Selecția „Formula AS”

 

* Jean d’Ormesson, „Frumoasă a fost această viață. Totuși”, traducere de Eduard Florin Tudor, Ed. Baroque Books &Arts (tel. 021/224.27.25), 420 p.

Când și-a scris această carte de memorii, în preajma împlinirii vârstei de 90 de ani, Jean d’Ormesson (1925-2017) era o figură populară în Franța. Datorită deselor apariții la TV, lumea îl recunoștea pe stradă ca pe un star, voia să-și facă selfies cu el, iar romanele i se vindeau în sute de mii de exemplare. Fusese, la 48 de ani, cel mai tânăr dintre cei 40 de „nemuritori” ai Academiei Fran­ce­ze, al cărei decan ajunsese în 2009. Apucase să își vadă opera – ce însumează 42 de cărți – intrată în 2015 în prestigioasa colecție Bibliothéque de la Pléiade, supremă consacrare rezervată clasicilor. Era copleșit de onoruri, premii, decorații. Preșe­din­ții succesivi ai Republicii îi căutau compania și era apreciat el, conservatorul, om de dreapta, chiar și de po­liticienii și intelectualii de stânga, fiindcă avea farmec și știa să joace cu mă­iestrie jocul diplomatic. Memoriile și le-a conceput sub forma (cam forțată) a unui proces intentat de un Supra-Eu sever-ironic unui Eu obligat să-și privească re­trospectiv viața și să pledeze pentru adevărurile lui. Născut într-o familie de aristocrați cu strămoși pe ca­re istoria i-a consemnat înce­pând din sec. XVI, contele Jean Bru­no Wla­di­mir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson și-a petrecut copilăria în am­ba­sade, fiindcă tatăl lui era diplo­mat: între 1925-1933 la München, între 1933-1936 la București și între 1936-38 în Bra­zilia, la Rio.

Desigur, interesant pentru noi e felul cum evo­că viața din România, rămasă în memoria copilului de 8-10 ani, cu personalitățile întâlnite atunci (între altele e delicios relatată „con­cu­rența” între Martha Bibescu și Elena Văcărescu la prietenia ambasadorului Franței). Din acea înde­părtată perioadă, Jean D’O, cum era numit de cona­ționali, a rămas cu o afecțiune specială pen­tru țara noastră, în care a revenit de mai mul­te ori, fiind și membru al Academiei Române. În anii celui de al Doilea Război, familia se refu­gia­ză la castelul d’Ormesson, al unchiului pa­tern. Mai aveau un cas­tel, moștenit pe linie ma­ter­nă, la Saint-Fargeau, a cărui istorie seculară va constitui subiectul roma­nului său de succes Din voia Domnului, după care s-a făcut și un se­rial TV. Întors la Paris, urmează cursurile liceului de elită Henri IV, apoi intră prin concurs la École Normale Supérieure, evocată cu nostalgie și amuzament atât pentru prieteniile pe viață legate acolo cu nume foarte cunoscute, pro­fesori și colegi, cât și pentru farsele și distracțiile nor­­ma­lienilor. După absolvire, cariera lui îmbină mun­ca de scriitor cu diplomația culturală și gaze­tăria, domenii în care are funcții importante. La UNESCO, unde a lucrat din 1950 până în 1992, ajun­ge președintele Comisiei Internaționale de Filo­sofie și Științe Umaniste, având prilejul să cunoască elita intelectuală a lumii, iar ca director la ziarul „Le Figaro” e un „martor angajat”, ală­turi de mentorul său Raymond Aron, la eveni­men­tele politice ale anilor ‘70. Însurat din 1962 până la sfârșit cu fiica unui bogat industriaș, cu care are o fată și o nepoată, scriitorul s-a com­por­tat mereu ca un om liber, un hedonist, iubitor de femei și călătorii, care a făcut ce i-a plăcut. La judecata pe care și-o pune în scenă, își recu­noaște și vinovății de care se căiește (dar nu prea tare). Firea lui veselă, fascinația pentru spec­tacolul lumii îl fac să-și povestească biografia ca pe o aventură mai curând plăcută. Naratorul cu panaș privilegiază anecdota și prezervă în scris mai ales bucuria vieții, rămânând simbolul și martorul unei anumite Franțe, azi de nerecunoscut. Cum se spu­nea într-un necrolog: Jean D’O răspunde nevoii noastre de lumină într-o perioadă obsedată de dec­lin.

SELECȚIA „Formula AS”

 

* Guzel Iahina, „Copiii de pe Volga”, traducere de Luana Schidu, Editura „Hu­ma­nitas Fiction” (tel. 0723/68.41.94), 448 p.

În secolul 21 marea literatură rusă își continuă tradiția cu nume noi, admirate de cititori (câți mai sunt) din toată lumea. Spațiul ex-sovietic pare a fi și azi un rezervor nesecat de talente literare, ce se alimentează în special din istoria totalita­ris­mului comunist. Guzel Iahina (n. 1977) s-a făcut cunoscută de la debutul din 2015 cu „Zuleiha deschide ochii”, un roman excepțional despre deportările staliniste ale „chiaburilor” tătari și ale intelectualilor în Siberia din anii ‘30. Cartea – pe care v-am recomandat-o la apariția traducerii românești – a fost publicată în vreo 30 de țări și ecranizată într-un serial TV rusesc în 8 episoade. Un asemenea fenomenal succes creează așteptări pe măsură, iar cel de al doilea roman al Iahinei, pe care vi-l semnalez acum, nu a dezamăgit deși, cred (ca și în cazul lui Evgheni Vodolazkin cu „Laur”), nu egalează ex­­­celența celui ce i-a a­dus celebritatea. În „Zu­leiha…” era vorba de o comunitate de tă­tari, cu tradițiile lor, în confrun­tare cu puterea stalinistă, iar povestea era inspirată de relatările bunicii ei care supra­vie­țuise 16 ani într-o co­lo­nie de muncă din Si­be­ria. „Copiii de pe Volga” e axat pe o al­tă minoritate etnică, și anume co­loniștii germani chemați la mijlocul secolului 18 de Ecaterina a II-a să se stabilească pe teritoriile pustii ale Im­periului de pe Volga Inferioară. Interesul ro­mancierei pentru coloniștii nemți vine din faptul că bunicul ei era profesor de germană, ea însăși e absolventă de germanistică și a lucrat la firme germane. Așa că s-a putut documenta la surse etnografice și istorice de primă mână pen­tru a reconstitui viața cotidiană din satul Gnaden­tal de la începutul secolului 20 și până în 1938. Perso­najul principal e învățătorul satului, Jakob Iva­novici Bach, pe care se drapează țe­sătura mai multor teme: tema oamenilor mărunți, de tradiție gogoliană și cehoviană, Istoria mare care am­prentează viețile lor, tema iubirii care dă putere de supraviețuire în împrejurări groaznice, tema scrisului ca refugiu ș.a. Un alt personaj important al romanului, după cum spune chiar Iahina într-un interviu, este fluviul Volga: „Către final Volga se transformă într-un simbol al tim­pului și al istoriei”. Bach (numele lui înseamnă în ger­mană pârâu) și-a petrecut toată viața ascunzându-se de realitatea istorică, într-o zonă pustie, dar și în imaginație și scris. În ultimul capitol e nevoit să cadă în Volga și prin asta să devină o parte a ei. Mica lui istorie se întâlnește cu Marea Is­torie”. Copiii din titlu au doi tați: Bach, care creș­te și se sacrifică pentru doi copii care nu sunt ai lui, și Stalin, „tătucul” crud care deportează în ma­să coloniștii nemți stabiliți de două secole pe Volga. Cei doi tați au parcursuri psihice opuse: Bach își învinge teama, autismul care l-a îm­pie­dicat să se apropie de semeni, în timp ce Stalin, îmbătat de propria putere, devine paranoic din teama de a o pierde. O mulțime de alte personaje viu creionate și multe secvențe vizual memo­rabile dau forță narațiunii care se încarcă de sensuri metaforice. Faptul că ambele romane de până acum ale Ia­hinei au ca fundal evenimente pe­trecute cu mult înaintea nașterii ei e o com­pen­sație la tăcerea bunicilor și părinților care, pentru a-și ocroti urmaşii, nu le-au vorbit despre suferințele lor.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Simona Sora, „Com­ple­zență: Înălțarea la Orto­pedie; Musafir pe viață”, roman, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 263 p.

