SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* H.G. Wells, „Omul invizibil”, tra­ducere și note de Antoaneta Ralian, Edi­tura ART (tel. 021/224.01.30), 262 p.

Pentru cei care nu l-au citit încă sau au în casă una dintre edițiile vechi, pe hârtie proastă, care de­vin cu timpul ilizibile, semnalez reeditarea (a ze­cea, începând din anii ‘60) romanului cu buna traducere a Antoanetei Ralian, în eleganta serie cartonată „Clasic” a editurii ART. Dintre toate cărțile SF ale lui Wells traduse la noi în timpul comunismului (fiindcă autorul fusese declarat de stânga), aceasta a făcut deliciul multor generații, dovadă că și după 1989 a fost reeditată pe­riodic în tiraje mereu bine vândute. Dacă multe din ide­ile romanelor de an­ticipație din sec. 19 și 20 și-au pierdut componenta fantastică concreti­zân­du-se în cotidianul nostru, omul invizibil ima­gi­nat de Wells ne face încă să visăm, iar povestea lui – amestec de aventuri, co­me­die, thriller, horror și tablou social retro – pasionează și la 122 de ani de la prima publicare. Englezul Herbert George Wells (1866-1946) a fost activ ca jur­na­list, sociolog, istoric, reformist și polemist, dar a rămas în memoria colectivă în primul rând ca ro­mancier. Provenit dintr-o familie modestă – tatăl, mic ne­gustor păgubos, mama, servitoare – a fost nevoit să muncească din copilărie, între altele și ca asis­tent chimist, înainte de a obține o bursă la Școala Nor­mală de Științe din Londra și a deveni pro­fesor cu lecturi în­tinse în va­rii domenii știin­țifi­ce. Aceas­tă formație gre­fată pe un talent înnăscut de po­vestitor l-a orien­tat către su­biecte SF, tratate cu di­na­mism și umor, de unde suc­ce­sul popular. Spirit generos, cu o viață senti­men­tală agitată (a avut 4 copii cu mame diferite), și-a declarat cre­dința în puterea oamenilor defa­vorizați prin origine, cum era el însuși, s-a consi­de­rat militant socialist, pentru ca, spre sfârșitul vieții, să devină pesimist în legătură cu „de­mo­crația popu­lară”. Asta se vede din cărțile lui cu subiecte sociale și po­litice, azi prăfuite. În schimb, rezistă și după mai bine de un secol fa­bu­lațiile lui SF: „Ma­șina timpului”, 1895, „Insu­la doctorului Mo­reau”, 1896, „Războiul lu­milor”, 1898, cu un plus de farmec dat de patina tim­pului. Dar cel mai bine cred că își păstrează fascinația „Omul invi­zibil” (1897). Eroul, Griffin, e un savant albinos, pa­sio­nat de chimie, fizică și medicină. Studiind fizica moleculară, el desco­peră o modalitate de a face corpurile vii trans­pa­rente, invizibile și o experimentează pe sine. Mascându-și invizibilitatea cu bandaje și haine, des­cinde într-un sat din Sussex, la un han, pentru a-și continua acolo cerce­tările. Mica lume din Iping – vicar, cârciumar, spițer, polițist ș.c.l. – in­trigată de stra­nietatea călătorului, începe să îl spio­neze, iar prezența lui declanșează scene co­mice dar și cruzimi care-l fac pe Griffin să fugă spre alte locuri, mereu vânat și trădat, ceea ce, prin cumulare, îi declanșează o nebunie furioasă îm­potriva întregii lumi. Astfel, devine un monstru, un pericol obștesc, o fiară hăituită iar acțiunea capătă un ritm gâfâit și o tensiune horror. Pentru data la care a fost scris și ținând cont de contextul literaturii victoriene, „Omul invizibil” pare și ino­vator prin culoarea vie a portretelor, prin schi­țarea din tușe fugare a unei lumi mes­chine sub apa­renta respectabilitate (lumea lui natală, bi­neștiută), dar și prin modul de a-și alia cititorul, adre­sându-i-se. Ai senzația că cel ce a scris ceea ce tocmai citești e cu tine. H.G. Wells are un loc ono­rabil în istoria literaturii engleze, dar eu îl ad­mir în special pentru acest roman atât de vi­zual și alert, din care oricine își poate face propriul film.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* H.G. Wells, „Omul invizibil”, tra­ducere și note de Antoaneta Ralian, Edi­tura ART (tel. 021/224.01.30), 262 p.

Pentru cei care nu l-au citit încă sau au în casă una dintre edițiile vechi, pe hârtie proastă, care de­vin cu timpul ilizibile, semnalez reeditarea (a ze­cea, începând din anii ‘60) romanului cu buna traducere a Antoanetei Ralian, în eleganta serie cartonată „Clasic” a editurii ART. Dintre toate cărțile SF ale lui Wells traduse la noi în timpul comunismului (fiindcă autorul fusese declarat de stânga), aceasta a făcut deliciul multor generații, dovadă că și după 1989 a fost reeditată pe­riodic în tiraje mereu bine vândute. Dacă multe din ide­ile romanelor de an­ticipație din sec. 19 și 20 și-au pierdut componenta fantastică concreti­zân­du-se în cotidianul nostru, omul invizibil ima­gi­nat de Wells ne face încă să visăm, iar povestea lui – amestec de aventuri, co­me­die, thriller, horror și tablou social retro – pasionează și la 122 de ani de la prima publicare. Englezul Herbert George Wells (1866-1946) a fost activ ca jur­na­list, sociolog, istoric, reformist și polemist, dar a rămas în memoria colectivă în primul rând ca ro­mancier. Provenit dintr-o familie modestă – tatăl, mic ne­gustor păgubos, mama, servitoare – a fost nevoit să muncească din copilărie, între altele și ca asis­tent chimist, înainte de a obține o bursă la Școala Nor­mală de Științe din Londra și a deveni pro­fesor cu lecturi în­tinse în va­rii domenii știin­țifi­ce. Aceas­tă formație gre­fată pe un talent înnăscut de po­vestitor l-a orien­tat către su­biecte SF, tratate cu di­na­mism și umor, de unde suc­ce­sul popular. Spirit generos, cu o viață senti­men­tală agitată (a avut 4 copii cu mame diferite), și-a declarat cre­dința în puterea oamenilor defa­vorizați prin origine, cum era el însuși, s-a consi­de­rat militant socialist, pentru ca, spre sfârșitul vieții, să devină pesimist în legătură cu „de­mo­crația popu­lară”. Asta se vede din cărțile lui cu subiecte sociale și po­litice, azi prăfuite. În schimb, rezistă și după mai bine de un secol fa­bu­lațiile lui SF: „Ma­șina timpului”, 1895, „Insu­la doctorului Mo­reau”, 1896, „Războiul lu­milor”, 1898, cu un plus de farmec dat de patina tim­pului. Dar cel mai bine cred că își păstrează fascinația „Omul invi­zibil” (1897). Eroul, Griffin, e un savant albinos, pa­sio­nat de chimie, fizică și medicină. Studiind fizica moleculară, el desco­peră o modalitate de a face corpurile vii trans­pa­rente, invizibile și o experimentează pe sine. Mascându-și invizibilitatea cu bandaje și haine, des­cinde într-un sat din Sussex, la un han, pentru a-și continua acolo cerce­tările. Mica lume din Iping – vicar, cârciumar, spițer, polițist ș.c.l. – in­trigată de stra­nietatea călătorului, începe să îl spio­neze, iar prezența lui declanșează scene co­mice dar și cruzimi care-l fac pe Griffin să fugă spre alte locuri, mereu vânat și trădat, ceea ce, prin cumulare, îi declanșează o nebunie furioasă îm­potriva întregii lumi. Astfel, devine un monstru, un pericol obștesc, o fiară hăituită iar acțiunea capătă un ritm gâfâit și o tensiune horror. Pentru data la care a fost scris și ținând cont de contextul literaturii victoriene, „Omul invizibil” pare și ino­vator prin culoarea vie a portretelor, prin schi­țarea din tușe fugare a unei lumi mes­chine sub apa­renta respectabilitate (lumea lui natală, bi­neștiută), dar și prin modul de a-și alia cititorul, adre­sându-i-se. Ai senzația că cel ce a scris ceea ce tocmai citești e cu tine. H.G. Wells are un loc ono­rabil în istoria literaturii engleze, dar eu îl ad­mir în special pentru acest roman atât de vi­zual și alert, din care oricine își poate face propriul film.

