Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
Citiţi
prologul acestei cărţi.
*****
Intro
Cartea de faţă, câştigătoare a premiului
Plutarh pe 2020 pentru cea mai bună biografie a anului, a fost aleasă, nu întâmplător, drept cea mai bună carte a anului de către
Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library şi
NPR (Radioul Public Naţional din SUA).
Ea
reînvie odată cu viaţa şi personalitatea uluitoare ale unei eroine
deseori subapreciate, discriminate, marginalizate şi neînţelese, nişte
vremuri tulburi, încrâncenate, de mult timp apuse, din al Doilea Război
Mondial.
La începutul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tânără rebelă şi independentă
dintr-o familie înstărită din Baltimore, trecea dincolo de ocean, în Europa, pentru a studia şi a face ulterior carieră
într-un
domeniu în care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, şi anume în
spionaj. Lucrează rând pe rând pentru Departamentul de Stat, SOE şi
OSS.
Ea devine în timp, din pricina intenselor sale activităţi
subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vânată spioană a Aliaţilor
de către Abwehr şi Gestapo, care o numeau Doamna şchioapă, pentru că
avea proteză la un picior, pierdut în urma unui nefericit accident de
vânătoare.
În mod miraculos scapă de nenumărate ori de moarte,
îşi continua cariera de agentă şi după Război, cu la fel de multă
tenacitate şi iniţiativă, însă moare aproape uitată chiar de cei pentru
care lucrase atâţia ani.
Povestea ei captivează prin
originalitate, prin întâmplările extraordinare pe care le cuprinde, dar
mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a ştiut să
înfrângă toate obstacolele
ce-i stăteau în cale cu un curaj, o tenacitate şi o rezistenţă de fier.
Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni
Îndrăzneaţa evadare a "teroriştilor" de la Mauzac organizată de Virginia a cauzat mare tărăboi la Înaltul Comandament Nazist şi
l-a
determinat pe Hitler să dezlănţuie o represiune brutală în Franţa.
Devenea clar faptul că Rezistenţa constituia acum o ameninţare
importantă şi regimul francez semiautonom din zona sudică nu mai era
viabil. Atacurile repetate asupra fabricilor, trenurilor, maşinilor
germane, centralelor electrice şi a unui birou de recrutare din Lyon au
dovedit şi ele Berlinului că nu se mai putea acorda încredere
administraţiei lui Pétain, în ciuda promisiunilor sale, pentru
distrugerea inamicului din interior. Deci cel
de-al
Treilea Reich urma să pregătească terenul pentru o ocupaţie integrală,
ordonând regimului de la Vichy să emită 500 de cărţi de identitate
franceze Gestapoului pentru
a-l ajuta să se
infiltreze în secret în reţelele Aliaţilor de pe teritoriul Zonei
Libere. Prin Operaţiunea Donar, numită astfel după numele zeului german
al tunetului, naziştii plănuiau să năpădească oraşele din sud cu agenţi
dubli, pentru a descoperi şi elimina grupările teroriste rămase.
Termenii armistiţiului din 1940 afirmau că Gestapoul urma să intervină
doar în prezenţa poliţiei franceze, dar nemţii recurgeau acum la
arestări şi torturi după bunul lor plac. Lyonul era ţinta lor
principală. "Oala fierbea", după cum se exprima un istoric al SOE, "şi
urma ca, în scurt timp, să dea în clocot".
Ei au făcut o
prioritate maximă din urmărirea celor responsabili pentru evadarea de la
Mauzac, cât şi pentru recenta creştere a eficienţei şi frecvenţei
sabotajelor. Atât Gestapoul, cât şi Abwehrul aveau suspiciuni în
legătură cu consulatul american din Lyon, unde Virginia era o
vizitatoare nelipsită, şi îl ţineau sub o strictă supraveghere. Cele
două servicii de securitate ale Reichului erau însă nişte rivale
înverşunate şi se întreceau unul cu celălalt în scopul de a obţine cele
mai mari realizări. Deocamdată, succesul legat de spargerea codurilor
SOE - mulţumită sergentului Bleicher şi agentei La Chatte - pusese
Abwehrul
într-o poziţie favorabilă. Trăseseră concluzia că ţinta era o femeie - ori englezoaică, ori canadiancă; o femeie care şchiopăta -
la dame qui boite sau
die Frau die hinkt -, pe nume
Marie Monin.