Există un interes fervent al ma­relui public pentru lumea me­dicală, a spitalelor unde viața și moartea depind de știința, expe­riența și omenia unor echipe nevoite să acționeze sub pre­siu­nea că orice eroa­re poa­­te avea urmări gra­ve. Fascinația pentru acest mediu în care oricine poate ajunge ca pacient mai de­vre­me sau mai târziu ex­plică și suc­ce­sul pla­netar al se­rialelor TV cu medici, asis­tente, infirmiere, ca­re au pro­liferat și se di­fu­zea­ză de mulți ani. Noul roman al Simo­nei Sora are din start atuul cu­riozității omului de rând pen­tru această lume specială, văzută de ea din interior, prin ochii unei tinere surori medicale. Tema e însă mult mai complexă, iar cons­­trucția, neobișnuită. Si­mo­na Sora a scris mult și bine des­pre cărțile altora. Când s-a încumetat să scrie ea însăși ficțiune (primul ro­man, „Hotel Uni­ver­­sal”, pe care vi l-am reco­man­dat aici, a apă­rut în 2012) s-a dovedit că cititoarea profe­sio­nistă alege să-și nare­ze experiențele parti­culare, să-și exploa­teze for­mele proprii ale trăirilor, adică ceea ce știa ea mai bine, lăsând livrescul în subte­ran. Și în ro­manul de debut, și în cel de azi, jocul între contextul care ge­nerează o anu­mită reali­tate și trucu­rile literare învățate e atât de bine condus, încât te face să participi emoțio­nal, să ai reacții autentice. „Complezență” e com­­pus din două povestiri di­fe­rite cu același per­so­naj prin­cipal, foar­­te tâ­nă­ra Ma­ia, ab­sol­ventă a unei școli sani­tare, ca­re ob­ser­vă și se observă în­tr-o sta­re de semi-tre­­zie mediul în ca­re muncește. În „έnăl­țarea la Or­topedie”, aces­ta e un spital din Deva, în ultimii ani ai ceaușismului, iar în „Musafir pe viață” – un că­min de lux pen­tru bătrâni din El­veția, după 1990. Există o si­metrie preme­di­tată între cele două narațiuni, ambele surprin­zând o criză a libertății, o nea­de­rență care pune sub semnul între­bării principiile și regulile de funcționare ale instituțiilor în care Maia e slujbașă. Înfruntarea directă cu moartea, în ambele părți, e un prilej pentru tânără de a-și testa libertatea interioară, impulsul de a acționa conform unui „umanism răsăritean” ce nu mai ține cont de complezențe. Care în comunism însemnau să taci și să te supui ierarhiei de putere, decretelor ei crude, iar în lumea liberă elve­țiană „să faci ce aștepta celălalt de la tine (…) și să te aștepți ca și celălalt să facă exact ceea ce crezi tu că ar trebui să facă”. Urmărind primatul realității asu­pra conștiinței în două regi­muri diferite, Simona Sora are talentul și îndrăzneala de a face acest proces reversibil și cu bătaie simbolică lungă, dându-i mereu autenticitate psihologică, creând în jurul Maiei o mulțime de per­sonaje animate cu poveștile lor. Mai mult, romanciera își pu­ne în Maia și pasiunea pentru citit și scris, îi povestește (fără senti­mentalism, pe care cineva îl nu­mea „lene a inteligenței”) și peri­pețiile erotice din camera de gar­dă, o însoțeşte în spațiile ex­te­rioare spitalelor, prin Deva su­focantă a anilor ‘80 din care ti­nerii voiau să fugă, prin Fri­bourgul civilizat al anilor ‘90, unde emigranții au dificultate de adaptare. Pe cât de virtuoz com­pus, pe atât de pasionant, Com­plezență e un roman de neignorat de acum înainte în literatura ro­mână contemporană.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Walther A. Prager, „Pelerinul”, Edi­tura „Paralela 45” (tel. 0248/63.31.30), 134 p.

Un scriitor ce se detașează de congeneri mi s-a părut a fi, cu acest microroman, debutantul bucureștean Walther A. Prager. În succinta pre­zentare ni se spune că are 42 de ani, a absolvit două facultăți, Teologie și Filologie, are un doctorat cu o teză despre Platon și a publicat tra­duceri din greaca veche. Deci, o cul­tură clasică solidă, cum foarte puțini scri­itori români de azi mai au (îmi vin în minte Andrei Cornea, Cătălin Pavel, Valeriu Gherghel) și asta se vede de la ale­gerea temei și până la nivelul frazei. Tema ar fi aventura spirituală, aspirația spre mântuire, lupta cu ispitele lumești, urmărită în două narațiuni alternate: una contemporană – un văduv cincuagenar care lasă totul în urmă și pleacă să se călugărească, cealaltă – cu­nos­cuta poveste biblică a patriarhului Abraham și a soției sale Sara, rătăcind în căutarea Pă­mân­tului Făgăduinței. (O coincidență face ca și Ioana Pârvulescu, înzestrată însă cu mai multă imaginație, să fi resuscitat în recentul ei roman, „Prevestirea”, pe care vi l-am recomandat, tot o poveste biblică, cea a lui Iona. Această în­toar­cere spre mituri vete­ro­tes­tamentare ce au stră­bă­tut milenii e poate reve­latoare pentru nevoia noas­tră de valori perene în vre­muri depresive.) Cons­truc­ția romanului „Pele­ri­nul” are un mecanism cam sim­plu, de bicicletă, au­to­rul mutând alternativ greu­tatea pe câte una dintre cele do­uă povești despre că­utare și ră­tăcire. În pere­gri­nările ce­lui ce va deveni fratele Chiril, călugăr cer­șetor căruia oamenii îi atribuie puteri vin­de­cătoare, apare toată mizeria umană – hoți, șar­la­tani, prostituate, bătăuși, preoți ahtiați de bu­nuri lumești, forme ale răului dar și ei „su­flete”, care nu reușesc să-l abată din căutarea lui Dumnezeu. Aventurile prin care trece Chi­ril, lupta lui cu poftele carnale care-l trag îna­poi în lumea comună de jos sunt povestite bine (e drept că, mult mai complex și mai profund, a făcut-o Evgheni Vodolazkin în romanul „Laur”). Așa cum apare în Facerea, povestea lui Abraham din Haran, care primește în vis porunca Marelui Zeu de a porni spre un ținut mă­nos ce-i va fi arătat, odată cu promisiunea că va deveni părintele unui neam mare, deși Sara era stearpă, e în sine senzațională și ro­man­cie­rul nostru nu face decât să relateze în limbaj laic aventurile celor doi soți la curtea Faraonului și prin Canaanul străbătut în lung și-n lat, cu tur­mele și oamenii lor. Și pentru Chiril, și pentru Abraham, încercările prin care trec în călătoriile lor inițiatice au un sens moral și o poezie im­pli­cită, fiindcă ceea ce contează nu e reușita ul­timă, ci însăși căutarea cu emo­țiile ei tari. „Dum­nezeul meu îmi scapă printre de­ge­te și îmi dau seama că nu l-aș putea prinde da­că aș sta pe loc (…). Numai că nu-mi pot în­țe­­­lege fuga, la fel cum Dumnezeu nu este de în­țeles. Înnod neînțelesuri”, spune Chiril. Iar Sa­­ra cea stearpă, înainte de a naște la 97 de ani, se îndoiește că bărbatul ei mai pricepe ceva pe mă­sură ce trec anii peregrinării lor, deși e con­vins că lui anume îi vorbise Dumnezeu. Pă­mân­tul Făgăduinței – pare să spună ro­man­cierul – e fertil nu în lumea exterioară, ci în min­­tea ce­lor care își cred visele. Viziunea de­loc purita­nă, deloc habotnică a lui Walther A. Prager, plă­ce­rea lui de a povesti fără să demonstreze și să plic­tisească fac din Pelerinul o apariție remarcabilă.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Adam Haslett, „Gândește-te că nu mai sunt”, traducere și note de Alexandra Turcu, Editura „Paralela 45” (tel. 0248.21. 45.33), 372 p.