SELECȚIA “FORMULA AS”

 

* Natalia Semenova, André Delocque, “Colec­țio­narul. Povestea lui Serghei Șciukin”, traducere de Silvia Colfescu, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 248 p + 16 cu ilustrații.

Cine a vizitat Galeriile Tre­tia­kov din Moscova sau Ermitajul din Petersburg nu se poate să nu fi fost copleșit de bogăția expunerilor, cuprinzând cei mai mari artiști ai lu­mii din toate timpurile. Pe de o parte, fiindcă țarii, ama­tori de artă, au cum­părat colecții întregi din Occident (și așa se face că în patrimoniul muzeelor rusești există capodopere de Leonardo da Vinci, Ra­fael, Tițian, El Greco, Ve­lásquez, Goya, Rubens, Rembrandt ș.a.), pe de alta, fiindcă regimul bol­șevic a confiscat colecțiile par­ticu­lare. Cartea pe care vi-o re­comand azi e povestea bine do­cumentată a colecționarului-me­cena Serghei Șciukin (1854-1936) care a avut flerul de a cum­­păra artă modernă occiden­tală, de la impresioniști și postim­presioniști la Picasso (lu­crări bi­ne ascunse în depozite în pe­rioada proletcultistă, când erau considerate decadente). El a lăsat Rusiei peste 200 de picturi sem­nate de Manet, Degas, Mo­net, Re­noir, Gauguin, Cézanne, Ma­tisse, Picasso – de o valoare azi uriașă. Fiu al unui bo­gat negustor de țe­să­turi din breasla acelor kupiecestvo ca­re au contribuit de­ci­siv în sec. XIX la dez­vol­tarea industrială a Ru­siei, Serghei era al treilea din cei 10 co­pii ai familiei, crescuți cu gu­ver­nante germane și profesori francezi, înainte de a fi trimiși la școli din străinătate. Singurul din­tre cei 6 băieți care a rămas să studieze acasă, alături de surori, a fost el, fiindcă era bolnăvicios, bâlbâit și timid. Cu voință și per­severență și-a în­vins prin exerci­ții fizice și de dicție handica­purile, astfel în­cât, la 19 ani a plecat și el la o școală de comerț din Germania, de­venind ceea ce azi se numește un bun ma­nager. Frații îi erau mo­del nu doar în pro­fe­sie, ci și în plăcerea de a colec­țio­na obiecte pre­țioase: cel mai mare, Nikolai, cumpăra artă ve­che și argintărie rusească, Piotr – pasionat de an­tichități și artă ex­trem-orien­tală – a adunat 45.000 de piese pentru ca­re a fondat un muzeu, Dimi­tri – bibliofil și îndrăgostit de pictura flamandă – a achizi­țio­nat din partea lui de moștenire ca­po­do­pere cu care și-a împo­do­bit conacul din Arbat, iar Ivan, fra­­­tele cel mic, s-a ocu­pat cu ne­goț de acuarele și gra­fică franceză, păstrându-și doar ce-i plăcea mai mult. Datorită aptitudinilor co­mer­ciale Serghei ajunge mâna dreaptă a tatălui său în afaceri iar după moartea acestuia, condu­că­torul firmei. Cu o capacitate ne­obișnuită de a an­ticipa tendințele pieței, sporește mereu averea fa­miliei și ajunge un oligarh, cu lungi perioade de stat în marile capitale din Vest. La Paris cu­noaș­te mulți pictori și ne­gustori de tablouri de la care cumpără artă moder­nă nu cu gândul la valoa­rea investiției, ci fiindcă îi plăcea, ba chiar se îm­prie­tenește și susține cu bani tineri artiști în al căror talent credea. Avea probabil și un ochi special, exersat în comerțul cu țesături, pentru culori și motive noi, un tip de sensibilitate pe gus­tul unei epoci viitoare. După căsătoria cu Lidia cea frumoasă, bogată și cultivată, achizițio­nează palatul prințesei ruinate Trubețkoi (cu prințesă cu tot) și îi umple pereții cu tablouri ale pictorilor ce vor revoluționa arta secolului XX. Dramele nu-i oco­lesc însă familia: dintre cei patru copii ai cuplului, cel mic se si­nucide la 17 ani iar penultimul moare de o tumoră pe creier la 23. Și Lidia se stinge prematur, în 1907, la 42 de ani. Fugit după Revoluție la Paris, recăsătorit și cu urmașii împrăștiați prin lume, cel mai firav dintre frații colec­țio­nari Șciukin le supraviețuiește tuturor, până la 82 de ani. Despre meritele acestui om, în a cărui viață s-au împletit pasiunea pen­tru artă, intuiția, genero­zi­tatea și istoria, nu s-a putut vorbi cu ade­vărat în patria lui decât după 1991.

SELECȚIA “FORMULA AS”

 

* Tatiana Niculescu (coordonator), “Car­tea întâmplărilor. Mistere, ciudățenii, uimiri”, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), 262 p.

Volumele colective pe o temă propusă de edituri s-au înmulțit în ultimul deceniu fiindcă au potențial comercial. Asta pentru că nu sunt nicio­dată plicticoase în eterogenitatea lor: fiecare autor, mai mult sau mai puțin cunoscut, își po­ves­tește, pe parcela lui, experiențe personale scoase din ca­mera cu ecouri a memoriei sau le ficționalizează li­ber de prejudecăți limitate și limitante. Tema pro­pusă acum unor “autori Humanitas” din generații diferite, de la seniori la tineri născuți după 1980, scontează pe fascinația cititorilor pentru enigme, pentru “atingeri cu lumea nevăzutelor”, pentru în­tâmplări inexplicabile. Cum spune coordonatoarea în preambul: “Iată-ne, așadar, pe toți cei adunați în acest volum al uimirilor, povestindu-ne unii altora și cititorilor întâmplări, coincidențe, vise, ciudățenii de care primii surprinși sun­tem noi înșine. Surprinși în ambele sen­suri: de situațiile în care ne-am trezit și în flagrant delict de coabitare cu o logică nevăzută care ne depășește și ne face ridicoli în fața rațiunii dominante”. Fiecare dintre cei 22 de colaboratori pătrunde prin fisuri ale realității în zone insolite, în țara propriilor minuni, în care nu ai răspuns rațional la întrebări, cu un Oz interior în care contextul devine conținut. E ca și cum te-ai sui într-un vehicul al cărui tablou de bord știi în principiu cum funcționează dar care deodată, din motive pe care nu le poți înțelege, o ia razna, te poartă în altă direcție, alăturea cu drumul sau mult deasupra lui, provocându-ți spaime și bucurii in­ten­se. În funcție de talentul povestitorului, cititorul își poate apropria “miracolul”. Cu toată im­po­si­bi­litatea de a-l face inteligibil, scriitorul îi transmite aura de straniu, emoțiile. O face admi­rabil Mircea Cărtărescu, povestind mai multe întâmplări bizare de la vârste diferite – unele oni­ric-terifiante, ca în marile lui romane, altele ca o cădere de meteoriți ce sparg înțelesurile în bucăți radioactive. O de­li­cată justețe a tonului, atent să nu vatăme fragi­li­tatea situațiilor ce basculează între real și para­nor­mal, au povestirile confesive ale Anei Blandiana despre instanța superioară ce îi dictează poemele și ale Ioanei Pârvulescu, care primește cu sim­pli­tate ceea ce-i aduce hazar­dul, uneori binevoitor și sal­vator din mari pri­mejdii, sau cons­tată împli­nirea unor premo­niții peste timp. Un fel de valize cu fund dublu ce trans­­portă mistere sunt frag­men­tele în care Gabriel Lii­ceanu, admițând “intruziu­nea prin vis a unei alte ordini a lu­crurilor în viața noastră”, scrie despre bunicul simțit după moarte ca o prezență protectoare sau despre vizi­tele unor dragi dispăruți, cu care poate co­munica în timp ce doarme. Povestiri im­pre­sio­nan­te în care sunt reconfigurate literar ciudate is­torii de familie sau pățanii enigmatice sunt sem­nate și de mai tinerii sau foarte tinerii Marius Chivu, Au­gustin Cupșa, Bogdan Răileanu și Alina Pa­velescu, fiecare în stilul lui. Prin tema incitantă și varietate, “Cartea întâmplărilor” e o lectură plină de surprize.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Mihail Radu Solcan, „Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013”, selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, Editura ART (tel. 021/224.01.30), 280 p.

