Autobiografia unui radical

Vasile Ernu
Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)
Editura Polirom, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Autobiografia unui radical

M-am ferit întotdeauna să scriu despre prieteni pentru că, în ciuda opiniei generale, cînd faci un asemenea pas, tendinţa este să fii mai aspru decît ar trebui. E ca şi cum ai scrie despre propria persoană: dacă eşti dotat cu simţul ridicolului, dacă eşti om, nu poţi să nu fii ultrasensibil la stîngăcii, la erori de detaliu tocmai pentru că te raportezi la un ideal pe care-l cunoşti foarte bine. Mă văd pus în situaţia delicată de a scrie acum despre un om alături de care am petrecut, puse cap la cap, luni de zile discutînd despre literatură. Ba chiar am şi scris o carte împreună. Cine citeşte însă acel volum de corespondenţă observă încă de la început că relaţia aceasta intelectuală nu a fost niciodată una comodă: ceea ce ne desparte e chiar zona erogenă a receptării literaturii - eu încă simt literatura cu organul nabokovian, aflat undeva între omoplaţi, pe cînd, la Vasile, ea trece neapărat prin creier. Nu am scris despre Născut în URSS pentru că mi s-a părut o carte uşurică (într-o vreme în care nu eram foarte permeabil la gîndirea slabă a lui Vattimo). Nu am scris despre Ultimii eretici... pentru că mi s-a părut precară stilistic. Mă văd însă obligat, în faţa acestor Sectanţi, să recunosc că Vasile Ernu a scris o carte pe gustul meu. Persoana publică Vasile Ernu reuşeşte, lucru extrem de dificil, să fie marginal şi central în acelaşi timp, într-o societate care face ca poziţia intelectualului marginal să fie aproape intolerabilă (da, o parafrazez pe Susan Sontag, care se referea astfel la Georg Lukács). Într-o societate din ce în ce mai polarizată, infestată de renaşterea naţionalismului agresiv, a antisemitismului, a xenofobiei, gîndirea critică, marxismul cel mai soft sînt taxate rudimentar, aruncate în ograda comunismului, deşi nu au nici în clin, nici în mînecă cu acesta. Cartea de faţă, care face parte dintr-un construct mult mai amplu (se pare că autorul proiectează o trilogie a marginalilor), vine însă (pentru cine are ochi, urechi şi eventual creier) să demonteze această înregimentare plină de fineţea unui hipopotam. Pentru că, să ne fie clar, ceea ce face Vasile Ernu aici nu este o analiză fenomenologică a obiectului anunţat pe copertă, ci, dimpotrivă, el construieşte un autoportret obiectivat, prin raportare la propriul mediu de formare. Este prea inteligent pentru a scrie direct o autobiografie, aşa că preferă să descrie, sub umbrela unui "noi" vag, generalizant, copilăria lui Vasile Ernu într-un mediu care deja ţine de mitologie, aşa cum multe ecouri care răzbat din anii '80 par a fi. Ba mai mult, această autobiografie merge pînă la rădăcini, pînă la ab urbe condita: secolul al XIX-lea, cînd Iosif Davidovici Rabinovici înfiinţează această sectă care vrea să-i creştineze pe evrei şi să-i iudaizeze pe creştini. Nu avem prea multe cărţi care să se înscrie în ceea ce se numeşte astăzi nonfiction narativ, sau literar. Ernu a cizelat însă, de-a lungul anilor, acest filon şi s-a înscris într-o nişă unde tinde să fie unic pe o piaţă de idei destul de săracă, de altfel, şi inundată de producţii literare îndoielnice.

