Un pariu livresc

Mugur Burcescu
Oameni de treabă
Editura Casa de pariuri literare, 2014

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Impresii de lectură - Oameni de treabă

Apărută de puţin timp la Casa de Pariuri Literare, această carte a reprezentat pentru mine un fel de pariu livresc pe care l-am pus cu mine însămi. A durat ceva mai mult timp să o citesc, însă acum, la final pot spune că a meritat efortul. Când ai în faţă o carte despre care nu te poţi informa prea mult, când îţi lipsesc reperele de interpretare ce te-ar putea ajuta să-ţi faci o idee, provocarea este mai mare ca de obicei.

Oameni de treabă este surprinzător de vast şi de elaborat pentru un roman de debut. Nici vorbă de stângăcie, de superficialitate. N-ai cum să scrii o astfel de carte dintr-o aruncătură de condei. Poţi intui, la final, după cele peste 300 de pagini, o muncă asiduă, îmbibată de pasiune pentru literatură. Autorul oferă personaje consistente, prinse într-un contur epic stufos, complex. Totuşi, mai mult decât linia epică şi întâmplările prin care trec personajele, m-au impresionat concepţiile inedite pe care acesta reuşeşte să le dezvolte, individualizându-şi nu doar personajele, ci şi stilul.

Romanul are în centru un grup de prieteni dintr-un oraş de provincie-intelectuali, liniştiţi, normali, deosebindu-se de ceilalţi prin modul în care gândesc, prin modul în care înţeleg viaţa, iubirea, Binele, Răul, dar şi societatea în ansamblul ei. Sub forma unei rememorări lucide şi târzii a şirului de întâmplări ce au condus spre un deznodământ tragic pentru majoritatea personajelor, naratorul, care jonglează oarecum cu postura sa, plasându-se când în interior, când în afară ne poartă nu atât de-a lungul unei perioade de timp, cât mai degrabă în vecinătatea unor vieţi, în momentele mai mult sau mai puţin cruciale ale acestora.

Cartea aceasta poate fi primită ca un duş rece, dar binefăcător. Nu este pentru cei dornici de lecturi facile, nici pentru cei pudici, ci pentru cei răbdători şi dornici a pătrunde în profunzimea lucrurilor. Ar trebui să nu mai fiu surprinsă de prezenţa anumitor cuvinte în textele literare şi, de data aceasta, nu ele în sine mă surprind, ci faptul că textul din care fac parte este unul înţesat de idei, idei ce sugerează un spirit superior, capabil să disece mai mult decât noi ceilalţi.

Preocuparea faţă de Rău, scris cu majusculă, pentru că el concentrează o forţă aproape amaterială, palpabilă, personificându-se, reprezintă, cred eu, direcţia principală sau, mai corect spus, tema acestei cărţi - una dintre teme. Într-o societate proaspăt ieşită de sub dictatură, Răul pare a-şi fi găsit cel mai prielnic loc pentru a creşte, pentru a se manifesta, iar diversitatea formelor sale de exprimare ameninţă să cuprindă fiecare particulă a acestui spaţiu, fără a putea fi oprit. Astfel, apar dileme fundamentale vizând conceptul de crimă, dar şi pe cel de pedeapsă, moralitatea şi imoralitatea, precum şi obârşia suferinţei. Când o crimă încetează a mai fi astfel şi devine act justiţiar? Chiar dacă societatea, cu ansamblul său de reguli şi cu a sa mentalitate, nu acceptă o atare soluţie, pot exista cazuri în care a ucide devine un act pe deplin justificat, de înlăturare a Răului. Moartea unui criminal poate fi privită ca o înfăptuire a dreptăţii şi nu ca o altă crimă, din moment ce, prin ea, societatea este curăţată de unul dintre elementele sale nocive, distrugătoare. Aceasta ar fi, aşadar, ideea de la care se porneşte şi care susţine cea mai mare parte a pledoariei. Situaţiile n care se găsesc personajele se încadrează perfect acestei idei, chiar dacă doar două sunt cele care ucid în spiritul unei reparaţii morale, dintr-un impuls interior ce nu cunoaşte remuşcare pentru că victimele lor nu sunt victime, ci au fost, cândva, călăi. Evident, apar şi victime colaterale, nedorite, a căror moarte nu mai înseamnă înfăptuirea dreptăţii.