Un om uimitor se dovedește a fi fost, din aceste fragmente de jurnal publicate postum, cărturarul Mihail Radu Solcan (1953-2013), cunoscut în timpul vieții de puțină lume. Dacă acum ni se relevă personalitatea lui ieșită din comun e pentru că și-a notat în formă electronică reflecțiile, nu din vanitatea de a se expune, ci din dorința de a-și clarifica sie însuși „o mișcare a minții bazată pe reflexia ei în oglindă și rafinarea gândurilor prin această mișcare”. Doi colegi profesori la Filosofie, mai cunoscuți aceștia din prezența publică, Mircea Flonta și Constantin Vică, au selectat și editat din fișierele lui ceea ce li s-a părut că-l definea pe intelectualul care se temea de lumea largă și trăia refugiat în cea a gândurilor sale. Spre deosebire de majoritatea contemporanilor ahtiați de vizibilitate, M. R. Solcan nu voia să-și „facă un nume”, ci căuta să înțeleagă în profunzime ce se petrece în lumea începutului de secol 21, teoretic și practic, lucid, dar și cu „sufletul-partea sensibilă a minții mele”. Întinderea și varietatea intereselor și cunoștințelor lui, de la toate domeniile așa-zis umanistice la științe și tehnologie, e imensă. Tânărul care intrase cu cea mai mare medie în 1972 la Facultatea de Filosofie din București (unde erau 40 de candidați pe un loc) și o absolvise primul pe țară a avut până în 1990 slujbe sub capacitatea lui. Știa multe limbi străine, citea în original cărți în franceză, germană, engleză, rusă, maghiară și a continuat până la moarte să învețe altele – polonă, cehă, greacă, turcă, arabă, chineză. Abia când și-a început cariera universitară la Filosofie, a intrat profesional pe un drum care i se potrivea și și-a luat foarte în serios obligațiile de profesor. Pasionat și de informatică, își crea singur sistemele de operare (ba chiar știa și să construiască din piese un computer). Avea și un site dedicat cursurilor sale, în fiecare an altele. Internetul îi era de folos și în cealaltă mare pasiune, de bibliofil dependent de lectură care se îndrăgostea de cărți „cum alții se îndrăgostesc de femei”. Făcea frecvent turul anticariatelor, târgurilor de profil bucureștene și își cheltuia o mare parte din bani pe ediții rare, dar nu din mania colecționarului, ci pentru că vâna mereu ceva interesant de citit. Iar aria interesului său era nelimitată și în ea intrau, între altele, dicționare și culegeri de documente vechi, literatură filosofică și până la „manualul ceasornicarului”. Deși avea unele dintre cărțile achiziționate și în format digital (știa cum să cotrobăie în cotloanele ascunse ale Internetului după ele și să le pirateze), plăcerea de a citi și comenta versiunea pe hârtie era incomparabilă, tot așa cum îi plăcea să bricoleze programe de calculator dar și obiecte practice din lemn. În privința implicării în viața socială și politică, Solcan își susține autonomia de gândire și se autodefinește ca un „libertarian sceptic” (adept critic al doctrinei ce pune în centru ideea proprietății de sine, opusă atât gândirii de stânga, cât și celei conservatoare). Critica dezvoltată de el la adresa comunismului e în general una rațională dar capătă și temeiuri afective când e vorba de suferința celor supuși puterii arbitrare. Autorul jurnalului e un om bun, căruia îi repugnă brutalitatea. În august 2011 află diagnosticul bolii fatale. Moartea nu-l sperie, nu-l preocupă și cât mai trăiește continuă să-și țină cursurile, să-și cumpere cărți, să învețe chineza. „Nu sunt deloc deprimat. Sunt o ființă al cărei trup, o mașină biologică întortocheată, a început să cedeze. Examinarea critică a acestei mașinării e o investigație științifică interesantă în sine”. Speră doar să mai fie pomenit de cei rămași. E ceea ce se întâmplă pe bună dreptate acum, datorită cărții pe care vi-o recomand.

Selecția FORMULA AS

 

* Lavinia Braniște, „So­nia ridică mâna”, Editura Po­lirom (tel. 0232/217440), 250 p.

Acum, că viața noastră so­cia­lă e întreruptă, una dintre ocupa­țiile la îndemână în „izolare la do­miciliu” e cititul. Cărțile bine alese sunt contagioase în mod benefic și au efecte secundare în mai atenta cunoaștere de sine. Poți intra în pielea și con­știința unor personaje care te antrenează în medii și aventuri diverse, de care altfel n-ai putea avea par­te. Căutând săptămâna as­ta o carte demnă de reco­mandat, am început mai multe romane traduse, lău­date ca bestsellers, și le-am abandonat: aceleași po­vești cu părinți trauma­ti­zanți, căsnicii nefericite, amantlâcuri, marginali frus­­­trați, scrise de meseriași care fac cu dexteritate la normă ase­me­nea produse pe gustul per­soanelor sentimentale. Și apoi am dat de romanul acestei tinere au­toare, care m-a entuziasmat de la primele pagini, prin scriitura proaspătă și alertă, prin felul în care vrea și poate să spună ceva semnificativ despre lumea româ­nească de azi în relație cu tre­cutul comunist. Lavinia Braniște (n. 1983) a fost pentru mine o reve­lație, nu doar fiindcă, spre deose­bire de congenerii ei, scrie proză realistă la persoana a III-a, fără artificii lite­raturizante sau ex­perimente deli­rante, ci și pentru că stăpânește în dozaj echilibrat toa­te ingredientele ro­ma­nești care dau efectul de real – observații, dia­loguri, compor­ta­mente, atmosferă, vorbirea indi­rectă liberă, astfel încât să facă ade­vărat ceea ce scrie. Nu atât povestea din roman, cât felul cum e spusă dă măsura talentului prozatoarei. Subiectul e și el de mare interes: este vorba în prin­cipal despre ceea ce poate afla și gândi un tânăr năs­cut în 1989 despre co­mu­nism și via­ța coti­diană a ro­mâ­nilor de a­tunci, despre felul cum își per­cepe pre­zentul și lipsa lui de iluzii față de viitor. Sonia are 30 de ani în 2019 și du­ce o existență pre­cară, din co­laborări la un post de radio și din publicitate on line. E, ca mulți colegi de generație, free­lancer, din dificultatea de a găsi un job stabil în mediul cultural. Un regizor obscur, care vrea la 45 de ani să debuteze în lung-metraj îi solicită un scenariu ale cărui personaje principale să fie Zoia și Elena Ceaușescu, precum și secu­ristul pus de mamă să urmă­rească aventurile amoroase ale fetei. Sonia, care nu știe din fa­milia ei provincială decât clișee vagi despre viața în comunism, își ia treaba în serios și începe să se documenteze despre cum a fost „înainte”, subiect care nu mai interesează decât pe cei cu „proiecte” de cercetare sau doc­to­ranzi, precum prietenul Dani. Lecturile ei, care merg de la me­morialistică părtinitoare la vo­­lume de documente se­rioase, sunt completate cu imagini și filme de arhivă de pe Net, cu discuții față în față cu diferiți „bătrâni” care au trăit ceaușismul, cu parti­cipări la dezbateri. Rezul­tă un colaj din care nu înțe­le­ge mare lucru și în care nu poate decela adevăruri certe, iar în prezentul ei cotidian memoria trecutului recent e la fel de con­fuză, o con­fu­zie întreținută de interese po­litice. Sonia ar vrea, în scenariul ei, „să-și asume o va­riantă a tre­cu­tului, așa cum a reușit ea să și-l reprezinte cu toa­tă bunăvoința de a înțelege co­rect”, dar propu­nerile îi sunt res­pinse de regizo­rul care mizează pe senzaționalul ieftin, de serie B. Încercând să-și imagineze cum ar fi trăit ea însăși prin anii ‘70-’80, până unde ar fi mers cu compromisurile, tânăra se izbește de limitele empatiei ei naive. Tot așa cum nu înțelege de ce foști activiști în slujba dicta­turii, foști securiști și turnători sunt și azi în funcții de condu­cere. Recunoaș­tem, filtrată prin­tr-o inteligență artistică remar­cabilă și deloc tezistă, plauzibilă până în detalii, lumea noastră haotică și fără perspective.