Paranteza pătrată deschisă în viețile fiecăruia dintre noi de pandemie e încă departe de a se în­chide și se umple pe zi ce trece de griji și in­cer­titudini. Poate că nu e tocmai potrivit să vă re­co­mand în această perioadă un roman despre anxietatea patologică, dar mi s-a părut atât de bine scris încât emoția lecturii poate fi un trans­fer benefic, eliberator de propriile frici. Despre autorul american Adam Haslett nu știu decât că are 50 de ani, face și jurnalism la publicații im­portante iar volumele lui de proză au fost pre­miate. „Gândește-te că nu mai sunt” e construit faulknerian, pe voci, monologurile aparținând celor cinci membri ai unei familii. Fiecare po­ves­tește propria ver­siu­ne a întâmplărilor care îi leagă și îi despart, lupta individuală cu depresia (a lor sau a celor iubiți) ce le otrăvește existența și metodele lor de a scă­pa, fie și în moarte, de chi­­nul psihic. Tatăl, John, cu încercări ratate în Anglia și America de a-și construi o carieră ca om de afaceri, se culpa­bi­lizează, nu-și mai găsește un sens pe care să-l opună „monstrului” depresiei. Orizontul i se încețoșează, își face griji pentru cei trei copii ai săi, se lasă devorat de tristețe și în cele din urmă se sinucide, suferința devenindu-i insuportabilă. Băiatul cel mare, Michael (care are cea mai mul­tă pondere în narațiune), moștenește din pă­cate gena patogenă a anxietății. Genialoid în copilărie și adolescență, cu un mare talent în ex­primare atât oral cât și în scris, pasionat de muzica disco, capătă la maturitate obsesia vino­văției americane pentru trecutul sclavagist, se îndrăgostește doar de femei de culoare care nu-i suportă firea dificilă, ajunge să se îndoape cu anti­depresive, de care devine dependent, se sim­te inutil și, în cele din urmă, deși frații lui fac tot ce pot pentru a-l susține, repetă gestul tatălui. Ceilalți doi frați găsesc soluții de a-și depăși trau­ma pierderii tatălui: Alec, mezinul, își gă­sește până la urmă iubirea și se transformă în­tr-un tip pragmatic, iar Celia cea energică își face un țel din a fi de folos celorlalți. Greu în­cer­cată de tot ceea ce se petrece în familia ei, Mar­garet, soția lui John și mama copiilor, are doar arma iubirii și încrederii cu care se apără eficient de nebunie. Deși fragmentată pe dis­cursuri individuale, povestea se leagă bine, dă coerență existențelor haotice ale fiecăreia dintre personaje, pătrunde în infernul intim din care se poate totuși scăpa și fără adjuvante chimice. Azi, în toată lumea, când industria farmaceutică (de conivență cu psihiatrii care măresc mereu dozele prescrise) face averi de pe urma afec­țiu­nilor psihice provocate de viața modernă, su­biec­tul ficțiunii lui Adam Haslett poate interesa publicul cititor, cu atât mai mult cu cât ro­man­cierul știe cum să te facă să empatizezi cu perso­najele lui.

Selecția „Formula AS”

 

* Slavenka Drakulic, „Dora și Mino­tau­rul. Via­ța mea cu Picasso”, traducere de Oc­ta­via Ne­delcu, Editura Pandora M (tel. 021/300.60.90), 208 p.

Când multe edituri se văd nevoite să-și restrângă planurile, Pandora M din Grupul Editorial Trei a înființat o colecție nouă, „Anansi. World Fiction”, co­ordonată de Bogdan Alexandru Stănescu. Pro­za­tor, traducător, critic literar și editor cu o mare pu­tere de muncă, numele lui a devenit o marcă de pro­fe­sionalism pe o piață unde amatorismul tra­du­ce­rilor și precaritatea redactării se înmulțesc. Numită după un zeu african al poveștilor, colecția de lite­ratură universală în care B.A.S. își pune pa­siunea și rigoarea meseriașă intenționează să publice în serii distincte scriitori de azi, clasici ai secolului trecut, memorialistică, eseuri culturale dar și volume de poezie, toate având ca numitor comun valoarea li­terară. Vă recomand azi, din colecția „Anansi”, un roman scris de o prozatoare și eseistă croată despre care se spune că „e una dintre cele mai influente scriitoare europene ale vremurilor noastre”. După ce i-am citit cartea, cred că Slavenka Drakulic își me­rită renumele. Deși se pliază și ea tendinței la modă (care și-a dovedit și rentabilitatea) de a compune beletristică în jurul unor cele­bri­tăți reale, ceea ce presupune și o docu­men­tare laborioasă, romanciera croată are ha­rul de a intra plauzibil în pielea perso­najului ei principal, de a compune scene văzute prin ochii lui, de a-i reconstitui cu finețe psihologică trăirile. Acest personaj, narator la persoana I, este Dora Maar, artistă-fotograf din grupul suprarealist, care a trăit cu Picasso din 1937 până în 1943 o re­lație ce i-a marcat până la nebunie viața. Dora, pe nu­mele ei real Theodora Markovitch, fiica unui ar­hitect croat și a unei franțuzoaice conformiste, și-a petrecut copilăria în Argentina, unde tatăl spera să se îmbogățească, dar unde mama nu s-a putut adap­ta și s-a întors cu fata la Paris. Împărțită între limbile părinților, croata și franceza, dar și spaniola me­diului din copilărie, Dora capătă o identitate multip­lă care o izolează printre parizieni și îi dă un senti­ment de dezrădăcinare. Doar aparatul de fotografiat după care se poate ascunde și prin care poate vedea fără să fie văzută, precum și magia transformatoare a luminii o pasionează, îi aduc un mijloc de expresie a sensibilității ei artistice. Cu ajutorul colegului Man Ray, care o introduce în grupul avangardist de la Paris, face cunoștință în 1936 cu Picasso, deja faimos. Tânăra îl vede ca pe o divinitate ce nu poate fi decât adorată. Dora cea independentă, orgolioasă, cu ambiții artistice se îndrăgostește și devine total supusă pictorului genial: „Oare ce te poate obliga să renunți la propria-ți ființă? Poate doar o dragoste disperată și dependentă. Consecința a fost dez­in­tegrarea completă a perso­na­li­tății mele”. Îi devine model pentru tablouri azi celebre, îl fotografiază și ea pe parcursul fazelor de cre­ație la Guernica, îi acceptă rela­ții­le complicate cu foste soții și a­man­te, deși e mai tânără ca el cu 26 de ani, se lasă umilită în public. Această somitate a artei moderne, Pablo Picasso, nu iese prea bine din cartea Slavenkăi. E un dominator sadic, auto­su­ficient, cinic, căruia nu-i pasă de suferința provocată altora, în special femeilor cu care a trăit. În plus, e și un oportunist politic, dispus la orice compromis pentru a fi lăsat în pace să picteze. În 1943, la 62 de ani, își găsește o nouă iubită foarte tânără și o pă­ră­sește pe Dora, care suferă o cădere nervoasă gravă. Retrasă din lumea artistică, Picasso rămâne în cen­trul vieții ei, se raportează la el cvasireligios, deși îl urăș­te, nu mai are nimic pe lume decât sprijinul ine­fabil al amintirii lui. Picasso a murit în 1973 la 92 de ani. Dora Maar i-a supraviețuit până în 1997. Nu știu dacă Slavenka Drakulic a cunoscut-o, dar sub­sti­tu­in­du-i-se a scris un roman cu o mare forță ab­sor­bantă, în care arta compunerii dispare sub efectul de viu.

