A ta de tot, al tău de tot

Elena-Margareta Ionescu & Nae Ionescu
A ta de tot, al tău de tot (file de corespondenţă)
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş
Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză: Anca-Irina Ionescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragmente

23 mai [1912, Bucureşti]

Miercuri. Şi, pe când scriam eu, scriai şi d‑ta, probabil, şi, pe când îţi vorbeam eu de fericirea noastră, îmi vorbeai şi d‑ta de ea: aceleaşi gânduri, aceleaşi fapte în acelaşi timp pot oare să aparţină mai mult decât unei singure persoane? Nu; prin urmare... Şi nu ştii, dragul meu prieten, prin ce emoţii m‑a făcut să trec scrisoarea d‑tale scumpă. Am simţit o dată mai mult cât de apropiate sunt sufletele noastre, cât de unite, cât de contopite, dacă vrei. Nu sunt două: e numai unul, al nostru.

Şi nu e aşa că n‑ai dreptate să te plângi că eşti departe şi singur? Departe... ce însemnează asta? În spaţiu? da, dar asta nu are nici o importanţă. Cu cât distanţa spaţială va fi mai mare, cu atât va creşte şi dorul nostru şi niciodată nu vom fi decât aproape unul de altul: aproape cu gândul şi cu sufletul. Eşti singur? Nu: dorul meu te caută pretutindeni şi nu e liniştit decât lângă d‑ta. Căci, vezi, d‑ta eşti mulţumirea, fericirea vieţii mele: eu nu trăiesc decât prin d‑ta şi pentru d‑ta.

Mi‑ai mai spus să nu fiu zgârcită la vorbe când îţi voi scrie; dar cum aş putea eu să fiu zgârcită cu d‑ta, când eu ţi‑am dat tot ce am avut mai bun: toată pornirea sufletului meu pasionat, toată dorinţa de a te şti complet mulţumit, când unica mea preocupare e ca vraja prieteniei noastre să rămână mereu aceeaşi?

Şi ieri, când am primit scrisoarea d‑tale - abia ieri am primit‑o ‑, am avut o nespus de mare bucurie când, deschizând plicul, au căzut cele două mici fotografii şi mi‑au adus chipul d‑tale drag: mi se părea că ai venit să stai puţin de vorbă cu mine şi citeam în cele două puncte luminoase ‑ atât de departe de a reda privirea d‑tale bună şi înţeleaptă - răspunsul la întrebările mele, citeam trăinicia, statornicia prieteniei noastre. Şi mi te‑nchipuiam pe d‑ta într‑un fel de Bărăgan cultivat, singur între cer şi pământ: jos, verdeaţă, sus, un albastru intens, un albastru exasperant, un albastru care‑ţi dă nostalgia locurilor îndepărtate şi doar ici şi colo un nor alburiu, pe care se răsfrâng gândurile d‑tale duioase. Şi sunt geloasă pe norul nepăsător care le ia cu el şi le duce cine ştie unde, în loc să mi le aducă mie, care le‑aş primi cu atâta entuziasm, cu atâta căldură. Şi sunt geloasă pe cucul care‑ţi spune păsurile şi dorurile lui, şi pe greierii cari‑ţi spun povestea lor tristă şi nesfârşite ţârâituri, pe când eu sunt lipsită de unicul meu bine. Dar nu, nu mă plâng, eu sunt mai norocoasă decât norul călător, decât cucul singuratec şi decât greierii trecători; soarta a fost mai blândă şi mai darnică cu mine: vremelnicia e partea lor, eternitatea e a mea: ei te au câteva clipe, eu te voi avea totdeauna. - Nu e aşa?

Pagina a IV‑a a ziarelor e destinată anunţurilor în genere şi înştiinţărilor; pagina a IV‑a a scrisorii mele, sărmana, va avea aceeaşi soartă. Mama n‑a venit, dar în schimb va veni sâmbătă, dar, dar... cu cine? Ei vezi, asta trebuie să ghiceşti d‑ta. Ada este bine şi a avut o atitudine duioasă faţă de mine, luni, atât de duioasă, încât m‑a făcut să plâng şi să regret că am fost, poate, cam nedreaptă faţă de ea, uneori. Antoaneta e sănătoasă şi voioasă, se ţine de drăcii şi scrie nostim; mi‑a scris de două ori de când ai plecat d‑ta şi printre altele mă întreabă dacă a făcut rău că ţi‑a mulţumit pentru carte! Şi minune, i‑am scris şi eu ei şi‑am scris şi‑acasă, şi astăzi voi scrie iar în urma unei cărţi poştale a mamei, care‑mi spune că e necăjită şi că mă roagă să‑mi amintesc şi de ei uneori. Se vede că fericirea ne face egoişti şi neglijăm prea mult pe cei care ar avea nevoie de o vorbă bună şi de o probă de afecţiune. Nu ştiu sigur, dar mi se pare că Anişoara a rămas slăbită în urma pojarului: tuşeşte mereu şi am auzit că trebuie să schimbe aerul. Biata fetiţă şi biata mamă...