Aşa cum spunea chiar el, trăim într-o cultură literaturocentrică, de unde ideile au fost exilate, eventual, în zona universitară, iar de acolo foarte greu răzbesc în public. Bun, dar ce face Vasile Ernu? Păi face monografia literară a unei comunităţi religioase din regiunea Bugeacului, care a trecut prin cam patru stăpîniri, timp de mai bine de un secol, începînd cu perioada imediat anterioară Revoluţiei bolşevice. Evrei mesianici, prigoniţi deopotrivă de evrei şi de creştini, sectanţii lui Vasile Ernu înfloresc chiar în miezul prigoanei celei mai aprige, atunci cînd credinţa trebuie dovedită, cînd martiriul oferă un sens (un montaj) vieţii petrecute în post şi rugăciune. Cel mai rău lucru pentru ei este indiferenţa celor din jur şi, cum se va dovedi în final, capitalismul. Vor descoperi destul de repede că mediul propice lor este periferia, acolo unde gura Leviatanului nu ajunge şi unde regulile se mai îndulcesc. De persecuţii, sectanţii au avut parte de la toate regimurile pe sub care au trecut: Imperiul ţarist, comunişti, legionari, pînă la cea mai dură persecuţie, cea a liberalismului capitalist, cu tot ceea ce-ţi oferă el. De aici şi deja celebra butadă a lui Ernu: să te fereşti de cei care-ţi dau, pentru că-s mai răi decît cei care-ţi iau. Ce mai face Ernu în cartea lui? Un inventar de topoi, de stileme ale periferiei, ca şi o destul de reuşită descriere a reliefului sentimental al Bugeacului. Pentru că Basarabia este şi ea actant în cartea sa. Sînt aici pasaje pe care Ernu nu le-ar fi scris în urmă cu zece ani: "Cel mai limpede semn al venirii toamnei în regiune nu sînt nici culorile diferite ale peisajelor, nici soarele, mai roşiatic şi mai mare, şi nici nopţile răcoroase şi senine, luminate de lună şi de stele, scăpărătoare pe cerul întunecat, ci mirosul ce învăluie toate satele, cătunele şi tîrgurile amărîte de aici. Un miros pe care, odată simţit, nu-l vei mai uita niciodată. Este vorba despre aroma de strugure zdrobit cu tot cu ciorchinele şi frunzele de viţă-de-vie, care iniţial e dulce, iar în cîteva zile devine dulce-acrişoară, uşor acidă, anunţînd că tulburelul a început să fiarbă şi că mustul dă în clocot. Curînd, în beciurile oamenilor mustul va fermenta şi se va transforma în vinul cel nou, bucuria ţăranului, a negustorului şi a beţivului, în general". Pe măsură ce Vasile Ernu înaintează în această monografie a secolului al XX-lea (un drum presărat de analepse şi prolepse) văzut prin prisma unei comunităţi izolate, înţelegi că, pentru unii, secolul respectiv se poate descrie ca o lungă înşiruire de persecuţii, că Istoria a ştiut să fie constantă şi coerentă întotdeauna cu minoritarii şi cu marginalii.

Aici, discuţia despre predeterminare şi liber-arbitru pare uşor ridicolă... Din această poveste a secolului se naşte însă şi cealaltă idee paradoxală (să ne înţelegem, Vasile Ernu caută paradoxul şi şocul, nu e nimic întîmplător aici) a cărţii: un asemenea marginal, înconjurat de alţi marginali şi minoritari, a fost chiar Iisus, cel mai radical personaj din istorie, în viziunea autorului. Acum, după exprimarea respectivei idei, aş vrea să înţeleg cărui soi de marxism îi mai poate fi arondat Ernu... Bugeacul pe care-l povesteşte Ernu este şi el un loc special, o întretăiere de falii, o răspîntie guvernată de Hecate cea cu trei capete. Este un spaţiu al răsturnărilor, al eternului carnaval, al beţiei continue care scapă rînduielilor civilizaţiei. Numai aici îşi putea găsi liniştea o sectă de evrei mesianici care să şi reziste acestui secol minunat de care abia am scăpat. Cel mai important lucru mi se pare însă faptul că Vasile Ernu are curajul de a scrie o autobiografie intelectuală (disimulată) plină de curaj (alt paradox), în care-şi permite să redevină marginal. Mai mult, spre final, cartea se încarcă cu o nostalgie care face legătura cu propriul incipit (moartea tatălui): este plînsă aici moartea unei societăţi, sau poate a unui secol. Caracterul pur autobiografic al cărţii devine din ce în ce mai pregnant, încep să cadă măştile, şi nostalgia este transferată asupra obiectelor copilăriei, care, însă, ţin de alte generaţii, vin dintr-un trecut deja al cărţii. La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri şi uşor beţivi, răzvrătiţii şi patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru uşor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrăneşte din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiaşi Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.