Selecția „Formula AS”

 

* Anna Burns, „Lăptarul”, tra­du­cere și note de Mihaela Ghiță, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 410 p.

Anna Burns e o scriitoare nord-irlandeză care de peste trei decenii și-a părăsit insula na­­tală pentru a trăi în Anglia. Romanul aces­­ta al ei e însă impregnat de specificul istorico-politic al zonei din care provine și e încă o dovadă că talentul literar poate trans­la subiecte locale de la margine spre centrul de interes al cititorilor din orice parte a globului. Deși nu dă nume proprii nici personajelor, nici spațiului geografic în care trăiesc ele (pentru a face ca iden­titatea general umană și temele existen­ția­le să precumpănească asupra particula­ri­tății), e clar că e vorba despre lumea Ulste­rului din anii ‘70 ai secolului trecut, când re­izbucnesc ciocniri violente între republi­canii catolici, care vor unirea cu republica independentă Irlanda și protestanții loialiști care doresc menținerea statutului de provin­cie britanică. Personajul narator e o fată de 18 ani dintr-o familie catolică numeroasă, cu zece copii, crescută într-o societate divi­zată în „noi” și „ei”, cu norme rigide „pri­vind identificarea tribală, ceea ce era și nu era permis”. Sufocată de interdicții, suspiciuni și supraveghere perma­nen­tă, ea are două mo­duri de evadare din realitate: lectura (citește și mer­gând) și alergatul, am­bele – ocupații solitare, care-i dau un statut de ciudată în ochii celor­lalți. Ochii mereu vi­gi­lenți ai unei comunități care-i anulează orice posibilitate de alegere personală, fiindcă acolo domnesc bârfa, interpretările tenden­țioa­se, neîncrederea în semeni, frica. (Acest mod de sluțire a minții îl știm și noi din tim­pul totalitarismului comunist.) Naratoarea e urmărită și hărțuită sexual de Lăptar, un terorist dur din Armata Republicană Irlan­deză – IRA, care vrea să și-o facă iubită. Deși încearcă să se sustragă insistențelor lui, familia și apropiații o bănuiesc de minciună și desfrânare, nedându-i nici o posibilitate să-și spună adevărul ei, căci în lumea puri­tan-ipocrită a cartierului recunoașterea su­pe­rio­rității și autorității bărbaților e lege. Cu­vântul femeilor nu are nici o greutate. Anna Burns urmărește cu acuitate psiho­lo­gică și o finețe de nuanțe expresive însingu­ra­rea tinerei femei, iar modul cum îi dă ve­rosimilitate tulburătoare te face să bănuiești că a trecut ea însăși prin acele stări, că le știe din proprie experiență, că se povestește în filigran. Terorizată și de Lăptar, și de „opi­nia publică”, victima nu poate recurge la ni­meni pentru ajutor sau măcar pentru a fi as­cultată și crezută. Situațiile absurde, sufe­rința, deriva, precum și raportările istorice, ideologice, sociale, religioase sunt înglobate într-o povestire cu tensiuni bine calibrate, nu lipsită de umor negru. Stratigrafia trecu­tului, cu tragedii familiale, uri vechi, atroci­tăți, fanatisme se vede ca într-o tăietură de bisturiu pe un corp bolnav, al cărui rău nu poate fi extirpat. Nici logica, nici bunele sentimente nu te pot ajuta să scapi de pro­liferarea malefică. Poate doar alergatul și cititul.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Patrick Lemoine, „Să­nă­ta­tea mentală a marilor con­­du­că­tori”, traducere de Liana Hai­dar, Editura TREI (tel. 021/300.60.90), 240 p.

„Acești bolnavi care ne conduc”, „Istoria megalomaniei”, „Soțiile dic­tatorilor” sunt doar câteva tit­luri pe care vi le-am semnalat aici dintr-un șir lung de cărți care își propun să surprindă influența stă­rilor psiho-fizice asupra unor lideri politici marcanți din istoria lumii. Spre deosebire de lucrările istoricilor ce studiază și expun determinările obiective ale acțiunilor acestor con­ducători sau de ro­manele ce fic­țio­nali­zea­ză personaje și fap­te reale din istoria universală, autorii ge­nu­lui de cărți la care mă refer sunt specia­liști în domenii ale me­dicinei, psihologi, și explică „fi­rea” unor personalități pu­blice, re­acțiile lor la provo­că­rile mediului social și la împreju­ră­rile istorice prin condiționări in­time de natură biologică sau psi­hică. În genere, aceste „boli” care le dirijează ac­țiu­nile și le poten­țea­ză aspirația de a supune con­textul voinței lor sunt ignorate de protagoniști și ascunse publicului. Când asemenea personaje prind trenul istoriei și ajung să domine o co­mu­ni­ta­te, un stat, ele pot im­pune direcțiile lor de dez­voltare spre avansuri civili­zatorii sau spre ca­tastrofe. Patrick Lemoine e unul din­tre cercetătorii de „cazuri” ca­re descifrează cu mij­loace știin­ți­fice de specialitate evoluțiile pe scena lumii ale unor conducători vestiți prin conse­cințele benefice ori funeste ale de­ciziilor lor. Ca psihiatru, doctor în neuroștiințe și clinician, el se opu­ne tendinței popu­lare de a exonera liderii nu de metehne (orice om are meteh­ne­le lui mai mult sau mai pu­țin vizibile), ci de a­nu­mite patologii men­­tale, de parcă prin po­ziția presti­gi­oasă la care au ajuns ar fi scutiți de ele. În toate cazurile din vo­lum (cu o singură ex­cep­ție, Charles de Gaulle) e vorba de „un grăunte de nebu­nie” și uneori mai mult decât atât. Di­ag­nosticele lui Le­moine – explicate pe înțelesul pro­fanilor, căci cartea lui e adre­sată marelui public – se bazează pe exami­na­rea minuțioasă a bio­gra­fiilor unor conducători fără de care „lumea ar fi arătat altfel”. Pen­tru asta a citit relatări ale isto­riografilor, do­cu­mente din arhi­ve, memorii ale celor ce i-au cu­nos­cut îndeaproa­pe ș.a. Din toate a se­lectat faptele determinante pen­tru construcția personalității fie­căruia, dovezi privind tempe­ra­mentul și intelec­tul lor, influen­țe ale mediului. Eva­luările sănă­tății lor mentale capătă astfel con­sis­tență, fiecare dintre cele 14 ca­zuri alese fiind analizat ca și cum omul ar fi trecut pragul ca­binetului său. Conclu­ziile individuale sunt în­soțite (cam comic) de tra­tamentul pe care el l-ar fi recomandat ca me­dic și cu predic­țiile privi­toa­re la tra­see­le lor dacă l-ar fi as­cul­tat. Pentru excursul său în mie­zul puterii (care perverteşte și dă depen­dență), Lemoine a ales atât perso­nalități ale epocii larg denu­mite „mo­derne” (Ludovic XIV, Eca­­te­rina cea Mare, Maria-An­toa­­neta, Robespierre, Napoleon, Churchill, Stalin, Hitler, De Gaulle), cât și ale epocilor „vechi” (Buddha, Ale­xan­dru Macedon, Iu­lius Caesar, Carol Quintul, Ioa­na d’Arc). Fie­căruia îi dezvăluie nevrozele și psihozele, tulburările psiho-fizio­lo­gice, dependențele ce le-au de­ter­minat acțiunile. Se­lecția e ine­vitabil limitată, pentru că sunt și mulți alți dictatori „ne­buni” care au marcat profund via­ța popoa­re­lor. Mao, Pol Pot, Amin Dada, Cea­ușescu (primii care-mi vin în min­te) aveau cu si­guranță tul­bu­rări bipolare sau de tip pa­ranoid. Dar și fără ei, panop­ticu­mul alcă­tuit de Lemoine e foarte instruc­tiv. Sunt cu totul de acord cu con­cluzia lui finală că, pentru un „gu­vern ideal”, ar fi absolut necesară examinarea preventivă din punct de vedere medical-psihiatric a candidaților politicieni.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Shaun Bythell, „Jurnalul unui librar”, tra­ducere și note de Mihaela Buruiană, Edi­tura Pandora M (tel. 021/300.60.90), colecția Anansi, 352 p.