Dar Abwehrul a susţinut o abordare metodică, spre deosebire de
preferinţa Gestapoului pentru arestări în masă. Bleicher nu avea să facă
nicio mişcare până nu afla sigur cine era ea şi cu cine lucra. Urma să
aştepte şi până ce avea să pună mâna pe unul dintre
radiotransmisioniştii ei, astfel încât să poată transmite mesaje la
Londra în numele ei. La începutul lui august, avea deja un plan pentru a
o prinde şi a ruina acţiunile de luptă ale britanicilor, şi avea şi
omul care
să-l ducă la îndeplinire. Urma să fie o lună de importanţă capitală.
Între
timp, anchetatorul cel mai faimos al Gestapoului - căruia urma să i se
acorde Crucea de Fier după un an (chiar de Hitler în persoană) pentru
torturarea şi uciderea a mii de membri ai Rezistenţei - manifesta şi el
un interes special faţă de Virginia. Hauptsturmführer Klaus Barbie,
crescut de un tată abuziv, care fusese sever afectat mental şi fizic în
luptele cu francezii de la Verdun din 1916, nu se afla tot timpul la
Lyon. Dar era deja stăpânit de dorinţa obsedantă de a distruge SOE,
serviciul secret văzut de nemţi drept coloana vertebrală a întregii
ameninţări subterane. O mulţime de ofiţeri ai Gestapoului interceptau
semnale suspecte venind de la Lyon şi au întreprins serii întregi de
arestări şi raiduri permanente nocturne şi diurne
dintr-o
suită de birouri de la etajul al treilea al cavernosului Hôtel Terminus
de lângă gara Perrache. Ştiau că avansau rapid spre centrul grupării
teroriste. Cineva avea să cedeze sub tortură; Barbie urma să aibă grijă
de asta. Doamna şchioapă din Lyon devenise cea mai vânată dintre agenţii
Aliaţilor din întreaga Franţă.
*
Neavând
idee de forţele inamice care se apropiau de ea, starea de sănătate şi
dispoziţia Virginiei se îmbunătăţiseră considerabil în acel august faţă
de cum fuseseră atâta timp. Succesul de la Mauzac o înveselise şi, la
începutul lunii, Nicolas Bodington a venit la Lyon pentru discuţii în
legătură cu viitorul ei. Ea pledă în mod convingător pentru rămânerea la
post, insistând că prietenii săi
sus-puşi urmau
s-o
ţină în afara oricărui pericol şi că avea o mulţime de lucruri de făcut
pentru a elibera mai mulţi agenţi, a racola alţii şi a ajuta la
dezvoltarea campaniei de sabotaje. Bodington cedă şi recomandă Londrei
să renunţe la rechemarea ei. La urma urmei, el fusese acela care pariase
pe ea, şi meritase, cu siguranţă. Cei din Baker Street au fost de acord
şi
le-au cerut celor de la
New York Post să confirme menţinerea sa pe poziţie şi
să-i ceară mai multe articole, pentru
a-i păstra acoperirea. Virginiei
i-au fost trimişi 750.000 de franci prin ataşatul militar american de la Vichy, pentru
a-şi
continua remarcabila activitate. Era un supliment util la cei 10.000 de
franci pe care îi primise de la SOE lunar prin intermediul neortodoxei
filiere a contului bancar al bordelului lui Germaine Guérin, unde a fost
transferat de la Londra în numele pilotului RAF ucis William Simpson.
Bodington a căutat, de asemenea, să potolească rivalităţile dintre
agenţii SOE din Lyon şi să clarifice, în sfârşit, cine era şef peste
toţi. Poate că
s-a gândit că era cel mai
indicat din punct de vedere politic să aibă un francez la conducere,
pentru a domoli mândria naţională rănită. Poate că Secţia F ezita în
continuare să promoveze o femeie. Spre oroarea multora din Rezistenţă şi
spre stupefacţia Virginiei, acest rol
i-a fost acordat lui
Alain.
*
Era
aproape un an de când venise ea în spatele liniilor inamice şi fusese
singura femeie trimisă de Secţia F în tot acel timp. La început, era un
avantaj să fie o femeie care să lucreze sub acoperire, mai ales una
frumoasă, care îşi putea folosi farmecul pentru a distrage sau înşela.