Selecția FORMULA AS

 

* F. Scott Fitzgerald, „Prăbușirea”, traducere și note de Radu Pavel Gheo, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 416 pag.

image description

S-au împlinit în februarie opt decenii de când F. Scott Fitzgerald a murit de inimă la 44 de ani. Publicase patru romane – „Dincoace de pa­radis”, 1920, „Cei frumoși și cei bles­te­mați”, 1922, „Marele Gatsby”, 1925, „Blân­de­țea nop­ții”, 1934 și câteva volume de po­vestiri, căutate și azi, în original și tra­du­ceri, de milioane de cititori. Avem și în românește, la Polirom, o serie aproape completă de autor, cu unele titluri reedi­ta­te și de 5-6 ori, dovadă a cererii din li­brării. După moartea lui Scott, prietenul lui din anii studenției la Princeton, Ed­mund (Bunny) Wilson, despre care spunea că e conștiința lui intelectuală, s-a ocupat de publi­carea în 1941 a romanului rămas neterminat „Dragostea ultimului magnat” și tot el, în 1945, a adunat sub titlul general „Prăbușirea” (The Crack-Up), texte autobiografice rămase în reviste, o selecție din caietele în care autorul lui Gatsby își nota lapidar evenimente, idei, comentarii de ordin moral, plus o secțiune de scrisori trimise și primite, relevante pentru laboratorul literar, și câteva necroloage. Acest volum îl avem acum la dispoziție în traducerea foarte bună a lui Radu Pavel Gheo care a în­grijit meticulos și aparatul de note. „Pră­bu­șirea” e o lectură fascinantă în sine, dar și pentru înțele­ge­rea mai nuanțată a persona­li­tății lui Scott Fitzgerald, a epo­cii lui și a felului cum i-au nutrit acestea opera. Când a pu­bli­cat, în 1936, în revista „Es­quire”, cele trei texte con­fe­sive, precum și alte evocări consonând autobiografic, scri­­itorul era la capătul pute­rilor: dis­trus de alcool, cu soția, Zel­da, internată într-o clinică psi­hiatrică, cu griji pentru edu­cația costisitoare a fetei lor și nevoit să-și vândă sufletul cu povestiri co­mer­ciale și sce­narii la Hollywood. Scott se mărtu­risește fără complezențe, își trece în revistă nesăbuințele, frustrările, eșecurile, parcursul de la viziunea exaltată a reușitei sociale la catas­trofă, dispe­rare, sensul tragic al vieții. Tristețea – o com­po­nentă tematică a operei lui – apare aici in­disociabilă năruirii personale, dar e evidentă și capacitatea de reacție, puterea de a scrie ară­tând și surmontând sursele tristeții în termeni lucid-obiectivi și subiectiv-sentimen­tali. Ve­dem alt Scott decât cel al legendei per­sistente (un dandy risipitor, supus exceselor, parte a cuplului excentric pe care îl alcătuia cu impe­tu­oasa Zelda în locurile de petrecere ale bo­gaților lumii sau ale boemei artistice). Vedem un profesionist al scrisului care venera marea lite­ratură, dotat cu un acut simț al stilului, un scriitor binecuvântat și blestemat, preocupat permanent de tainele meseriei. Celebru la 24 de ani, bogat din scris, cu succes în înalta so­cie­tate cosmopolită, a rămas la 40 de ani cu nostalgia „anilor nebuni”, ai epocii jazzului (1919-1929), când „o întreagă rasă devenea hedonistă” după oroarea Marelui Război. Cu atât mai mult re­simte, împreună cu America lui, nevroza de după crah, degringolada, degra­darea. Traseul personajelor lui de la euforie la disperare e și al scriitorului, care-și face un bilanț lucid, împins până la limita autopsiei. În plus, eseurile auto­bio­grafice sunt scrise de un povestitor care vede prin prisma propriei insta­bi­lități nervoase insta­bi­litatea lumii ce a luat-o raz­na. Sunt foarte mul­te de spus despre reve­la­țiile acestei cărți în care apar și alți scriitori ce­lebri, precum T.S. Eliot, Dos Passos, Edith Wharton, Thomas Wolfe ș.a. De un interes de­ose­bit sunt relațiile lui Fitzgerald cu He­mingway, rival și prieten, căruia îi re­cunoaște supe­rio­ritatea și noutatea și față de care oscilează între admirație și provocare. Dacă amândoi sunt azi „clasici” ale căror cărți figu­rează și în secolul 21 pe listele de bestsellers nu e pentru legenda care i-a înconjurat ca oameni, ci pentru calitatea literară a operei lor.

SELECȚIA “FORMULA AS”

 

Corina Sabău, “Și se au­zeau greierii”, Editura Hu­ma­nitas (tel. 021/311.23.30), 109 pag.

Pentru cei din generația mea, care și-au trăit o mare parte a vieții în România comunistă, e in­teresant să citească un roman cu acțiunea plasată atunci, mai ales când autorul și-a luat repe­re­le și amănuntele doar prin do­cu­mentare, fiindcă era co­pil în 1989. Cu atât mai mult putem să-i apre­ciem ima­ginația empatică, ta­len­tul de a ficționaliza ve­rosimil fap­te pe­tre­cute sub dic­tatura ce se insinuase și în cele mai intime relații in­di­vi­dua­le. Nu mi se pa­re în­tâm­plător că reu­șitele în acest demers – cel puțin din câte am citit eu – apar­­țin unor femei. (Ce-i drept, și numărul scriitoa­relor a crescut în ultimii ani ca niciodată în lite­ratura ro­mâ­nă, care nu mai e un domeniu al dis­criminării de gen, dim­po­trivă.) Îmi place și că pro­za­toa­rele noas­tre de azi nu sea­mănă între ele, au stiluri și pro­cedee na­ra­tive diferite, deno­tând o bună cunoaștere prin lec­turi a lite­ra­turii moderne și o op­țiune avi­zată în privința tehni­cilor com­­po­zi­țio­nale. Corina Sa­bău își ale­ge pen­tru acest micro­roman un subiect pe cât de de­licat, pe atât de dra­matic. O reali­ta­te pe care noi, femeile vârst­ni­ce, am trăit-o ca pe o teroare în plus, înce­pând din 1966 și până la că­derea comu­nis­mului. E vorba de in­terzicerea avor­tu­rilor și obligati­vi­tatea de a naște mi­nimum patru copii. Li se inter­zicea femeilor libertatea de a de­cide când și în ce condiții pot de­veni mame, iar consecințele erau cumplite: de la orfelinate pline de “decreței”, la mijloace ilegale de a scăpa de sar­cina nedorită, ce puneau în primejdie viața gravi­dei. Și se au­zeau greierii e o ast­fel de dra­mă din anii ‘80 ai secolului trecut, scrisă cu ima­gi­na­ție partici­pa­tivă pe baza unor istorii orale, a unor docu­mente și măr­turii scri­se (din aceas­tă ul­timă cate­gorie îmi vin în min­te vo­lu­mele co­lec­tive “To­va­rășe de drum” sau “Și eu am trăit în co­munism”, dar sunt și altele). Corina Sa­bău măr­tu­risește că a aflat târziu, după Re­voluție, că în anii aceia au murit cel puțin 10.000 de femei în urma avorturilor clandestine. “Că până și moartea lor a fost folosită ca pro­pagandă. Că trupul neînsu­flețit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica unde lu­cra, ca avertisment pentru cele­lalte muncitoare. Când întâm­pla­rea asta îmi revenea în minte, mă sus­pectam că n-am reținut corect, că așa ceva n-ar fi fost posibil. Am început să scriu din nevoia de a accepta”. Personajul princi­pal al romanului, Ecaterina, e șe­fa unei secții de la o fabrică de țe­sături, unde lucrează mai ales fe­mei venite de la țară, ca și ea. Eca­terina și-a depășit însă con­diția și copilăria nefericită, învă­țând și măritându-se cu un bărbat superior ca educație și gust, cu care are o fetiță, Sonia. Căs­nicia e minată de ne­înțelegeri, de aceea ar vrea să scape de o nouă sar­cină, nedorită de soț. Tribulațiile provocării unui avort, întrepătrunse cu întâmplări din fabrica în care se fura, cum se fura mai peste tot pe atunci, ie­rarhia de partid autoritară și vi­ci­oa­să, viața cotidiană grea a mun­citoarelor subordonate, amin­tirea tatălui violent, ipocrizia limbii de lemn, toate sunt prezente în monologul Ecaterinei, lăsată să moară în spital, după avortul pro­vocat. Nu înainte de a fi in­tero­gată: “Ştiai că fetusul din burta ta e proprietate de stat, știai că dacă trăiești în RSR trebuie să respecți legea, de ce te-ai com­portat ca o criminală, pe cine ai plătit să te mutileze?”.