Ca anticar, trebuie să îmbini negustoria cu pasiu­nea pentru cărți vechi, ceea ce presupune să înveți o mulțime de lucruri despre ele, dar și despre poten­țialii cumpărători. Aceștia sunt în general intelec­tuali de modă veche pentru care lectura „pe hârtie” e o îndeletnicire intrată în metabolism, bibliofili în căutare de rarități, specialiști care au colecții tema­tice pe domenii de nișă sau chiar parveniți care cum­pără la metru cărți frumos legate pentru decor. Să fii patronul unui anticariat nu e în anii noștri o afacere cine știe ce profitabilă, fiindcă ai de luptat cu variantele electronice și cu gigantul Amazon spre care se îndreaptă amatorii de lectură. Shaun Bythell e anticar în Wightown, o localitate înconjurată de ferme din S-V Scoției, și, în 2001, fiindcă nu găsise încă până la 30 de ani un job pe plac, a cumpărat pe credit librăria din orășelul natal. Cum omul sfințește locul, „The Bookshop” din Wightown a devenit cu timpul cel mai mare anticariat din Scoția, cu 100.000 de cărți în stoc, în jurul lui organi­zându-se și evenimente literare cu largă participare. Din 2010, patronul a înființat o pagină de Facebook a prăvăliei sale, unde postează tot felul de peripeții haioase cu cli­enții cumpărători sau vânzători de cărți vechi, pre­o­cupări cotidiene, observații despre meseria lui cam păguboasă. O parte din acest jurnal, întinsă pe un an, formează materia cărții de azi. Activitatea extin­zân­du-se, inclusiv prin comenzi pe e-mail din An­glia și din lume, librarul nu mai face față singur și e nevoit să-și angajeze ajutoare: o femeie din zo­nă, țâf­noasa și habotnica Nicki, precum și stu­denți în va­canță care se ocupă de sortarea și aranjarea pe rafturi a noilor achiziții, de persoanele care intră în magazin să vândă sau să cumpere cărți. Shaun, care locuiește cu iubita lui, o tânără scrii­toare americană, deasupra anticariatului, călătorește mult cu propria mașină pentru a cumpăra de la moștenitori biblio­teci întregi de care vor să se des­co­torosească. Asta mi s-a părut trist: un om adună cu sacrificii o viață în­treagă volume care-i păstrează între filele lor emo­ții, revelații, trăiri inestimabile, apoi urmașii abia așteaptă să scape de ele pentru a elibera locul. Printre vânzătorii en gros sunt și bătrâni singuri care se mută la azil și sunt nevoiți să renunțe la biblio­tecile lor sau alții, ajunși în situații grele, care le vând fiindcă au o ne­voie vitală de bani. Când triază cu­tiile cu achiziții luate la grămadă, Shaun găsește uneori ediții rare din sec. XVIII, apariții princeps cu dedicații către celebrități, volume cu tiraje mici, de mult epuizate, sau chiar scrisori și manuscrise cu va­loare pentru istoria literară. Aces­tea sunt lozurile câștigătoare, dar nu apar prea des. Sigur că el știe ce se cere pe piață („poezia contribuie foarte puțin la încasările mele zilnice”) și cumpără în special titluri vandabile cu profit (am aflat cu uimire, de exemplu, că în Occident se vând bine volumele despre căi ferate și trenuri sau cele de istorie maritimă). Cu toate că prețurile din Book­shop sunt rezonabile, ele nu pot face față concu­renței de pe Amazon, ceea ce-l înfu­rie pe proprie­tarul dispus să se și tocmească sau chiar să dăru­iască unui împătimit sărac. Fiindcă Shaun Bythell e un om bun, cu mult umor și un excelent portretist, jurnalul lui te face să intri într-o lume diferită. E exact ce ne trebuie acum.

Selecția ”Formula AS”

 

* Gyorgy Dragoman, „Corul leilor”, traducere de Ildiko Gabos-Foarță, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 294 p.

Asemenea sportivilor de per­formanță, personalitățile din toa­te domeniile artistice contri­buie la „imaginea” unei țări. („Știau asta și politrucii sovietici, care au investit nu doar în sport, ci și în școli celebre de balet, de muzică, de teatru și film, recunoscute – în ciu­da cenzurii ideo­lo­gice – pentru măiestrie pe plan mondial.) Se pa­re că Ungaria a alocat și alocă și acum pricepere și fonduri pentru a-și fa­ce cunoscuți artiștii în străinătate, de vreme ce, dacă ne referim doar la li­te­ratură, scriitorii ma­ghiari sunt mult mai traduși și apreciați în Occident decât ai noș­tri, cu nimic mai prejos ca va­loare. Asta pentru că în România, în comisia de cultură din Par­lament, la Ministerul Culturii, la Institutul Cultural (cu o fericită excepție de câțiva ani) sunt nu­mite politic persoane fără com­pe­tențe, care împart banii publici pe alte criterii decât ta­lentul. Avem destui scriitori români con­temporani originali și virtual competitivi pe piața de carte mon­dială, avem în multe țări tra­ducători buni din limba română, dar cei câțiva, foarte puțini, care s-au făcut cunoscuți „afară” au făcut-o în general prin relații per­sonale. Mi-am spus oful pentru că, dacă am putut să-i cunosc și să-i prețuiesc pe unii prozatori maghiari din generații mai vechi sau mai noi, e datorită traduce­rilor și promovării. Dintre scri­itorii maghiari năs­cuți în ultimele trei decenii ale secolului trecut m-au entu­zias­mat Attila Bartis și Gyorgy Drago­man, întâmplător am­bii originari din Târgu Mureș și sta­biliți încă din co­pilărie, din anii ‘80, cu părinții în Un­ga­ria. Acum, cărțile lor, distinse cu premii im­por­tan­te, sunt traduse în vreo 30 de limbi, ceea ce precis nu s-ar fi în­tâmplat dacă rămâneau în țara natală.