Majoritatea nemţilor, care alimentau propaganda referitoare la faptul că
vieţile femeilor trebuiau să se învârtă în jurul
Kinder, Kirche, Küche (copiilor, bisericii şi bucătăriei), credeau că asemenea fiinţe sensibile nu prea
s-ar
fi implicat în ceva aşa de murdar şi de periculos ca Rezistenţa. Dar,
după cum ştia foarte bine Virginia, viziunea nazistă se schimbase acum
dramatic. Gestapoul descoperise că tot mai multe femei jucau acum un rol
activ, multe drept curieri ce transmiteau bani, mesaje sau arme între
agenţi. Una dintre ele îşi umpluse căruciorul copilului său cu 40 de
kilograme de arme de foc, astfel încât arcurile zgâriau roţile şi
întreaga încărcătură
mai-mai că
s-a
prăbuşit. Curierii deseori transportau articole incriminatoare (grele
şi uşoare), dar purtau multe lucruri şi în minte, inclusiv nume şi
adrese de agenţi. Dacă erau prinse, femeile erau atunci supuse unora
dintre cele mai rele forme de tortură pe care le puteau născoci minţile
bolnave ale naziştilor.
Cu siguranţă că Virginia auzise zvonurile
legate de genul de tratament la care se putea aştepta dacă era, în cele
din urmă, descoperită. O tehnică preferată era strângerea sfârcurilor
femeilor cu nişte cleşti sau apăsarea unui nerv al unui dinte zdrobit,
smulgerea unghiilor sau arderea pielii cu ţigări, cu ciocane de lipit
ori acid. Altele erau abuzate sexual sau violate, una dintre tehnicile
preferate şi
bine-cunoscute ale lui Barbie
implicând folosirea unui câine. Mai târziu, a fost preferată metoda de
tortură a căzii de baie - o precursoare a tehnicii înecării simulate.
Prizoniera era scufundată dezbrăcată în apă îngheţată, cu mâinile
încătuşate la spate şi cu capul ţinut sub apă până când era pe punctul
de a se îneca. Dacă leşina, era trasă de păr afară din apă. Dacă refuza
să vorbească, era iar împinsă sub apă. Uneori, aflată pe punctul de a
muri, i se oferea o cafea ori un ceai, dar dacă tot nu coopera, tortura
reîncepea. Câteodată, dacă femeile erau evreice, Barbie le zdrobea pur
şi simplu feţele cu tocul ghetei.
Asemenea barbarii nu erau doar
ale nemţilor. Unii agenţi se temeau chiar mai mult de autorităţile
franceze din pricina unei perverse competiţii de a impresiona Gestapoul
stabilind noi standarde de inumanitate. O metodă extrem de crudă de
a-i zdrobi pe captivi era
să-i ameninţe că urmau să le facă rău familiilor lor. O curieră prinsă a fost pusă în faţa perspectivei ca propriului ei copil
să-i
fie zdrobit capul de perete dacă nu vorbea. Regimul de la Vichy aloca
resurse pentru întărirea poliţiei sale, nu numai numeric, ci şi
printr-o
multiplicare a diferitelor forţe de poliţie care se urmăreau unele pe
altele şi care "reuşeau împreună să ţină întreaga ţară sub opresiunea
unei armate de spioni". Scopul era curăţarea ţării de disidenţi o dată
pentru totdeauna.
În ciuda rapoartelor despre asemenea
atrocităţi, succesul Virginiei a deschis porţile tot mai multor agente.
Nu e nicio exagerare a spune că această "doamnă curajoasă", după cum o
numea SOE, a schimbat cursul istoriei pentru femeile din spionajul
Aliaţilor. Palmaresul ei biruise ostilitatea puternică legată de însăşi
ideea de ofiţeri femei care să lucreze în teren. Tocmai când situaţia
devenise nespus de periculoasă pentru femei, Secţia F era gata, în acel
august, să le trimită pe primele dintre cele 38 de femei ofiţeri. "Urma
să aflăm cu surprindere că, până şi în posturi care iniţial le
aparţinuseră doar bărbaţilor, ele dădeau dovadă de un mare entuziasm şi
de iscusinţă", spunea Maurice Buckmaster. "În unele slujbe, femeile le
erau superioare bărbaţilor", în parte datorită "abilităţii lor de a se
concentra asupra unui singur obiectiv". În vreme ce se duceau,
într-adevăr,
pentru a juca ceea ce Buckmaster numea "un rol extrem de important",
urmau să plătească un preţ extrem de scump. Dintre cele 39 de femei
trimise de SOE în Franţa, 13 - sau una din trei - nu
s-au
mai întors niciodată. Asta în comparaţie cu unul din patru dintre cei
400 de agenţi bărbaţi. Rata mai mare de victime din rândul femeilor se
explică, în principal, prin faptul că multe dintre ele îşi asumau nişte
roluri extrem de periculoase de curieri (ceea ce presupunea trecerea
permanentă printre patrule cu materiale incriminatoare) sau, mai târziu,
de radiotransmisioniste. Mii de franţuzoaice din Rezistenţă urmau să
plătească şi ele cu vieţile lor. Rolul tipic de a sta
într-un
singur loc pentru a asigura funcţionarea unor case conspirative nu le
adusese niciun fel de glorie, ci le făcuse extrem de vulnerabile
trădării. Una din cinci dintre femeile care primeau oameni în gazdă sau
primeau provizii era executată pentru problemele create.