Perspective interesante găsim şi în privinţa iubirii. Profesorul şi ziaristul Rafael Ionescu, pe care l-am putea considera cel mai important dintre personaje, dacă avem în vedere faptul că el este cel care are cele mai multe de spus, ideatic vorbind, consideră că iubirea nu poate fi niciodată un lucru rău, aducător de vinovăţie. Căsnicia şi problemele aferente îi încătuşează spiritul şi, fără a admite că sentimentele faţă de soţia sa s-au estompat. se deschide către o nouă iubire, în care pare că a găsit adevărata împlinire. Această nouă iubire nu implică, în viziunea sa, culpabilitate. Episoadele cu încărcătură erotică, rupte din trupul cărţii, ar putea crea o impresie oarecum eronată asupra acesteia. Încadrate în ansamblu, pot fi, totuşi, scuzate de cei mai pudici, dacă le privesc ca pe o ilustrare a laturii carnale a iubirii în mrejele căreia alunecă Rafael.

Pentru Claudio, şi el deţinător al unui destin frapant, iubirea apare ca o responsabilitate faţă de fericirea celui care te iubeşte sau a celui pe care îl iubeşti. Fuge de acest sentiment, nu din egoism, ci din dorinţa de a nu purta o povară ce depăşeşte limitele umane. Doar un puternic cutremur interior i-ar putea dărâma barierele pe care şi le-a construit împotriva iubirii, transformându-l, transfigurându-l până aproape de neverosimil.

Absolutul, sublimul în iubire sunt cunoscute, însă, de cel mai tânăr din grup, Cristian Neagu. Pentru el, iubirea este miracol, este unică şi capabilă să străbată graniţa dintre viaţă şi moarte, înglobând o imensă fericire şi o imensă suferinţă.

Însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult în acest roman are legătură cu moartea, cu acest mod ingrat în care oamenii mor, lăsând în urmă trupurile golite de viaţă, rigide, care pecetluiesc definitiv sufletele celor dragi care rămân. Dar dacă acest ritual al morţii ar avea o cu totul altă desfăşurare? Atunci poate că însăşi viaţa ar fi trăită cu o altă intensitate. Astfel gândeşte Elena, soţia lui Rafael, iar vorbele acesteia îi rămân întipărite în minte şi îi revin în conştiinţă în cel mai dureros moment al vieţii. Această viziune idealistă asupra morţii îl determină pe Rafael să-i ofere soţiei sale cel mai bun lucru pe care crede el că l-ar putea face pentru ea. Iar rezultatul este unul ce te înfioară, te umple de cea mai profundă emoţie.

Cu un amplu bagaj filosofic şi cu referinţe literare bine integrate în context, romanul Oameni de treabă este unul al dramelor interioare individuale, dar şi o radiografie a unei societăţi bolnave - o Românie postrevoluţionară cu toată mizeria sa morală, cu toate bubele scoase la lumină, sărăcită de valori reale şi învăluită în pânza morbidă a întunecaţilor ani de comunism, de care, se pare, nu se poate debarasa atât de uşor. Avem în faţă o perspectivă critică bogată în argumente, de o luciditate deranjantă, răscolitoare.

Mă bucur că am avut ocazia de a citi un astfel de roman şi că acum îl pot recomanda şi altora. Pentru mine a însemnat o surpriză plăcută şi un pariu literar încununat de succes. Iată cum o carte aproape necunoscută poate ascunde între paginile sale o nebănuită profunzime, un miez atât de bogat.