Dar, să trecem la altă serie de idei. Îmi închipui că suntem la Fundaţie unul lângă altul şi că‑ţi spun tot ce‑mi trece prin minte. Excursia s‑a făcut fără naş; de ce? se ştia de dl Teodorescu? Nu ştiu, dar cred că da. În tot cazul, Nelly şi Florica Left., care au fost în excursie, mă asigură că au petrecut minunat, că toată lumea a fost de o gentileţe extraordinară şi ele, sufletul, viaţa, entuziasmul excursiei! Ce rea sunt! Dar aşa mi‑au spus: că ele au adus nota de veselie, că fără ele toată lumea nu s‑ar fi distrat. Dar lumea!? Cine‑a fost lumea, minunata lume, distinsa lume! Mai întâi, desigur, junele perechi Teodorescu et Beldie^[1], apoi Lizica - Porsenna^[2], Lucreţia Stroescu - Diaconescu (istoricul), Maria Apostol - N. Dumitrescu, reprezentantul dreptului român, nedespărţite şi‑nduioşătoare perechi. Dar să nu crezi că s‑a sfârşit: filosofia a fost prea bine reprezentată de minunatul comentator al lui Spencer, ilustrul T. Antonescu şi dl Simionescu‑palton, un văr de‑al d‑nei Teodorescu. Onorata adunare a mai fost onorată prin prezenţa d‑şoarei Jenny Şerbănescu, care, cu inteligenţa d‑sale, a aruncat drăgălaşele epitete de "mojice" şi "nebune" d‑şoa‑relor Nelly şi Florica. Geografia a fost bine reprezentată prin distinsul Vasco... da Gama crezi? nu, Candiano. Şi apoi, mai adăugaţi pe d‑nii Matei Peucescu, M. Cruceanu, Mongolul, Mitică Ştefănescu şi sărmanul N. Stănescu şi veţi avea lista aproape completă a distinşilor excursionişti. Petrecere... dar minunată, ţi‑am spus: dans, jocuri de societate şi unde mai pui că bogata imaginaţie a d‑lui poet Cruceanu a găsit o distracţie minunată: reprezentări cinematografice - aievea. S‑a reprezentat: "Dragoste de..." (am uitat). Interpretatorii au fost, în rolurile principale, dl Porsenna şi d‑ra Dimitriu, el şi ea.

D‑ta crezi, poate, că eu fac o glumă proastă spunându‑ţi lucrurile acestea. Nu, te asigur, e cea mai crudă realitate, o realitate de neînchipuit, dureroasă pentru mine. Nelly şi Florica au avut şi ele roluri în această tragică comedie. Dar cred că acum ştii destule lucruri, prea multe chiar; sper că n‑am fost zgârcită din nici un punct de vedere şi că... eşti mulţumit. Deşi fără oficiul Slăveşti, cred că ţi‑au parvenit ultima şi prima mea scrisoare; altfel, mi‑ar părea foarte rău, fiindcă n‑aş vrea să crezi că aş fi putut să nu răspund imediat unicului meu prieten drag.

Şi acum, te părăsesc iubindu‑te ca‑ntotdeauna şi asigurându‑te de cea mai desăvârşită încredere,
 

Margareta Fotino

[P. S.J Chiar acum primii scrisoarea d‑tale, care m‑a asigurat că a mea nu s‑a pierdut. Îmi pare bine, deşi scrisoa^rea m‑a întristat. Mie nu mi‑e dragă Florica? Asta nu e adevărat. Mi‑e necaz pe ea atunci când sunt sub impresia unei mici răutăţi, fiindcă eu sunt cam prea "emportée"^[3] şi nu pot să‑mi stăpânesc îndestul prima impresie, dar încolo... Dacă‑ţi mai aminteşti, eu ţi‑am spus că ar fi bine să reveniţi la o atitudine mai prietenoasă, fiindcă sunt sigură că acest lucru i‑ar face bine. Dar, vom mai vorbi mâine. Cu dragoste desăvârşită,
 

M. F.

Scrisoare expediată la Slobozia‑Trăsnitu, judeţul Teleorman.
 