Aşa de
mare însă era nevoia de a trimite mai mulţi agenţi în acţiune, încât
unii au fost racolaţi fără a li se împărtăşi secretul. O secretară
bilingvă, care
s-a trezit fără
să-şi dea seama la un curs de pregătire intensivă al SOE, a aşteptat timp de câteva săptămâni până
s-o
întrebe, în cele din urmă, pe una dintre celelalte cursante dacă ştia
de ce se aflau acolo. Unele ştiau mai mult, însă acceptaseră ideea că o
viaţă clandestină era
într-un fel fascinantă,
mai degrabă decât să însemne o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru
supravieţuire. La sosirea sa cu o navă pe Riviera, uneia dintre agentele
SOE
i-a trecut prin minte
s-o întrebe pe Virginia unde se găsea cel mai bun coafor local. Virginia nu suferea de asemenea vanităţi şi
şi-a manifestat în mod clar neplăcerea, trimiţând o altă agentă înapoi la barcă, pentru că se vedea
că-şi
făcuse părul permanent exact înainte să plece din Londra, un lux care
nu era uşor accesibil în Franţa. Femeia putea fi prinsă imediat,
reprezentând o primejdie mortală pentru toţi. Una dintre primele noi
agente care au sosit, o recepţioneră de 40 de ani de la un hotel din
West End, franţuzoaică de origine, a fost însă altfel. Atitudinea veselă
şi uşuratică a lui Yvonne Rudellat ascundea o energie inepuizabilă şi
foarte mult
bun-simţ. Ea se îndreptă spre Tours ca
să-şi înceapă activitatea de curier, pentru care urma să fie propusă pentru Crucea Militară (dar aceasta i
s-a
refuzat, pentru că decoraţia nu se acorda pe atunci femeilor). O lună
mai târziu, tânăra de 20 de ani Andrée Borrel a devenit prima femeie
care a fost paraşutată, pentru a lucra pe post de curier cu Francis
Suttill, avocat şi organizator al reţelei extinse Prosper, pe jumătate
englez. Deşi era un om extrem de curajos, Suttill era, probabil, naiv în
privinţa modului de racolare a ajutoarelor din partea locului. El şi
Borrel
l-au racolat pe viitorul adjunct al şefului reţelei alegând un club de noapte parizian pentru a prezenta
pistoalele-mitralieră Sten - armele Rezistenţei - "unei audienţe mixte interesate". Nu era un început bun şi nici nu
s-a
terminat cu bine. Suttill şi cele două femei aveau, în cele din urmă,
să moară. El a fost executat în lagărul de concentrare Sachsenhausen de
lângă Berlin în martie 1945, la opt luni după ce Borrel fusese injectată
cu fenol şi, încă vie, fusese târâtă în crematoriul din lagărul de la
Natzweiler, din Munţii Vosges, în estul Franţei. Rudellat, mult slăbită,
a murit de tifos imediat după eliberarea de la Belsen în 1945.
Virginia îşi continua netulburată activitatea. Însă avea o nevoie disperată de susţinere corespunzătoare.
Fiindu-i oferită o amânare de către Bodington, departe de
a-şi reduce activităţile, era mai ocupată ca oricând. Cei din Baker Street
s-au simţit obligaţi
s-o avertizeze să
nu-şi
irosească timpul ajutând alte agenţii de spionaj aliate - cum erau cele
poloneze, belgiene sau chiar agenţia britanică rivală MI6 - deoarece se
credea că abuzau "de bunătatea ei". Dar ea
n-a rezistat niciunei ocazii de strângere de informaţii şi creare de reţele care i
s-au ivit. Şi unele dintre cele mai mari legende ale Rezistenţei - inclusiv
Gauthier
- se dovedeau de prea puţin ajutor practic. "Există mult prea mult
stres legat de planuri grandilocvente, prea multe vorbe şi prea puţină
muncă", se plângea Virginia.