Gyorgy Dragoman – din ope­ra căruia am citit două ro­mane foarte bune, „Regele alb” (care urmează să fie ecranizat în Ma­rea Britanie) și „Rugul”, traduse tot la Polirom – e prezent în toamna asta în librăriile ro­mâ­nești cu un volum de proze scur­te scrise pe parcursul a 13 ani și care au ca numitor comun mu­zica. Dacă nu i-aș fi cunoscut din romane imaginația narativă, originalitatea compozițională și stilistică, „Corul leilor” nu mi-ar fi dat măsura adevărată a pro­zatorului Dragoman, fi­ind­că adună între coperți texte inegale ca gen și rea­lizare, de la schițe autobiografice, fragmente de „amintiri din copilărie” de pe vremea comunismului, la povestiri centrate pe tribulațiile unor muzicieni în devenire sau ratați bătrâni. Cele mai reușite sunt monologurile din perspec­tiva copilului crescut în mediul totalitarismului sufocant, cu situații și atmosferă binecunos­cute cititorului român. Prozatorul are abilitate în folosirea dialo­gurilor, a stilului indirect liber, a „fluxului conștiințeiî, intrând în piele și cu limbajul unor perso­naje – fete și băieţi, femei şi băr­bați – aflați în momente speciale ale destinului lor. Specialist în crearea autenticității, cu umor și cu o empatie bine încorporată în ritmul povestirii, cu lungimea sau scurtimea frazei mulate mu­zical pe acesta, Gyorgy Drago­man e și în „Corul leilor” un scriitor admirabil.

Selecția ”Formula AS”

 

* Flannery O’Connor, „Greu de gă­sit un om bun”, traducere și note de An­toa­­neta Ralian, Editura Litera (tel. 0752/10.17.77), 298 p.

În colecția de buzunar „Carte pentru toți”, Edi­tura Litera a reeditat zece dintre poverstirile lui Flannery O’Connor (1925-1964). La o ge­ne­rație după Faulkner, ea e asimilată grupului de scriitori care au înfăptuit în literatura ame­ricană ceea ce s-a numit Renașterea Sudului, dar își are un loc aparte atât prin teme cât și prin stil. Dintr-o viață scurtă și chi­nuită, ne-a lăsat vreo treizeci de povestiri și două romane cu care și-a asigurat prin valoare posteritatea. Asta până de curând, când tot mai absurzii jandarmi ai „corectitudinii politice”, pe un val care nu l-a ocolit nici pe Mark Twain, s-au apucat să caute în operă și în corespondența ei privată „ati­tudini rasiste”, inclusiv cuvântul incri­mi­nant negru. În consecință, plăcuța cu numele scriitoarei a fost înlăturată de la o universitate din Maryland, ceea ce a stârnit o polemică între acuzatorii din mișcarea „Black Lives Matter” și critici literari de bun simț, care le resping excesele retroactive. Născută în statul Georgia într-o familie tradiționalist-conser­va­toare bine situată, Flannery a fost o catolică practicantă, profund credincioasă dogmelor Bisericii, într-o epocă – anii 50 ai secolului trecut – în­cli­na­tă spre scepticism și mate­ria­lism. Pe când viitoarea scri­itoare avea 15 ani, tatăl ei, bolnav de lupus (o maladie au­toimună incurabilă), moa­re. După studii de literatură și atelier de creație la Univer­si­tatea din Iowa, la 25 de ani, boala ereditară începe să se manifeste și la ea, agravându-se progresiv până la invali­ditate. Din 1951 se stabilește la ferma bogată a mamei și ultimii 13 ani, imobilizată, și-i pe­trece scriind cu o prodigioasă voință, în ciuda suferințelor. Lumea prozei sale, a Sudului american rural, e un teritoriu al dramelor gro­tești, al violenței, al imposturii și „mizeriei su­fletești”, dar chiar în paroxismul răului, în toiul nefericirii, survine un moment fulgurant de revelație, de grație divină. Ferventa catolică își datorează credinței mult din viziunea ei asupra vieții. Însă orientarea spirituală n-ar conta dacă Flannery O’Connor n-ar avea un puternic talent și un stil personal nu lipsit de umor (se știe că fanaticii nu au umor). Severa drămuire și șlefuire a frazei lipsite de podoabe, ritmul în care urmărește parcursul spre situații limită au ca țintă momentul în care se întrevede speranța izbăvirii. Sensibilitatea ei artistică, exacerbată probabil de boală, selectează în special cazuri extreme de oameni mutilați fizic sau detracați, în care se manifestă prezența Răului. Prozele scurte din acest volum, înclinate spre macabru, grotesc, absurd sunt toate un teren de con­frun­tare între damnare și salvare, între prezența di­vină și cea demonică din lume. Dintr-o com­petentă postfață a lui Ștefan Stoenescu la o ediție completă a povestirilor lui Flannery O’Connor, tradusă la Ed. Univers în 1997, am aflat că scriitoarea a fost profund influențată de lucrarea lui Mircea Eliade, Sacrul și pro­fanul, în special de manifestările sacrului în lucruri și ființe oarecare. Americanistul român e de părere că nevoia personajelor ei crude sau chiar monstruoase de a crede, la capătul rătăcirilor, în mântuire s-ar datora studiilor lui Eliade. Aceste personaje – albi săraci, burghezi din clasele suprapuse, neoprotestanți vocali și escroci, dezrădăcinați, femei diforme – devin, prin arta prozatoarei, plauzibile și impre­sionante. Oricât ar căuta cenzorii corectitudinii politice să-i găsească nod în papură, Flannery O’Connor rămâne o scriitoare de prima mână.

Selecția „Formula AS”

 

* Sue Prideaux, „Sunt dinamită! Via­­ța lui Nietzsche”, traducere de Bogdan-Alexandru Stă­nes­cu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 372 p.