Monologul mamei moarte e preluat la sfârșit de vocea naivă-tristă a școlăriței Sonia, ca într-o ștafetă a feminității captive unui sistem crud. Corina Sabău spune că a încercat să integreze acea realitate cu ajutorul literaturii. Cum e o scriitoare înzestrată, în bună măsură a reușit. O spun ca una care a trăit “acea realitate” pe pielea ei și crede că știe câte ceva și despre literatură.

Tags: Carte

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Marion Le Roy Dagen, Xavier-Marie Bonnot, „Copilul și dictatorul”, traducere de Marieva Ionescu, Ed. Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 194 p.

Mai mulți cititori decât ai ficțiunilor ro­ma­nești au azi cărțile ce reconstituie povești de via­ță adevărate, cazuri cu personaje reale, scanda­luri mediatice în contextele lor geografice, so­ciale și politice. Autorii unor asemenea volume, jur­naliști sau romancieri, au o misie mai la­bo­rioasă decât să-și pună imaginația la treabă, fi­indcă presupune și documentare în arhive, citirea lucrărilor unor istorici, culegerea de mărturii directe, călătorii. Pe lângă acest efort, trebuie să fie și buni reporteri-povestitori care să prindă într-un sos epic realitățile faptice. Se preferă subiecte cu impact emoțional ce au făcut la un mo­ment dat vâlvă în mass-media sau personaje controversate, cu secrete doar parțial scoase la lumină, se are în vedere curiozitatea și pofta de senzațional a marelui public. La noi s-a spe­cia­lizat în acest gen harnica Tatiana Niculescu, ale cărei cărți despre „cazul Tanacu”, Corneliu Ze­lea-Codreanu, Arsenie Boca, Elena Lupescu și Ca­rol II ș.a. au succes de librărie. Uneori, ce­le­brități din politică, film, sport, muzică recurg la scriitori pentru a-și livra povestea. Alteori, per­soane cu o experiență de viață ieșită din co­mun sunt solicitate ele de profesioniști pentru a semna împreună mărturia. Este și cazul cărții pe care vi-o propun acum. Marion, născută Maria Co­toară la Aiud în 1976, a fost abandonată într-un orfelinat și a avut șansa ca, la 6 ani, să fie vân­dută spre adopție unui cuplu de francezi înlesniți care o cresc cu afecțiune, fără să-i as­cundă ori­ginea. Însă fata simte dorința profundă să afle de ce a fost abandonată la naș­te­re, și cine îi sunt „geni­torii”, des­pre care nu știe nimic. Xavier-Marie Bonnot, proza­tor și realizator de filme docu­mentare, o ajută să-și spună povestea căutării și găsirii pă­rinților naturali din Ro­mânia, după ce s-a in­te­resat despre cele petrecute în țara noastră în anii ‘70-’80, a vizitat locu­rile și a stat de vor­bă cu di­verși români. Car­tea e desti­na­tă cititorului occidental, ca­re nu știe mare lucru despre istoria noastră con­tem­porană și căruia i se furnizează informații pen­tru el stu­pefiante despre Ceaușescu și politica lui de­mo­grafică aberantă care a umplut orfeli­na­tele cu prunci abandonați, ținuți în condiții inu­mane. Mar­cată pe viață de lipsa de iubire, foa­mea, fri­gul, murdăria și brutalitățile primei copi­lării, Ma­rion a reușit totuși, datorită părinților adoptivi și profesorilor, să-și recupereze întârzie­rea inte­lec­tuală și fizică, dar rana psihică din primii șase ani refuză să se cicatrizeze, ceea ce face din ea un adolescent dificil și rebel. În 1994, deși i se spu­­sese că mama naturală a murit iar despre tată nu se știe absolut nimic, Marion vine pentru pri­ma oară în România cu un convoi de ajutoare al asociației „Solidarité Roumaine” și cu dorința căutării identitare. Modul cum e descrisă cu pri­vi­rea occidentalului realitatea de atunci – me­die­vală în mediul rural, mizeră în orașe –, felul cum e contextualizată viața coti­dia­nă și „tranziția” politică comportă destule erori, unele gogonate (cred că traducătoarea sau redactorul s-ar fi cu­venit să le corijeze în note de sub­sol pentru ediția românească). Contribuția ro­man­cierului Bonnot, cam urechist în docu­men­tare, e mai reușită în re­constituirea biografiei pă­rinților naturali regăsiți de Marion și în cons­trui­rea unor scene emo­țio­nale. Povestea copilului abandonat, rodul unei iubiri de o noapte dintre doi adolescenți, are și un happy-end: Marion are acum propria familie fericită la Toulouse, lu­crea­ză ca asistent social și a înființat, împreună cu alți voluntari, asociația „Orphelins de Rouma­nie”, care a ajutat peste 200 de copii adoptați în Occident să-și găsească părinții și frații.

Selecția „Formula AS”

 

* Julian Barnes, „Tour de France”, traducere de Mihai Moroiu, Ed. Nemira (tel. 0721/74.74.64), 400 p.