Şi ceru iarăşi un mesager permanent care
s-o ajute
să-şi folosească relaţiile. Dar spuse clar că Londra putea
să-l păstreze (aparent neagreând prezenţa unei alte femei) "dacă nu era un om de primă mână, experimentat, cu autoritate, dornic
să-şi
asume responsabilitatea şi să ducă o viaţă neplăcută" şi mai ales "care
să nu se plângă". După ce ajutase financiar un agent care pierduse
aproape 30.000 de franci şi actele de identitate în tren şi un altul
care
şi-a pierdut cecurile de aproape 40.000 de franci
într-un
cazinou, se săturase să joace rolul unei mame faţă de nişte bărbaţi
care se comportau ca nişte copii indisciplinaţi. Peter Churchill îi
compară pe cei câţiva "aşi" ca Virginia, care îşi făceau treaba pentru
"privilegiul de a flămânzi cumplit în acel teritoriu al nimănui" cu
aceia care erau "blegi şi laşi şi care veneau
văicărindu-se şi
plângându-se" şi care
nu-şi
puteau suporta soarta. Toţi agenţii erau speriaţi. Majoritatea sufereau
de insomnie cronică. "Exista o nesiguranţă permanentă, care dădea
coşmaruri", explica unul. "Tensiunile, presiunea nervoasă şi oboseala,
starea extrem de solicitantă de a trăi în minciună, acestea erau
condiţiile cărora un agent trebuia să le facă faţă, pe care trebuia să
le accepte şi să le controleze. Şi ele nu sunt biruite în realitate
niciodată." Dar chiar şi dacă nu dispărea, teama trebuia controlată fără
ajutorul alcoolului, al jocurilor de noroc sau al dormitului în front.
Agenţii trebuiau să găsească în interiorul lor forţa necesară să
continue, dar foarte puţini o puteau face.
*
Ben Cowburn
s-a reîntors la Lyon pentru a întreprinde un număr de operaţiuni strategice de sabotaj. Ca de obicei,
s-a
îndreptat imediat spre apartamentul Virginiei pentru a se pregăti în
legătură cu misiunea sa, care prevedea şi convingerea unor muncitori
simpatizanţi de la o fabrică locală de avioane să introducă materiale
abrazive în aparate şi să arunce în aer liniile de tensiune de la o
staţie electrică. Virginia nu putea permite nimănui să se apropie prea
mult de ea, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că
nu-şi
îngăduia să se încreadă în ei. Dar, fiind o persoană care inspira
încredere, cu un zâmbet cuceritor, şi care se abătuse din drumul lui
pentru a o avertiza în legătură cu povestea cu La Chatte, Cowburn era un
om special pentru ea. Îi ură bun venit la sosire dimineaţa devreme,
invitându-l
să se aşeze să se odihnească, în timp ce ea pregăti micul dejun în
bucătărie pentru amândoi. Dar în ciuda amabilităţii ei din cursul
acestui scurt moment domestic, Cowburn se temea pentru ea. Fiecare rundă
de arestări ajungea tot mai aproape. Fiind unul dintre cei mai
puternici susţinători din SOE ai rămânerii ei în Franţa, era, cu toate
acestea, surprins de riscurile pe care ea continua să şi le asume. O
rugă să înceteze să se mai bazeze pe protectorii săi influenţi,
îndemnând-o
să se salveze ducând o viaţă ascunsă, "ca de şoarece". Atitudinea aceea
funcţionase pentru el foarte bine în misiunile lui scurte bine
definite, intercalate cu perioade de odihnă la Londra. Dar nu era ceva
realist în
ce-o privea pe Virginia, al cărei
rol era şi permanent, şi atotcuprinzător. Era treaba ei - şi în firea ei
- să fie la dispoziţia oricui avea nevoie de ea, oricând. Numai în luna
august lucrase cu 25 de agenţi organizatori SOE şi cu şase
radiotransmisionişti în Zona Neocupată şi cu opt reţele diferite de pe
teritoriul întregii Franţe. Îi ajutase cu sabotajele, paraşutările,
culegerea de informaţii şi primirea a 900 de kilograme de provizii
livrate pe mare.
Chiar şi acum Virginia continua
să-şi
extindă sfera de influenţă, mai ales în Paris. Îşi asuma un risc major.