S-a mai întâmplat, în cazul unor creatori geniali, ca opera lor să fie manipulată în timp, fiecare regim politic recuperând, după cum îi convenea, părți din moștenirea lor. Friedrich Nietzsche, reprezentant stră­lucit al gândirii din sec. 19, a fost revendicat abu­ziv în sec. 20 de doctrine de pe toată scala, de la ex­trema dreaptă – nazism, fascism, la cea stângă – ni­hi­lism, anar­hism, mișcările studențești din 1968. Cu toate mis­tificările, opera lui a rămas vie nu doar în me­dii academice. Datorită edițiilor de opere com­plete apărute în multe limbi și exegezelor sem­nate de nume mari din filosofia contemporană, e apreciat și în sec. 21 de public. Pentru o ase­me­nea perso­na­litate, biografia adâncește înțelesurile operei și existau deja mai multe biografii ale lui Nietzsche scrise de spe­cia­liști pentru „cunoscători”. Demersul scriitoarei anglo-norvegiene Sue Pri­deaux, care nu roman­țea­ză, nu se lan­sează în con­si­derații savante, poate fi citit cu mare interes și de către pro­fani, căci ea to­peș­te imensa do­cumentare într-o povestire cursivă. Și-a propus și a reușit să refacă, desființând cu argu­mente erorile perpe­tuate, eta­pele existenței lui Nietzsche, ge­neza operelor majore, me­diile și oamenii ce i-au influ­en­țat parcursul. Năs­cut în 1844 într-o familie de pastori din tată-n fiu, Friedrich își pierde părintele când avea 5 ani dar, elev bun, reu­șește să intre ca bursier la o reputată școală cu tradiție umanistă, unde se re­marcă și ca muzician: pia­nist și compozitor. În 1864 se înscrie la Universitatea din Bonn, la teologie și filologie, cursuri continuate la Leipzig, de unde e recomandat să predea el însuși filologie clasică la Universitatea din Basel, post în care rămâne 10 ani. Acolo îl frecventează pe maestrul adorat Richard Wagner, care-i va marca decisiv gândirea și exis­ten­ța. Deși cei doi se separă definitiv în 1876, când com­pozitorul aflat în culmea gloriei se mută la Bayreuth (Nietzsche nu suporta să vadă că Maestrul se înconjurase de tot ce el detesta în Ger­mania), figura lui Wagner continuă să-i bântuie ob­sedant și po­lemic scrisul până la sfârșit. Din 1872, tâ­nărul fi­lo­sof începuse să-și publice cărțile elaborate în ciu­da unor mari suferințe fizice (migrene, dis­func­ții gas­trice, tulburări de vedere) din pricina cărora e pen­sionat de la Universitate. Urmează un deceniu de solitudine și existență nomadă, petrecut între ri­viera franceză și cea italiană – iarna, Veneția – pri­măvara și Alpii elvețieni, la Sils Maria – vara. E perioada cea mai fertilă, în care își scrie una după alta marile opere: „Așa grăit-a Zarathustra”, „Din­colo de bine și de rău”, „Genealogia moralei”, „Amur­gul ido­lilor”, autobiografia „Ecce homo” (pu­blicată pos­tum). În 1882 o întâlnește pe Lou Sa­lome, o femeie fascinantă și cu moravuri libere, pe care o cere în căsătorie și e refuzat. Ca și în cazul unor atracții precedente nefericite – Cosima Wagner, o anumită cântăreață de operă – biografa e delicat-com­pre­hensivă și imparțială. Față de un singur per­sonaj nu-și poate ascunde antipatia: Elisabeth, sora lui Friedrich, o ființă mediocră, habotnică, violent anti­semită, profitoare – cu adevărat detestabilă. În 1889, la Torino, Nietzsche suferă o criză gravă, ur­ma­tă de paralizie generală, pierderea rațiunii și a ca­pacității de a vorbi. Îngrijit de mama și sora lui, a mai trăit în stare vegetativă încă zece ani, timp în ca­re numele și operele lui devin celebre în toată Europa. Elisabeth, care i-a supraviețuit 35 de ani, a pro­fitat din plin de asta: a creat la Weimar Arhiva Nietzsche, a dispus cum poftea de manuscrisele ine­dite, cenzurând ceea ce nu-i convenea sau fabricând din fragmente noi titluri, precum „Voința de pu­tere”. Adeptă înfocată a lui Hitler, care o vizitează, ea livrează național-so­cialismului idei deformate tendențios din filosofia lui Nietzsche. Meritul bio­gra­fiei scrise de Sue Prideaux e că reconstituie într-o formă accesibilă, cu dovezi convingătoare, adevărul despre o mare personalitate controversată.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Elena Ferrante, „Viața mincinoasă a adulților”, traducere de Cerasela Barbone, Ed. Pandora M (tel. 021/300.60.90), colecția Anansi, 320 p.

Elena Ferrante e un pseudonim. Cu excepția editorului ei italian, nimeni nu știe cine se ascunde în spatele lui, deși a devenit celebru în toată lumea. După traducerea în 40 de limbi și vânzarea în multe milioane de exemplare a „Tetralogiei napolitane”, mult apreciată și de cititori, și de critici, Elena Ferrante a devenit un superstar, a apărut pe lista celor mai influente 100 de persoane din lume și chiar pe cea a candidaților la Nobel. Celebritatea acestei scriitoare pe care n-a văzut-o nimeni a dezlănțuit o întreagă isterie detectivistă pentru a i se descoperi identitatea, au fost avansate tot felul de supoziții, între care și nume de bărbați, dar nici una nu s-a confirmat și misterul persistă. Ceea ce e sigur, după părerea mea, e că Elena Ferrante e o scriitoare care și-a trăit copilăria și tinerețea la Napoli (modul ei feminin de a vedea lumea și cunoașterea dină­un­tru a trăirilor feminine au o autenticitate de nuanță ce nu poate fi mimată), că are un mare talent de povestitoare și un stil adictiv, simplu, factual, fără sofisticări. Vă puteți convinge de asta, fiindcă toate cele patru romane (ecranizate și într-un serial de HBO) au apărut și la noi, tot în buna traducere a Ce­raselei Barbone și tot la Pandora. „Viața mincinoasă a adulților”, publicat în original anul trecut, are drept cadru tot Napoli, cu discrepanţele dintre car­tie­rele mărginașe sordi­de și centrul în care lo­cu­iesc familii bine situa­te și la propriu și la figu­rat. Spre deosebire de Lila și Le­nu, prietenele crescute în mediul do­minat de băr­bați, mizer și violent, a căror deve­nire e urmărită în „Te­tra­logie”, Gio­va­nna, naratoarea la per­soa­na I a noului roman, e fiica unor profesori culti­vați, soții Trada, care o iubesc și se ocupă de educația ei ca niște in­telectuali mo­derni. Adoptând vocea unui eu adolescentin fe­minin între 12 și 16 ani, perioadă în care viața inte­rioară dă în clocot și în care felul cum te văd ceilalți capătă o importanță majoră, Elena Ferrante revine la teme abordate și anterior: bariere sociale, relații de familie învrăjbite, prietenii puse la încercare, nevoia de independență, lupta cu prejudecăți osifi­cate. Căsnicia părinților Giovannei e o mezalianță despre care ea află abia pe la 12-13 ani, căci despre familia tatălui nu știa nimic. Pornind din proprie inițiativă în căutarea mătușii paterne Vittoria, detestată de părinți și cu care aude întâmplător că ar semăna, fata ajunge în Zona Industrială a orașului – un loc sărac și o lume complet necunoscută. Află cu uimire că de acolo a pornit în viață tatăl ei, care și-a depășit, studiind, condiția socială. Sora lui, Vittoria, care a făcut doar școala elementară și a ajuns menajeră, nu-i poate ierta reușita, poziția su­pe­rioară și faptul că, în urmă cu 17 ani, s-a ames­tecat în marea ei iubire cu un polițist delincvent, însurat și tatăl a trei copii. Pe parcurs, Giovanna des­co­peră și infidelitățile părinților adorați, care ajung să se despartă, iar lumea frustă, vulgară a Vittoriei exercită asupra ei și a prietenelor ei din bur­ghezia intelectuală o fascinație ce le marchează matu­ri­zarea. Ca o romancieră profesionistă ce e, Elena Ferrante leagă poveștile de viață ale diferitelor personaje printr-o brățară malefică, furată sau dă­ruită, ce trece de la una la alta dintre femei, rotunjind simbolic destine.

Selecția “Formula AS”

 

* Ben Lerner, Școala din Topeka, tra­du­­­cere și note de Andrei Covaciu, Editura Pandora M (tel. 021/300.60.90), 400 p.