Pe la mijlocul secolului tre­cut, România era încă francofilă și francofonă. Aproape că nu era român trecut prin școală care să nu poată citi și conversa cât de cât inteligibil în franceză. În ado­lescență, ascultam de pe discuri sau benzi de magne­to­fon șansonetiști și inter­preți pop fran­cezi, în­drăgiți pe viață. În toate bibliotecile exis­ta, în original sau tradusă, li­teratură clasică și mo­­dernă franceză, din care se găseau și în li­brării ediții ieftine, cu tiraje mari, deși probabil su­puse cenzurii. Relația afectivă și intelectuală a generației mele cu „dul­cea Franță” străpungea Cortina de Fier. Poate de aceea, cartea lui Julian Barnes, oricum, scriitorul meu britanic preferat, în care își declară iubirea pentru cultura, pei­sajele și spiritul francez m-a încântat. „Tour de France” – cum i s-a pus titlul traducerii ro­mâ­nești a volumului „Something to declare” – adu­nă 17 articole și cronici publicate timp de 20 de ani în reviste literare en­gle­ze și ame­ricane, toate având ca nu­mitor comun Franța. Unele au o di­men­­si­une me­mo­rialistică: francofilia i se trage din familie, părinții lui, cărora le e de­di­cată car­tea, erau pro­fesori de fran­ceză și l-au dus de la 13 ani în vacanțe prin zonele rurale de peste Ca­nal. Apoi și-a spo­rit empatia culturală în anii lui tineri, evocați cu umor, când a fost profesor de engleză la un colegiu ca­tolic din Rennes. În ca­pitole – unul mai savuros ca altul –, care dau seama de interesele lui variate, scrie despre gastro­no­mie, sport, muzică, cinema, pic­tură, politică, dar cea mai mare pon­dere în volum, vreo 240 de pa­gini, o au textele con­sa­crate scriitorului de care e în­dră­gostit, Gus­tave Flaubert. Ți­nân­­du-se strâns de docu­men­te – scri­sori (au rămas în jur de patru mii!), pa­gini de manuscris, jurnale private, arti­cole din presa vremii, bogata li­teratură de exegeză flaubertiană – Julian Barnes reface și po­ves­tește cu talent de roman­cier, epi­soade din viața lui Flau­bert, inter­sec­tată cu biografia și opera al­tor contemporani ai lui, azi canonici: Baudelaire, pictorul Courbet, George Sand, Mallar­mé, Turgheniev, frații Goncourt ș.a. Sunt însuflețite și personaje ale că­ror nume s-au păstrat doar pentru că au avut tan­gență cu autorul „Educației sentimen­ta­le”: ma­ma lui, iubita din tine­rețe, ex­cesiva Louise Colet, care ajunsese să-l agaseze, guver­nan­ta engle­zoaică Juliet Herbert, cu care a avut o legătură din 1855 până la moarte. În 1880, nepoata lui, Caroline, moște­nitoarea drep­turilor de autor, după moartea unchiului deja faimos, a cenzurat pican­teriile din corespondența primită de la el, cu grijă bur­gheză, pentru ono­ra­bilitatea familiei). Poves­tirile unor fapte sunt com­pletate, tot strict docu­mentat, cu ideile lite­rare ale celui care, cu „Madame Bovary”, a re­vo­lu­ționat în 1857 arta ro­manului și a provocat un scandal: ca și Baudelaire, pentru cartea lui, „Florile rău­lui”, și Flaubert a fost dat în jude­cată pentru „aten­tat la bunele moravuri”. Suculente sunt și arti­colele în care Barnes polemi­zea­ză tăios cu Sartre și analizele lui marxisto-freudiene din „Idiotul familiei”, cele trei volume care i se par bri­ta­ni­cu­lui „o sminteală”; în schimb, consună cordial cu Mario Vargas Llosa, cel din „Or­gia per­pe­tuă”. Scris cu o vervă irezistibilă, tandru, inte­li­gent și ironic, „Tour de France” e o de­lec­tare și îți face poftă să-l reci­tești pe Flaubert, cu o înțe­legere mai pătrunzătoare. Cred că Flaubert, care denunța cu fe­rocitate „ideile primite de-a gata” și care e azi un simbol al triumfului artei asu­pra urâțeniei, ar fi apreciat originalul demers al lui Julian Barnes.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Ioana Pârvulescu, „Prevestirea”, Editura Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 332 p.

Destui critici, istorici, teoreticieni literari români s-au dorit și romancieri. Cu puține ex­cepții (G. Ibrăileanu – „Adela”, G. Călinescu – „Enig­ma Otiliei”, Dana Dumitriu – „Prințul Ghica”), romanele lor sunt de luat cu titlu de inventar. Mi-e greu să înțeleg cum de analiști atât de buni ai operelor altora, tobă de carte, nu-și dau seama că a fi romancier e un alt fel de vo­cație decât cea în care ex­ce­lează și că știința de anatomo-patolog al literaturii nu e de ajuns pentru a da naș­tere unui roman viabil. Cred că „Preves­tirea” Ioanei Pârvulescu poate fi adău­gat și el la excepții: e o surpriză chiar și pentru cei care îi cunosc bibliografia mereu inge­nioa­să, în genuri diferite. Surprinzător e în primul rând subiectul la care s-a încumetat: povestea proorocului Iona, care în Vechiul Testament (2 Regi, 24-25) ocupă doar două pagini. Pentru memoria populară, inclusiv cea laică, numele lui Iona e asociat cu balena (chitul) în burta căreia și-a găsit salvarea de la înec și șansa de a renaște pentru a împlini porunca divină de la care se eschivase. Teme­ri­tatea e că din succinta po­veste biblică și cu puținele repere arheo­logice și isto­rice despre lumea de acum trei milenii, dar cu o ima­ginație debordantă, Ioana Pârvulescu îi compune lui Iona filmul bio­grafic (de acțiune, de aven­turi, de dra­goste), cu abi­litate de sce­narist care știe să țină trează curiozitatea prin în­torsături neașteptate. Dar „acțiunea” subîntinde, deloc ostentativ, și mize spirituale, filosofice, estetice ducând povestea și spre zone înalte. Inedită e și construcția roma­nului. Pățaniile și pătimirile galileeanului Iona ben Amitai din Gat-Hefer – căruia Dumnezeu i-a vorbit și i-a po­runcit să prezică pieirea orașului corupt Ninive, centrul lumii de atunci – sunt povestite pe sec­vențe de urmașele sale, de la fiica Esther și ne­poata Hulda, pe linie feminină, timp de câteva veacuri, până au ajuns, sub formă scurtă în Cartea Sfântă a evreilor. Apoi istoria lui Iona a fost ținută vie și transmisă oral, timp de 92 de ge­nerații din stirpea proorocului, până azi. Po­vestitorii, în majoritate femei, au fiecare stilul epocii în care trăiesc (marcată discret printr-o referință la evenimente istorice sau repere cultu­rale) și duc povestea mai departe, adăugându-i detalii și înțelesuri noi. Oglinda pe care Ioana Pârvu­lescu o plimbă pe lungul drum al legendei biblice îl reflectă pe Iona cu anturajul lui, dar în final se vede și omenirea, cu bunele și relele ei, în esență aceleași din vremuri ancestrale și până azi. O asemenea construcție narativă și stilistică virtuoză are totuși, datorită unui talent înnăscut, puterea de a te face să participi cu toate simțurile la suita de scene dinamice în porturi, pe mare, în burta balenei, în palate somptuoase și cocioabe, fără răgaz de plic­ti­seală. Fiindcă Ioana Pârvu­lescu introduce me­reu scene spectaculoase, în care personaje fic­tive – precum vraciul înțelept și bun Iacob, asu­pra căruia stăruie bănuiala că ar fi tatăl, nu unchiul lui Iona, copilul orfan Eli, orbul Amiel ș.a. – preiau rolul principal pentru a cataliza pe căi noi acțiunea. Reconstituie deco­ruri, costu­me, credințe și ritualuri arhaice, care-ți dau un soi de beție a adâncurilor timpului. În­cepută de Esther cu 3000 de ani în urmă și sfâr­șită de o contemporană a noastră pe data (nu în­tâm­plător) 02.02.2020 care se citește la fel în am­bele sensuri, istoria lui Iona nu se termină în coa­dă de pește. Pentru urmașa lui de azi e lim­pede că personajul biblic avea fire de poet și că pu­terea vorbelor lui se trăgea din puterea lui Dumnezeu, care depășește înțelegerea omului.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Lorenzo Marone, „Mâine poate am să rămân”, traducere și note de Gabriela Lun­gu, Ed. Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 322 p.

