască de fapt de care anume din acestea s-a îndrăgostit şi care trebuie să existe şi chiar există, dacă s-a căsătorit din dragoste, şi eu cred că nimeni nu poate fi fericit decât dacă s-a căsătorit din dragoste. Sper c-o să te îndrăgosteşti şi tu de un bărbat încântător şi o să te căsătoreşti cu el, şi o să fii foarte fericită iubindu-l şi sprijinindu-l. Aceasta e par excellence îndatorirea femeii!

Juliet menţionase în scrisoarea ei către Constance că se pregătea să citească Sonata Kreutzer, romanul foarte controversat al lui Tolstoi despre viaţa conjugală: povestea dorinţei carnale a unui soţ pentru soţia lui, o dorinţă care conduce, în cele din urmă, nu doar la un mare număr de copii, dar şi la uciderea soţiei de către soţ din gelozie, când ea are o aventură. Romanul arată că sentimentul pe care bărbaţii şi femeile îl confundă adesea cu "dragostea" nu este de fapt decât atracţie sexuală primară.

"Mi-ai spus că ai de gând să citeşti Sonata Kreutzer", scrie Constance. "Te rog să nu-ţi închipui că toţi bărbaţii şi toate femeile sunt în felul acela. Eu cred şi sper că doar foarte puţini sunt aşa şi că doar foarte puţine vieţi sunt atât de sordide ca acelea."

Constance credea, spre deosebire de Tolstoi, că dragostea în căsnicie se poate baza şi pe altceva decât pe sex. În momentul în care acest element din propria ei relaţie conjugală se destrămase, armonia perfectă pe care Yeats o percepuse în familia Wilde izvora din continua admiraţie a lui Constance pentru poetul şi liber-cugetătorul care o impresionase atât de mult înainte de căsătorie.

Drept răsplată pentru acest devotament şi această dragoste, Oscar îşi proteja îndârjit soţia şi familia. Îndârjirea cu care o apăra în viaţa publică este pusă în evidenţă de un incident neobişnuit, petrecut în 1889. Un jurnalist şi scriitor pe nume Herbert Vivian îşi publicase memoriile într-un volum intitulat Reminiscenţe dintr-o viaţă scurtă, care a început apoi să apară în foileton în The Sun. Vivian susţinea că Oscar îl încurajase să scrie aceste memorii şi că el era, în toate privinţele, "părintele spiritual al acestei lucrări". Dar, spre groaza lor, Oscar şi Constance au descoperit, citindu-i memoriile, că autorul introdusese nişte detalii foarte personale din viaţa de familie a lui Oscar.

Vivian relata că Oscar îi dezvăluise că umpluse pereţii din camera copiilor din Tite Street "cu texte despre trezitul de dimineaţă, despre trândăvit şi aşa mai departe, iar eu le spun că, atunci când vor fi mari, trebuie să-l considere pe tatăl lor un avertisment şi, câteodată, să-şi ia micul dejun mai devreme de ora două după-amiaza".

"Povestea altruismului lui Cyril este, de asemenea, închipuită", continua Vivian. "Tânărul acela, de nici cinci ani, şi-a uimit familia într-o dimineaţă anunţând că nu mai vrea să-şi spună rugăciunile. I s-a atras atenţia că trebuie să se roage la Dumnezeu ca să-l facă bun, dar el s-a împotrivit... după o lungă ceartă, micuţul filozof a propus un compromis şi a zis că nu are nimic împotrivă să se roage ca Dumnezeu să-l facă bun pe frăţiorul lui".

Povestirea este amuzantă, dar pe Constance a îndurerat-o nespus. Oscar i-a scris în termeni foarte duri lui Vivian, explicându-i că:

Făcând cunoştinţă cu dumneata în societate, într-un moment pe care-l regret profund s-a întâmplat să-ţi spun o poveste despre un băieţel. Fără să-mi ceri permisiunea, dumneata ai publicat-o într-un ziar vulgar şi într-o formă vulgară, inexactă şi ofensatoare, spre marea mâhnire a soţiei mele, care bineînţeles nu vrea să-şi vadă copiii expuşi amuzamentului gloatelor.

Se pare că obiecţia lui Constance îşi avea rădăcinile într-o îngrijorare mai mare decât cea indicată de Oscar. Nu era vorba doar de faptul că Cyril era expus în presă, ci de maniera în care fusese expus, şi anume moştenind viciile evidente ale tatălui său. Cyril voia ca Dumnezeu că-l facă pe frăţiorul lui bun, astfel încât el să poată fi "rău", ca Oscar.

Chiar înainte ca Vivian să publice în presă această poveste, Oscar reuşise să işte o controversă, astfel că ideea că este un om de moralitate îndoielnică era din nou de actualitate. În iulie 1889 publicase "Portretul lui Mr. W.H.", în Blackwood Magazine. Împrumutând titlul din dedicaţia Sonetelor lui Shakespeare, Oscar povestea despre Cyril Graham şi despre cum l-a asemuit el pe Mr. W.H. cu Willie Huges, un tânăr şi frumos actor, "a cărui frumuseţe fizică era atât de mare, încât a devenit piatra de temelie a artei lui Shakespeare".