Capitala reprezenta ţinta celor mai brutale raiduri ale Gestapoului şi
membrii Rezistenţei erau decimaţi acolo în mod constant prin arestări de
masă, cunoscute drept
coups durs sau lovituri dure. Dar reputaţia şi contactele ei
i-au permis să racoleze ca susţinători nişte persoane extrem de
sus-puse, cum era Vera Leigh, o trăgătoare expertă şi o agreabilă directoare a casei de modă
haute couture Reboux. Virginia a
chemat-o la Lyon pentru
a-i
da o mână de ajutor cu itinerarele de fugă spre Spania şi Elveţia. Doi
oameni de afaceri bogaţi evrei - Jean Worms şi Jacques Weil - care
purtaseră din 1940 propriul lor război independent împotriva naziştilor
din Paris, împreună cu un grup de prieteni care gândeau la fel, au
contactat-o
şi ei. Refuzaseră, în mod constant, să se alăture organizaţiilor
Rezistenţei franceze, pentru că nu avuseseră niciodată încredere în ele
şi nici nu le respectaseră, în schimb despre activitatea ei nu auziseră
decât cuvinte de laudă. O altă relaţie preţioasă era un pilot de curse,
campionul Robert Benoist, care făcea echipă cu vechiul lui rival
britanic William
Grover-Williams (care intrase deja în SOE). Cei doi întreprindeau misiuni de sabotaj şi paraşutări la
sud-vest de capitală. Relaţiile Virginiei se dovedeau astfel extrem de valoroase, dar, intrând în legătură cu persoane aşa de
sus-puse, dubla pericolul de a fi descoperită. Faima sa de la Paris avea
s-o coste foarte scump şi pe ea, şi pe mulţi alţii.
*
Pe 14 august, Denis Rake
s-a strecurat afară din apartamentul Virginiei din Lyon, unde
ea-l îngrijise până se întremase
şi-l
ascunsese de numeroşii săi urmăritori. În ziua următoare, îşi lua micul
dejun în cafeneaua de la Hôtel des Faisans din Limoges. Cu poliţia şi
Gestapoul după el, trebuia să înfrunte primejdiile de a lua un tren şi
de a se caza la un hotel, şi asuda din pricina unui amestec de frică şi
zăpuşeală estivală. Dar aranjase să se întâlnească cu alţi doi agenţi
SOE - Ernest Wilkinson şi Richard Heslop - şi nu voia
să-i
dezamăgească. Virginia îi adăpostise şi pe ei şi îi reunise pe tustrei
pentru a înfiinţa o reţea în Angers, în vestul Franţei, cu Rake
acţionând ca radiotransmisionist. Ea îi dotase, după cum spusese Rake,
"în felul său minunat", cu acte false, bani şi chiar cu un radio (un
model nou, mai uşor) de la Londra. Îi anunţase pe cei din Baker Street
să se aştepte ca Rake să transmită din Angers în decurs de câteva zile.
Cu toate acestea, undele radio nu au transmis nimic şi cei trei pur şi simplu au dispărut. Cam o zi mai târziu, Virginia
s-a simţit "zdrobită de durere" când a găsit un bilet nesemnat lăsat pentru ea la consulatul american,
informând-o
că fuseseră arestaţi în Limoges. Prin ceea ce Cowburn definea drept
"remarcabila ei reţea de informatori", a aflat că un anume inspector
Morel de la Sûreté îl observase pe Rake, suspect de nervos, la hotel şi
se hotărâse
să-l percheziţioneze. A găsit în buzunarul lui uriaşa sumă de 65.000 de franci pe care Rake a încercat (fără a reuşi)
s-o justifice afirmând că el obţinea incredibilul câştig de 8.000 de franci pe lună ca producător de cămăşi.
Inspectorul - un subaltern al omului de contact din Sûreté al Virginiei, comisarul Guth -
l-a arestat imediat,
suspectându-l
că era spion, şi atunci când au sosit şi ceilalţi doi agenţi au fost şi
ei săltaţi, în ciuda afirmaţiilor lor că abia se întâlniseră. De
povestea lor
s-a ales praful atunci când
s-a
descoperit că teancurile de bancnote de 1.000 de franci imprimate de
SOE, care le fuseseră date de Virginia, erau toate tipărite cu numere de
serie consecutive, o greşeală teribilă a celor din Baker Street, pe
care ea, se pare, că nu a reuşit
s-o observe.
Rake mai purta asupra sa şi trei cărţi de identitate, toate reieşind a
fi din oraşe diferite, dar având acelaşi scris de mână. În ciuda
iscusinţei SOE în tipărirea de bani şi acte franceze, asemenea greşeli
erau mult prea comune.
Inspectorul Morel nu avea altceva de făcut decât
să-i escorteze la secţia de poliţie. Din fericire, odată ce
s-a
stabilit că erau britanici şi nu nemţi, ofiţerii înţelegători ai lui
Guth au ars amabili banii falşi şi au ascuns arma automată găsită
într-una
dintre camerele lor, precum şi radioul. Chiar inspectorul Morel în
persoană a aruncat la toaletă cărţile de identitate false ale lui Rake.