V-ar atrage un sejur la Napoli? Ceea ce vă pro­­pun azi nu e o excursie turistică. E con­vie­țuirea cu napolitanii dintr-o zonă săracă și cam rău famată a orașului, denumită în urmă cu cinci secole Car­tierele Spaniole. O periferie în care copiii învață de­vreme, pe străzi, din experiență, să devină sus­picioși, puternici, să se descurce. Romanul lui Lo­renzo Marone, el însuși na­po­litan, se citește ușor și e antrenant, fiindcă au­to­rul are toate calitățile care ni-i fac simpatici pe ita­­lieni: e deschis, loc­vace, gesticulant, senti­men­­tal, șarmant – însușiri pe care le transferă per­sonajului narator, o tânără fe­meie din ma­ha­laua unde nu debarcă autocarele cu turiști. Po­vestea ei nu e totuși din categoria ce­lor ce o fac să lăcrimeze pe mătușica amatoare de teleno­ve­le, deși i se dă și acesteia satisfacție cu infuzii de tan­drețe (copii, căței, bătrâni infirmi) și un happy-end de toată frumusețea. Cred că în vre­murile astea derutante lu­mea are nevoie și de ase­menea lecturi tonice despre familie și prieteni, despre depășirea obstacolelor prin perseverență, despre non­con­formismul bunelor sen­ti­mente. Naratoarea lui Ma­ro­ne are un nume bizar ce aso­ciază ter­meni con­tras­tanți. O cheamă Luce Di Notte (lu­mina nopții). S-a născut și a crescut în Car­tie­rele Spaniole, într-o familie săracă, și acolo tră­iește și acum. Trauma ei e faptul că tatăl ires­pon­sabil a plecat de acasă când Luce avea 9 ani și doi ani mai târziu a venit vestea că murise undeva prin Ame­rica de Sud. Mama croitoreasă a fost nevoită să mun­cească din greu pentru a-și crește cei doi co­pii. Inimoasa Luce a ieșit o băiețoasă pe care stră­zile cartie­rului au obligat-o să devină o ființă di­rectă, să nu se lase înșelată și să nu aibă nevoie de nimeni. A fost singura din familie și din vecini care a crezut în învățătură și a ajuns să își ia licența în Drept, în primul rând fiindcă preluase de la bunică și mamă un anume simț justițiar, „ceva care se numește morală”, dar care a fost mereu con­­tra­riat de ce i se în­tâmpla. Așa a ajuns „un soi de că­țea furioasă ca­re nu poate accepta să fie călcată pe coadă și nici ca o persoană puternică să învingă în­totdeauna în fața uneia slabe”. Angajată ca sta­giară la biroul de avocatură al lui Geronimo, șacal bătrân și lubric, îmbogățit din escrocherii cu firme de asigurări, Luce, părăsită de un iubit aventurier, trăiește singură într-un apartament cu chirie de pe străduțele natale. Echipată în blugi, străbate orașul între tribunale pe motoreta Vespa, nu pen­tru a pleda, ci pentru a se ocupa de hâr­țogărie, e nemulțumită și vi­sează să se mute în Nordul mai prosper, pentru o viață nouă. Existența ei ca­pătă o altă tur­nură când Ge­ro­nimo, angajat de un ma­fiot să-i obțină cus­todia copilului după di­vorț, o pune pe Luce să o spio­neze pe fosta soție pentru a strân­ge do­vezi că e o mamă rea. În timpul acestei activități de­tec­ti­vis­tice, ea se atașează atât de co­pil, cât și de nefericita lui mamă, reu­șește să de­joa­ce planu­rile mafiotului, ba chiar să-și recon­ci­lieze pro­priile rude. Toate perso­najele ce popu­lea­ză ro­ma­nul au și câte o parte bună asupra căreia pre­zența justițiarei Luce ac­țio­nează ca un cata­lizator. Ceea ce e de apreciat la Lorenzo Ma­rone e că mai toate clișeele mai mult sau mai puțin pi­to­rești despre Napoli (splen­doarea Golfului, Ve­zu­viul, străduțele înguste cu rufe la geamuri, simțul accentuat al familiei, dialectul, Camorra, infrac­țio­nalitatea etc.) sunt strecurate discret în straturile napo­li­tanei lui, glazurate cu omenie. Iar atașanta, trăz­nita, furioasa Luce Di Notte e chiar un personaj reușit.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Ioan T. Morar, „Fake news din Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă”, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 334 p.

Ioan T. Morar s-a făcut cunoscut cu diversele lui înzestrări creative: umorist cu talent ac­toricesc în grupul Divertis și la Academia Cața­ven­cu (un umor inteligent, fără alunecări tri­via­le), jurnalist, poet și mai ales romancier sur­prin­zător prin te­ma­tică și construcție – un adevărat „maestru al combinațiilor” originale. Cea mai nouă carte a sa e un mixaj de istorie recentă și memorialistică, de reconstituire a vieții din Ro­mâ­nia comunistă și povestire a experiențelor unui tânăr intelectual confruntat cu minciuna ofi­cială, constrângerile și absurditățile tota­litaris­mu­lui. Pentru cei trecuți, să zicem, de 50 de ani, mai tot ce povestește Ioan T. Morar (cu excepția pro­priilor întâmplări) sunt lucruri arhiștiute: isto­rii orale, bancuri, ziceri hazoase care au circulat mult în epocă și au de­ve­nit folclor, amănunte de viață cotidiană, min­ciuni propagandistice, de­cre­te aberante cu urmări chinui­toa­re pentru omul de rând. Însă nu pentru noi, cei care le-am trăit, le consem­nea­ză autorul, ci în mod ex­plicit pen­tru cei tineri, care nu le știu și cărora le e greu să crea­dă că drepturi și libertăți azi nor­male ne erau oficial inter­zise de regim. („Pentru cei tineri, trebuie spus că ro­mâ­­nul de rând nu avea pa­șaport la purtător”, „notă pen­tru cei tineri: nu toată lumea avea telefon fix pe vre­muri”, „o precizare pentru cei tineri: absolvenții de facultate erau obligați să se prezinte la post minimum 3 ani, stagiu obli­ga­toriu”, „pentru cei tineri, care n-au parcurs biblio­grafia pentru cen­zură – câteva precizări de nuan­ță” ș.a.m.d.). Aces­tor noi generații li se povestește despre eroii inventați din „panteonul proletar” și poemele de manual școlar ce le-au fost dedicate în anii de­jis­mului, despre „întrecerea socialistă” și „cin­ci­nalul în patru ani și jumătate”, despre „Pro­gramul Alimentației Raționale” și înfo­me­tarea națională, despre diplomele universitare ale activiștilor de partid cu patru clase și despre cenzorii atotpu­ter­nici din presă și din toate artele. Toate aceste fake-uri din secțiunea „Am creat o Epocă Nouă nu vouă” sunt relatate simpatic, cu vervă, uneori prin amintiri personale sau pățanii ale cu­nos­cuților. I.T. Morar nu e ceea ce se chea­mă un an­ti­comunist visceral, încrâncenat. Pe el îl in­­te­re­sează să surprindă adevărul de viață, pei­sajul social și moral de până în 1989, cu produsele lui umane, supraviețuind bine mersi și azi. Astfel, nu uită să menționeze, cu nume și prenume, foști zbiri zeloși ai partidului unic, securiști, cenzori, tur­nători ajunși după căderea comunismului po­li­ticieni cu funcții și sinecuri în noile orga­nisme de­mocratice, diplomați sau bogați oameni de afa­ceri cu CV-uri măsluite, indivizi care „de la falsul din socialism au făcut saltul la falsul din capi­talism”. În secțiunea a doua, „Fake news ca o văpaie despre Ceaușescu Nicolae”, tema prin­ci­pală e construirea și umflarea până la proporții mons­truoase a cultului personalității „câr­ma­ciu­lui” și artizanii acestui cult prin false biografii, elo­gii, spectacole omagiale, telegrame, adunări populare până ce dictatorul chiar ajunge la con­vingerea că e „geniul Carpaților”, „arhitectul pă­cii mondiale”, „omul providențial” etc. Iar „to­va­rășa” lui analfabetă chiar se credea acad. dr. ing., sa­vant de renume mondial și „mamă a na­ției”. Des­pre copiii cuplului însă, cu destinele lor ne­fe­ricite, se scrie cu simpatie și compasiune. În par­tea a III-a, I.T. Morar își povestește savuros ex­pe­riența de tânăr ziarist la „Viața studențească” și farsele făcute atunci: publica traduceri inven­tate din poeți reali sau inexistenți, umplea rubrica „Lumi paralele” cu „fapte diverse” false, luate chi­pu­rile din presa internațională. Scrisă bine, cu umor și cu miză pedagogică, „Fake news în Epo­ca de Aur” e mai mult decât o lectură dis­tractivă, vizând succesul comercial. E încă un document.

Selecția „Formula AS”

 

* N. Iorga, „Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940. Ine­dit”, ediție îngrijită, in­troducere și note de Andrei Pippidi, Ed. Humanitas (tel. 021/311.23.30), 386 p.