Oscar concepuse povestea în tandem cu Robbie Ross, ea reprezentând o abia ascunsă explorare şi apologie a homosexualităţii. Nu numai că obiectul dragostei lui Shakespeare este un bărbat, dar Cyril Graham, care este descris ca "efeminat" şi "extraordinar de chipeş", devine, la rândul lui, obiectul atracţiei altui personaj din poveste, prietenul său Erskine.

Oscar îşi dădea prea bine seama de potenţialul exploziv al povestirii. Înainte de publicare, le-a cerut părerea lui Arthur Balfour şi Herbert Asquith, doi politicieni din cercul lor. Amân­doi l-au sfătuit să n-o publice, gândindu-se la daunele pe care o astfel de povestire le-ar fi putut aduce reputaţiei sale. Toate aluziile la "efeminarea" lui atât de pe larg comentate la începutul deceniului 1880 şi parţial risipite după căsătorie aveau să fie cu siguranţă resuscitate. Dar Oscar a ignorat sfatul. Fie din autentica lui pasiune pentru bărbaţii tineri, stârnită de Ross, fie din credinţa profund liberală că homosexualitatea este nobilă şi n-ar trebui să fie proscrisă, fie pur şi simplu pentru că publicitatea, oricât de controversată, putea să-i aducă beneficii comerciale, a hotărât s-o publice şi să fie anatemizat. Prietenul lui, editorul revistei, Frank Harris, avea să noteze mai târziu că această mutare i-a atras lui Oscar prejudicii incalculabile, furnizându-le detractorilor săi muniţia pe care o căutau de atâta timp.

În vreme ce unele recenzii, ca de pildă cea din revista The Graphic, nu vedeau nimic în neregulă în acea povestire foarte inteligentă şi convingătoare, ţesută în jurul unei enigme pe marginea căreia ani de-a rândul cărturarii speculaseră în fel şi chip, altele s-au repezit să lovească. Descrierile indulgente făcute de Oscar lui Willie Hughes erau "neplăcute", scria The World. Povestirea lui "extrem de jignitoare" nu era genul de lucru pe care "te-ai fi aşteptat să-l găseşti" în paginile revistei Blackwood.

Constance a fost, bineînţeles, la curent cu genul acesta de comentarii privind lucrarea soţului ei. Deşi îl ştia pe Oscar mai mult decât capabil să se apere singur împotriva aluziilor dăunătoare de orice fel, cu siguranţă nu dorea ca faima soţului să se răsfrângă şi asupra restului familiei. Într-adevăr, Constance era ferm hotărâtă ca Cyril să nu sufere niciodată insulta pe care o stârnea acea "efeminare". Probabil informată de faptul că fostul musafir al casei, Robbie Ross, fusese într-atât de persecutat cât timp se aflase la Cambridge încât trebuise să plece, ea a decis că Cyril era menit unei cariere pe deplin masculine, în marină.

Fireşte, criticii care au interpretat "Portretul lui Mr. W.H." ca o reflecţie a propriilor preferinţe sexuale ale autorului aveau dreptate. De la relaţiile cu Robbie Ross, din 1887, Oscar continuase flirtul cu mai mulţi tineri, unii dintre ei devenindu-i foarte probabil amanţi. Robbie îl făcuse pe Oscar aventuros şi îndrăzneţ. Într-adevăr, între 1887 şi sfârşitul anului 1889, s-a sugerat că Oscar şi-a trecut pe lista cuceririlor pe artistul Graham Robertson, pe actorul Harry Melvill, pe secretarul Fred Althaus, pe tânărul dramaturg american Clyde Fitch şi pe extrem de atrăgătorul scriitor John Gray, care avea să-i inspire lui Oscar titlul primului său roman.

Cu excepţia lui Fred Althaus, pe care Oscar l-a agăţat, se pare, la taverna The Crown din Charing Cross, cei mai mulţi dintre tinerii cu care s-a încurcat făceau parte din aceeaşi categorie - a celor cu înclinaţii literare - ca Douglas Ainslie şi Harry Marillier, a căror prietenie Oscar şi Constance o încurajaseră cu largheţe în primul lor an de şedere în Tite Street. Fără îndoială, Constance considerase frecventele vizite ale acestor bărbaţi, pe care prietenul lui Oscar, scriitorul André Raffalovich, îi poreclise "fiii" lui, ca o consecinţă a harului soţului ei de a încuraja şi a inspira tânăra generaţie. Oscar îi făcuse cunoştinţă cu ei, iar ei luaseră adeseori cina cu ea şi cu Oscar en famille. Constance - există indicii în acest sens - era foarte conştientă că nu numai comportamentul lui Oscar şi al prietenilor lui era susceptibil de interpretări, ci şi conversaţia lor, care putea aluneca în direcţii discutabile.