Exista convingerea că, fără aceste articole incriminatoare, acuzaţiile
împotriva lor aveau să fie minore. Influenţa Virginiei asupra lui Guth
s-a dovedit încă o dată salvatoare şi ea a plecat în grabă la Limoges, unde cei trei erau ţinuţi la închisoarea centrală,
strecurându-le un pachet cu alimente ce conţinea conserve de carne, ciocolată, lapte condensat şi ţigări. A asigurat Londra că "urma
să-i scoată de acolo cât de repede, cu puţin sprijin" de la "prietenii" săi.
Ca de obicei, Guth, blondul îndesat,
şi-a făcut apariţia, dornic
s-o ajute. A prelungit interogatoriile celor trei agenţi astfel încât ei să nu fie trimişi din Limoges.
I-a permis chiar lui Rake să transmită mesaje de acasă de la el şi
le-a oferit mâncare, băutură şi cărţi la închisoare. Dar Virginia era frustrată că el "nu se grăbea" deloc
să-i scoată de acolo. Şi urma să se dovedească în curând şi de ce.
În acel moment, dizenteria lui Rake a revenit în formă acută, dar asta cel puţin
i-a oferit Virginiei o şansă. Ea a apelat imediat la dr. Rousset
s-o ajute
să-l
scoată pe Rake de la spitalul din Limoges, astfel încât să poată fi
ascuns în falsul "azil psihiatric" de deasupra clinicii de chirurgie din
Lyon până îşi revenea. În ziua următoare, un doctor debutant
i-a adus lui Rake o haină albă şi nişte bani şi
i-a
dat instrucţiuni să părăsească spitalul imediat. Dar Rake, care acum
suferea şi de un abces la faţă, era prea slăbit pentru a se mişca rapid.
Coborând încet scările de la salonul lui, a dat nas în nas cu singura
lui asistentă medicală care nu era implicată în complot şi care se
întorcea de la masa de prânz. Ea a strigat, dând alarma, şi, la scurt
timp după aceea, Rake
s-a trezit iar în închisoarea din Limoges.
Între timp, Virginia transmisese ştirea teribilă că Wilkinson şi Heslop urmau să fie trimişi departe de Limoges,
într-o fortăreaţă izolată numită Castres, o
bine-cunoscută
închisoare de tranzit pentru lagărele naziste de la Dachau şi
Buchenwald din Germania. Mai rău chiar, în mod normal entuziastul Guth a
afirmat pe neaşteptate că nu era în stare
să-i mai ajute. Virginia era şocată. Doar mai târziu
s-a
aflat că Gestapoul ameninţase cu represiuni asupra familiei sale dacă
se mai pierdeau prizonieri sau reieşea că îi ajutase el. Chiar şi cei
mai atenţi şi mai devotaţi susţinători puteau fi aduşi la ordine în
acest fel, iar evadarea lui Gerry Morel - urmată acum de încercarea
eşuată a lui Rake - trezise bănuieli inutile. Neavând timpul de a judeca
ciudatul comportament al lui Guth, Virginia a apelat imediat la
inteligentul său subaltern, Marcel Leccia,
cerându-i să găsească o bandă de "huligani" care
să-i anihileze pe gardieni în timp ce se pregăteau
să-i
transfere pe agenţii SOE la Castres, la circa 80 de kilometri de
Toulouse. Leccia se dovedea abil şi curajos - cel mai apropiat pe
care-l
avea asemănător cu ea ca spirit în singurătatea purtării războiului său
secret. Dar atunci Guth a aflat de planul lor şi, spre surprinderea şi
furia Virginiei, a mărit intenţionat numărul de gardieni, pentru a face
evadarea lor imposibilă. "Am fost la poliţia din Limoges", transmitea la
Londra Virginia şocată. "Nu pot pricepe absolut nimic." Însă ea născoci
un alt plan pentru Leccia, care acum era dezgustat de ceea ce considera
drept laşitate din partea lui Guth şi căruia
nu-i
păsa deloc de siguranţa lui proprie. Se urcă în trenul care îi ducea pe
Wilkinson şi Heslop la Castres şi îşi croi drum prin vagoanele
aglomerate până acolo unde stăteau ei legaţi la un loc
într-un coridor. Reuşi
să-i strecoare în mână lui Heslop o pilă şi în acea ciocnire Heslop a fost în stare
s-o bage în mânecă fără a fi observat. Dar prizonierii
n-au avut niciodată şansa de a o folosi, deoarece gardienii vigilenţi
care-i însoţeau nu
i-au mai slăbit din ochi nicio secundă şi au sosit aşa cum fusese planificat la Castres (unde şi Rake avea
să-i
urmeze cât de curând) tot în lanţuri. Nedescurajată, Virginia a început
să lucreze la o nouă operaţiune de evadare. "Sper să nu vă deranjeze
dacă evadarea celor trei va afecta relaţiile cu Guth!", transmise ea la
Londra, dând de înţeles că punea la cale un alt plan spectaculos
de-al
ei. "El chiar merită asta din pricina laşităţii lui!" Totuşi, unul
dintre protectorii săi principali devenise acum încă o ameninţare
potenţială.