Notațiile zilnice din ultimii ani de viață ai lui N. Iorga, di­na­intea asasinării lui de către un grup de fanatici ai Gărzii de Fier, ar trebui să fie de mare interes pen­tru toți cei preocu­pați de soarta țării noas­tre, de la cetățeanul de rând la politicianul care își clamează interesat pa­triotismul în clișee calpe. N. Iorga a fost – cum se știe – nu doar un prodigios istoric al evoluției românilor, ci și un actor politic major în momente dramatice, un activist pentru propă­și­rea României reîntregite după Primul Război, un partici­pant activ la viața ei politică, în calitate de șef de partid, ministru și prim-ministru în perioada in­ter­belică. Scrierile lui – constată în­grijitorul excelentei ediții, An­drei Pippidi – nu se mai prea ci­tesc azi, și nu doar din cauza în­tinderii „fără seamăn” a operei, ci din nepăsare. Și e păcat, fiindcă N. Iorga a fost cu adevărat o personalitate uimitoare a culturii noastre, exprimându-se în toate domeniile, găsind ceva de spus în orice problemă se ivea în viața României Mari. De la cercetarea ve­chilor do­vezi ale con­ti­nui­tății românilor pe a­cest teritoriu – cro­nici, manuscrise, do­vezi in­terne și externe, ana­lize de contexte geopolitice ale func­țio­nării statalității ro­mâ­nești, rolul economiei și comerțului în „țările dunărene” (a fost profesor și la Aca­demia de Înalte Studii Co­mer­ciale, dar și la Școala de Răz­boi), până la literatura popu­lară și cultă precum și propriile creații literare – nimic nu i-a scăpat. Ine­vitabil, uriașa lui operă e inegală. În literatură, multe din judecățile lui Iorga sunt – să zi­cem – naive. În is­torie are și afir­mații contro­ver­sa­bile iar în politică – destule acțiuni im­pulsive, în ciuda ex­perienței pe care i-o adusese frec­ventarea riguroasă a trecutului. Dar nu i se poate cu nici un chip contesta lo­cul în familia ma­rilor întemeietori ai Ro­mâniei moderne, pe care o vo­ia conec­tată la epoca sa euro­pea­nă, cu ace­leași drepturi în „corul na­țiunilor lumii”. N. Iorga a fost un fel de „pedagog al nației” para­doxal, nostalgizând după un tre­cut romantic dar propagând ne­cesitatea sincronizării condi­țio­nate cu modernitatea. Ceea ce e cu adevărat excepțional e pute­rea lui de a cuprinde atâtea pla­nuri, energia care-l făcea să lu­creze fără răgaz. De la activitatea la „Fundația pentru studenți”, la con­ferințele ținute la Școala de la Vălenii de Munte, comunicările de la Academia Română sau con­gresele internaționale, la discur­su­rile de la „casele românești” din Italia și Franța, participările la ședințele Senatului sau la Consiliile de Coroană – s-a im­pli­cat fără limite în tot ce avea le­gătură cu țara, și-a expus pă­reri și soluții. Consem­nă­rile din acest jurnal nu con­țin reflecții pe seama celor trăite, ci doar pre­zen­tări succinte ale fap­telor. Dar tocmai de aceea ele sunt referințe importante pentru reconstituirea climatului politic și cultural al anilor 1938-1940. N. Iorga a fost unul dintre puținii demnitari ai vremii care, în consiliile de Coroană impuse de ultimatumuri venite din toate părțile, a cerut rezistență armată, „moarte cu onoare”, știind că un popor adevărat renaște după ori­ce vicisitudine a istoriei. (Po­li­ticienii ignoranți de azi nu cu­nosc, de exemplu, argumentul im­ba­tabil al lui Iorga că Prin­cipatul Transilvaniei a funcționat autonom față de coroana ma­ghia­ră până în 1867, anul proclamării dualismului austro-ungar.) Auto­rul acestui jurnal a fost un patriot veritabil, care detesta extre­mis­mele, și de dreapta și de stânga, iar uciderea lui a fost provocată tocmai de această distanțare pe care naționaliștii legionari nu i-au iertat-o. „Somnul rațiunii” – fi­ind­că delirul legionar a fost așa ceva – a dus la asasinarea unei personalități pe care ar trebui să reîncepem a o cunoaște.

Selecția „Formula AS”

 

* Robert Schnakenberg, „Viața secretă a marilor scriitori. Tot ce nu ți-au spus pro­fesorii despre romancieri, poeți și dra­maturgi celebri”, ilustrații de Mario Zucca, traducere de Mădălina Vasile, Editura ART (tel. 021/224.01.30), 304 p.

Cât timp au fost închise librăriile și nu mi-am putut cumpăra noutăți, am căutat prin teancurile de cărți lăsate deoparte fiindcă nu-mi plăcuseră și dacă m-am oprit totuși la aceasta e doar pentru că mi s-a părut acum semnificativă pentru vremurile noastre debusolate. Adică pentru o minte colectivă „inocentă” cultural, parazitată de scandaluri, show-uri, clișee ce atrofiază gândirea și îi limi­tează capa­ci­tatea de a digera altceva decât genurile așa-zis populare. Cum cererea creează oferta, sunt destui autori și editori supuși doar profitului material și fiecare vrea să atragă atenția strident, ca o mașină cu sirenă și girofar în trafic. Autorul acestei cărți e american și se adresează tineretului, pe care vrea să-l pună la curent „cu toate defectele, metehnele și slăbiciunile” unor nume mari ale literaturii. În ce scop? Zice el: „Un «Știați că» bine plasat și compilația de picanterii de aici ar putea fi lo­vitura mortală de care ai nevoie la ur­mătoarea întâlnire cu ceilalți studenți care vor să te intimideze sau să facă mișto de tine (…). Demersul meu a fost acela de a spune lucrurilor pe nume în cazul celor mai reprezentativi, mai împliniți și interesanți autori”. Adică să furnizeze subiecte de bârfă ordinară. „Demersul” a constat din a cotrobăi prin biografiile a 39 de scriitori intrați în patrimoniul universal în ul­ti­mele 5 secole și a scoate de acolo doar viciile, bolile, ciudățeniile și păcatele lor omenești. Al­că­tuită din texte scurte, cu titluri și subtitluri, tipărite cu cerneluri colorate, în chenare și pe fonduri în nuanțe diferite, cu multe desene (urâte), cartea pare gândită pentru cei nedeprinşi cu cititul, dar cărora le-o fi trecut cumva pe la ureche numele acestor uriași poeți, romancieri și dramaturgi. Ceea ce m-a enervat mai tare e că R. Schnakenberg expune „viețile secrete” exasperant de mediocru, de trivial, accentuând grosier pe sexualitate și nebunie, pe dependențe și anomalii. American tipic, simplist și kitschos, domnul ăsta care crede că, șocându-l cu revelări scandaloase, îl va face pe tânăr să dea fuga să-i citească pe Byron, Emily Dickinson, Joyce, Kafka sau Sylvia Plath, reprezintă un simptom co­mun în atitudinea față de artiștii geniali: sentimen­tul de superioritate, satisfacția oamenilor normali, care trăiesc, fie și ipocrit, în cadre sociale și morale aprobate de opinia publică, comparativ cu ten­siu­nile insuportabile, suferințele, nefericirea și haosul din destinele unor creatori de opere artistice fă­ră termen de valabilitate. Cu 4 excepții (Balzac, Tolstoi, Kafka, Sartre), toți ceilalți scriitori cu „secrete” scandaloase sunt en­glezi și americani canonici, cu­prinși probabil în programa șco­lară. Despre fiecare dintre acești „mari” s-au scris multe biografii (unele romanțate și apoi ecrani­zate) în care s-a spus cam tot ce se putea documenta despre parcursul și munca lor de creație. S-au publicat scrisori și manuscrise inedite, mărturii de epocă. E normal ca despre oamenii pe care-i admirăm și cărora le datorăm atâta frumusețe nepieritoare și fertilă să vrem să știm tot ce se poate ști. Dar între corpusul operei și corpul autorului ei, dezbrăcat în pielea goală, pe Schnakenberg îl interesează doar ultimul, cu amănunte scârboase. E clar – vorba unui banc – nu de aceea îi iubim noi. Întregul volum, așa cum e conceput și grafic, pare că se adresează proștilor și leneșilor clasei care-i disprețuiesc pe cei merituoși și îi găsesc antipatici și țăcăniți doar fiindcă au o putere de muncă și-o capacitate mentală care lor le lipsesc.