Într-o zi, în 1889, Raffalovich a sosit în Tite Street şi a fost întâmpinat de Constance. "Oscar vă place atât de mult", i-a spus ea. "Spune că vă angajaţi împreună în nişte discuţii foarte indecente." Raffalovich a fost speriat, se pare, de remarca ei şi a jurat să nu mai vorbească niciodată cu Oscar "fără martori". Probabil că şi el ştia foarte bine că Oscar se juca cu focul şi s-a îngrozit la gândul că gura lui slobodă i-ar putea ştirbi şi reputaţia proprie. Prietenia lor a luat sfârşit.

Afacerile îl ţineau pe Oscar departe de familia lui mai mult ca oricând. Constance l-a bănuit din nou că se îndrăgostise de altă femeie. De data aceasta era vorba de o tânără pe nume Bibidie Leonard, credea Constance. Speranza i-o prezentase lui Oscar pe domnişoara Leonard şi-l rugase s-o aibă în vedere drept colaboratoare la The Woman's World. Vizitele lui frecvente la Bibidie, în York Terrace, i s-au părut lui Constance că întrec măsura.

În pofida exprimării altruiste a devotamentului conjugal în scrisoarea către Juliet Latour Temple, scrisorile mai intime ale lui Constance către mama lui Juliet dezvăluie faptul că aprecierile ei păleau în faţa geloziei tot mai aprige, când era vorba de Oscar. Sentimentul acesta devenise "aproape cea mai mare, dacă nu chiar cea mai mare" dintre "ispitele sufleteşti" ale lui Constance, o latură a caracterului cu care ea se afla "încontinuu război". A început să discute acest aspect al căsniciei sale cu prietenele ei apropiate, inclusiv cu Bertha Lathbury, soţia editorului ziarului Guardian, Daniel Lathbury, pe care Constance o vizita regulat în casa ei din Witley, Surrey. Într-o scrisoare pentru Georgina Mount-Temple, mărturisea:

Draga mea, ani de-a rândul m-am tot gândit la această patimă îngrozitoare a geloziei şi sunt foarte sigură că domnişoara Lathbury are dreptate când spune că singurul mod de-a o înfrânge este să iubeşti mai intens; dragostea o să înghită şi chinurile geloziei. Desigur, dacă eşti geloasă pe soţul tău, asta se întâmplă pentru că te gândeşti că ar fi posibil să-l faci să te iubească mai mult, iar singura cale prin care poţi reuşi este să-l iubeşti tu pe el mai mult şi să-l faci să simtă că nimeni altcineva nu-l mai iubeşte atât. Este, prin comparaţie, uşor să învingi gelozia când ai un drept de a pretinde iubirea cea mai mare. Îl poţi revendica şi îl revendici prin puterea dragostei... Gelozia nu poate fi altceva decât un păcat, căci la baza ei stă invidia. Când eu sunt geloasă pe prietenele mele, nu e atât pentru că ele m-ar putea iubi mai mult, ci pentru că ar putea iubi pe altcineva mai puţin, întrucât eu nu am foarte multă încredere că oricând stă în puterea mea să atrag dragostea şi ştiu că, inconştient, chiar o să caut un sprijin în asta. Şi în momentul acela e sigur că dragostea îmi va sări în ajutor în lupta mea.

Constance nu menţionează niciodată cine este ţinta geloziei sale. S-o fi suspectat pe Bibidie sau pe vreo altă femeie că ar fi amanta pe care o întreţinea Oscar? Sau era geloasă pe acei "fii" a căror companie soţul ei o prefera din ce în ce mai mult, în defavoarea ei? Iar în ce priveşte tinerii lui acoliţi, să fi fost Constance geloasă doar pe timpul pe care-l dedica el acestor bărbaţi şi pe inspiraţia pe care o găsea în preajma lor, sau, la un nivel cumva inconştient, instinctiv, îşi dăduse seama că existau motive mai serioase ca să fie geloasă? Există o vagă sugestie în scrisoarea ei că Oscar ar fi fost silit să găsească plăcerea sexuală în altă parte pentru că ea nu i-o mai putea procura. Căznit, recunoscuse că persoana pe care era geloasă îi oferea soţului ei ceva ce ea nu era capabilă să-i ofere. Din nou pare să fie vorba despre complicaţiile de după naşterea lui Vyvyan, în urma cărora Constance devenise incapabilă să mai facă sex.

"Căci nici măcar eu nu sunt geloasă când ştiu că acea pe care sunt geloasă umple un gol pe care eu nu-l pot umple", spune Constance, "şi când ne dăm seama că toată lumea umple locul pentru care este menit, şi că, dacă acest loc nu este umplut, fericirea celor pe care-i iubim este ciuntită şi mutilată, atunci intervine adevărata dragoste lipsită de egoism, care spune: sunt satisfăcută."

Constance avea, se pare, o extraordinară capacitate de a se adapta împrejurărilor.

***