*
Pentru
majoritatea oamenilor, în vara anului 1942, era cât se poate de clar
cine urma să câştige războiul. Ofensiva germană din Rusia ajunsese
tocmai până la fluviul Volga, iar generalul Rommel avansa spre porţile
oraşului Cairo. Existau însă semne că lucrurile aveau să capete o altă
turnură. SUA îşi schimbase punctul de atenţie dinspre conflictul din
Pacific cu Japonia spre frontul de vest, şi în iunie îşi lansase propria
variantă de SOE, denumită Office of Strategic Services (OSS).
Americanii conlucrau, în sfârşit, cu britanicii la prima lor mare
ofensivă comună ca eventuală pistă de lansare pentru invadarea Europei.
SOE ştia că asta avea să urmeze, probabil, după câteva săptămâni, sub
forma unei debarcări
anglo-saxone în Africa de
Nord ce era ocupată de regimul de la Vichy - cunoscută drept
Operaţiunea Torţa - şi acestea urmau să fie nişte zile critice pentru
agenţii săi în sudul Franţei. Ei ştiau, de asemenea, că această ofensivă
urma, foarte probabil,
să-l determine pe Hitler
să-şi
trimită armatele dincolo de linia de demarcaţie pentru a supune
întreaga Franţă controlului nazist. În acel moment, chiar prietenii
sus-puşi ai Virginiei aveau să fie incapabili
s-o mai protejeze.
Însă
mai erau atâtea lucruri de făcut până atunci. SOE hotărâse că era
timpul să lovească Zona Liberă, cât încă mai exista: să treacă de la
atacurile mici de hărţuire pe care le organizase până atunci la
"explozii" de amploare în locaţii atent alese. Virginiei i
s-a cerut
să-l
trimită pe Cowburn să saboteze întreaga reţea feroviară de lângă
Lothiers, din zona centrală a Franţei, folosind grupurile de oameni
special dotate pe care le pregătiseră luni în şir. Ea
şi-a
asumat şi furnizarea a 200.000 de franci pentru înarmarea şi instruirea
echipelor care să preia controlul gării Perrache din Lyon şi a unui
aerodrom din apropiere atunci când va fi sosit momentul, şi să arunce în
aer o centrală electrică.
Paraşutările de arme şi explozivi au fost, în general, sporite atunci când cerul senin şi vântul slab
le-o
permiteau. Noii agenţi veneau cu o serie de valize cu fund dublu, cu
haine călduroase deasupra, pentru iarna ce se apropia, şi ascunzând
explozivi dedesubt. Cercetătorii SOE (sau inventatorii aeronauţi) cu
baza la Thatched Barn, un fost hotel de pe drumul de centură Barnet din
nordul Londrei, inventaseră o serie de explozivi ingenioşi care să
genereze un impact maxim în cele mai stringente situaţii. Aceşti
precursori reali ai lui Q din romanele cu James Bond realizaseră nişte
sticle de lapte care explodau dacă le era îndepărtat capacul, pâini care
declanşau dezastre dacă erau tăiate pe din două şi stilouri din care se
prelingea otravă. Probabil că cea mai populară invenţie era falsul
bălegar de cai care exploda dacă treceai peste el, dar mai existau şi
alte forme mărunte de explozivi mortali care puteau fi introduşi în
ţigări, cutii de chibrituri, pompe de bicicletă, stilouri sau chiar
perii de păr şi probabil cele mai utile erau pentru motoarele de tren
sau rezervoarele de combustibili. Pe scară mai largă, se vorbea, pentru
prima oară, de trecerea de la sabotajele întreprinse asupra obiectivelor
industriale la identificarea ţintelor de rangul întâi sau a celor
militare pentru stoparea contraatacurilor germane la o viitoare invazie a
Aliaţilor. Lunile de trudă şi preparative ale Virginiei păreau să
conducă spre o acţiune reală. În sfârşit, se părea că SOE dispunea de
masa critică şi direcţia necesare pentru a întreprinde ceva cu adevărat
măreţ şi ea dorea, mai mult ca orice, să vadă acest lucru
materializându-se. Citiţi un alt fragment
aici.