Așa cum tinerii de azi nu mai seamănă cu aceia din anii 80-90 ai secolului trecut, și ro­man­cierii care îi reprezintă s-au schimbat și expe­ri­mentează alte limite. Există acum în toată lumea o tulburare a apelor, prea mult mâl ce degajă aburi otrăvitori e adus la suprafață. Resentimente individuale se coagulează în mișcări sociale haotice și pline de furie co­lectivă ușor de instrumentat politic. Toate acestea apar și în romanele unor tineri care își povestesc deruta prin intermediul unor personaje ce se simt neadecvate, nu-și pot găsi locul, fug mereu de ceva sau către ceva, traversând efemerul. În arena atât de concurențială a literaturii, fiecare își inventează arme noi pentru a se im­pune. Americanul Ben Lerner (n. 1979) a reușit datorită romanului pe care vi-l recomand acum, în care po­vestește despre caractere în criză, des­pre apartenență și loialitate, despre compli­cate legături de familie și prietenie, despre im­po­sibilitatea de a-și păstra cumpătul în epoca noas­tră nerezonabilă. Sau, mai bine zis, nebună. Axul povestirilor intersectate e orășelul Topeka, dez­vol­tat în jurul unei Fundații – de fapt un complex vestit de spitale unde vin să-și trateze afecțiuni psi­hiatrice oameni de pretutindeni. Elevii de la școala din Topeka sunt copiii personalului anga­jat la Fundație: medici psihiatri, psihologi, surori și infirmiere, cu identități hibride, proveniți la a doua sau a treia generație din al­te zone ale lumii și păstrând în me­moria familiei vechi drame. Personajul prin­cipal e Adam Gordon, al cărui tată, Jonathan, e psihiatru, iar ma­ma, Jane – psiholog devenit celebru ca autor al unor cărți de popularizare și sfa­turi pentru cupluri. Colegi și prieteni cu pă­rinții lui Adam sunt soții Davis, Sima (de origine persană) și Eric (al cărui tată fugise din Europa în timpul ascensiunii na­zismului) iar Jason, fiul lor, e prie­te­nul lui Adam. Tot la școala lor su­portă cruzimile co­piilor și Darren, fi­ul handicapat mental al unei surori medicale care l-a crescut singură. De­cupajul centrat pe fiecare din mul­tele personaje co­respunde unei forme narative decon­cer­tante la început, dar când începi să înțelegi legăturile de rudenie, de pri­etenie, de amor, re­lațiile profesionale dintre ele, lectura devine pasionantă, fiindcă părțile își fac ecou una alteia, cu perspective diferite și multă încăr­cătură emoțională. Aceste per­sonaje care analizează și se analizează – preo­cupate de trăirile, angoasele, traumele lor și, în mod spe­cial, de părerea pe care o are societatea des­pre ei – de­vin, din eroii unui roman, o oglindă a so­cie­tății americane și, mai mult, o parabolă a ba­la­mucului care e lumea de azi. Tonul lui Lerner are o ireverență simpatică, dar când atacă degra­da­rea discursului public, nocivitatea postacilor plă­tiți de pe rețelele sociale, dorințele și aver­siunile individuale manipulate profesionist prin torsiuni psi­hice îți dai seama că poliedrul rotit de ro­man­cier nu oglindește doar prezentul, ci și viitorul.

Selecția “Formula AS”

 

Gary Richter, “Sănătatea ani­ma­lelor de companie”, traducere de Mugur Butuza, Editura Paralela 45 (tel. 0248/63.31.30), 424 p.

Știu că printre cititorii noștri sunt mulți iu­bi­tori de animale, dovadă stă rubrica “Din lu­mea necuvântătoarelor”, care nu duce lipsă de po­vești emoționante trimise de dvs. Numai cine nu a avut niciodată un animal de companie nu știe cum simpla prezență a acestuia ne poate îm­bogăți existența, cum îți schimbă sta­­rea de spirit dră­gă­lă­șenia și încre­derea lui, cum se creează în timp o legătură afectivă ca­re ne face să-l con­siderăm un mem­bru al fa­miliei. Stă­pâ­nilor de pisici și de câini le e adre­sată cartea aceasta scrisă de un vete­ri­nar ame­rican cu multă ex­pe­riență. Noutatea pe care o aduce dr. Gary Richter e că îmbină meto­dele medicale clasice cu procedee comple­men­tare – acupunctură, chi­ro­practică, homeopatie, suplimente alimentare pe bază de plante ș.a. Această “medicină inte­gra­tivă”, susține vete­rinarul, argumentând cu multe cazuri rezolvate de el, dă rezultate atât în profilaxie, cât și în bo­lile frecvent întâlnite la pri­etenii noștri blănoși. Convins că “animalele de companie joacă în societatea noastră un rol ce nu poate fi suplinit de indivizii umani”, dr. Richter ne învață cum să le asigurăm o viață să­nătoasă, deci cât mai lungă. Și o ia metodic, por­nind de la alimentație, capitol ce are un motto valabil pentru oameni și animale deopotrivă: “Mân­carea pe care o con­su­mați poate fi cel mai sigur și eficient me­di­cament ori cea mai lentă otravă”. Fiindcă pisicile și câinii au un ritm de îmbătrânire mai rapid, multe din bolile lor, re­pre­zentând efecte cumulative ale unei alimen­ta­ții proaste, ar putea fi prevenite: diabetul și afecțiunile urologice (preponderente la pisici), artrita și bolile inflamatorii cronice (la câini), alergii, boli dermatologice, suferințe ale ochilor – și la unele, și la alții. Mai întâi ni se explică no­țiunile de bază pentru necesarul nutrițional al animalelor de casă, începând cu apa, care tre­buie să le fie mereu la dispoziție, proaspătă și curată (de preferință filtrată). Am aflat că pisi­cilor le plac castroanele încăpătoare: “dacă mus­tățile lor ating marginile bolului, e puțin pro­babil să bea din el. Încercați să le puneți apă într-un vas mai larg și puțin adânc”. Animalele își iau lichidul necesar nu numai din ceea ce beau, ci și din ce mănâncă. De aceea dr. Richter ne sfătuiește să alternăm bobițele uscate cu con­serve în sos și mai ales cu hrană proaspătă, introdusă treptat (m-am mirat să aflu că pisicile sunt amatoare de pepene galben). Deși granu­lele, plicurile și conservele sunt mult mai como­de pentru stăpân, ele conțin subproduse, aditivi și mulți carbohidrați, nocivi dacă sunt folosite exclusiv. Industria de hrană pentru animale – o afacere generând anual multe miliarde de dolari – are interes pentru materii prime ieftine. De aceea veterinarul ne sfătuiește, pentru o dietă optimă, să le dăm animalelor, pe lângă bobițe, și preparate de casă din ingrediente proaspete, adăugând o sumă de rețete. Avantajul e că ieșim mai puțin costisitor la socoteală, iar dezavan­tajul că prepararea consumă timp. În funcție de diferitele afecțiuni diagnosticate câinelui sau mâței noastre, ni se recomandă anumite feluri de mâncare ca medicament, pe lângă metodele clasice și cele alternative de tratare, cu scheme clare de urmat. N-am loc să vă semnalez aici toa­te sfaturile utile pe care le dă Gray Richter cu privire la vaccinuri, sterilizare, deparazitare ș.a., dar fiindcă s-a dovedit că oamenii care au animale de companie trăiesc mai mult, e bine să știm cum să ni le păstrăm în preajmă, în formă bună, cât mai îndelung.