*

7 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, cu toată neregularitatea cu care se livrează din pricina poştei corespondenţa noastră, cred că în regulă generală scrisorile mele îţi veneau de obicei de 2 ori pe săptămână: joia şi duminica. Scrisoarea aceasta îţi soseşte însă vineri; penultima a venit marţi, antepenultima, sâmbătă. Ştii tu de ce, dragă Ilenuţo? Tu mi‑ai scris că te obişnuiseşi să primeşti de la mine din trei în trei zile veşti. Or, cum de două ori pe săptămână nu e din trei în trei zile, am hotărât să schimb regula corespondenţei şi să o fac aşa cum zici tu. Îmi închipui, dragă Ilenuţo, că asta o să‑ţi facă o mică plăcere şi mă bucur de bucuria asta a ta, mai mult poate decât te vei bucura tu însăţi. Dar cum să‑ţi scriu? De obicei când o fac, am alături ultima ta scrisoare şi sub impresiunea ei îţi spun ce îţi spun. Astăzi scrisoarea asta îmi lipseşte şi, ca să o înlocuiesc, am răsfoit prin scrisorile tale ca printr‑o carte de dragoste. Primele scrisori pe care mi le‑ai trimis aci în München, la postlagernd, le‑am recitit într‑o emoţiune deosebită, într‑una am cetit propunerea ta de a ne întâlni la Steyr. Timpuri! Timpuri când puneam la cale întâlnirea şi când ne pregăteam să ne revedem! Adică cum, acuma nu mă apasă acea uriaşă dragoste care mă sfâşia atuncea? Şi acuma dorul de tine nu mă cheamă tot aşa de stăruitor? De ce acuma nu mai pot gândi că o să te văd în curând, că o să te ţin în braţele mele, că o să te sărut şi o să te strâng lângă mine, tot mai lângă mine? Ah! sărăcie! Sărăcia mea a stricat atâţia ani din viaţa noastră, ni i‑a furat în chip stupid şi nu pot face nimic împotriva ei. Şi totuşi - gândindu‑mă la scrisorile tale mai de demult, în care uneori se strecura îndoiala că poate odată nu te voi mai iubi -, mă bucur de toată durerea asta a mea. Mă bucur pentru că eu cetesc în ea siguranţa că te voi iubi cu aceeaşi putere întotdeauna şi că, prin urmare, dragostea ta extraordinară nu va fi nici o clipă pierdută degeaba, mă bucur pentru că, prin mine, cel mai minunat suflet de femeie - tu - îşi va primi prinosul de devotament, de adorare, îşi va primi răsplata. Dacă ai şti, Ilenuţo, cum te iubesc!

Tot într‑una din scrisorile alea, mă întrebai cum merge sistemul meu filosofic. De atunci, dacă nu mă înşel, ţi‑am scris de vreo două ori despre lucrurile astea; dar ţi‑am scris pe scurt. Dacă vrei să asculţi încă, pot să‑ţi spun astăzi lucruri mai nouă. Pe fiecare zi, mă încredinţez că intuiţia mea de astă‑vară, pe care ţi‑o expuneam în toamna trecută pe o bancă în Cişmigiu - mai ţii minte? - nu e falsă.  Se desprinde din ea o problemă; iată problema conceptului. Toată lumea spune, după Kant, că un concept reprezintă unitatea în multiplicitate, iar Boutroux a adăugat încă - şi Bergson s‑a grăbit să o şterpelească: fixitatea în devenire. Dar ce valoare are acest concept faţă de realitatea pe care o reprezintă? Bergson zice: conceptul "decupează" în realitate. Adică cum? Eu nu înţeleg ce e aci aşa de mare spus şi desfid pe alţii să‑mi arate ce e nou şi ce e bun. Realiştii (Hartmann, Riehl, Wundt cu ramura fenomenologică: Husserl, Pfänder, Geiger) - vorbesc de realismul logic - cred că conceptul prinde esenţa lucrurilor. Iar nominaliştii - Poincaré, Boutroux, şcoala pragmatistă, şcoala empirico‑criticistă (Mach, Avenarius), Aster - cred că conceptul este un simbol maniabil şi convenabil care precede din generalizare (soluţiune de fapt nu prea deosebită de cea realistă sub raportul îndreptăţirii conceptului faţă de ştiinţă şi de pretenţiile ei).

Dragă Ilenuţo, scrisoarea asta nu am putut să o isprăvesc ieri. Astăzi e mai greu. De ce? Acuma când îţi scriu sunt foarte obosit. Ţie când îţi scriu e pentru mine ca o recreaţie. Acuma însă nu mă pot concentra prea mult. Îţi făgăduiesc însă că vineri o să‑ţi spun toate lucrurile - şi mai multe încă - pe care voiam ieri să ţi le spun. Doresc şi eu să o fac. Lucrurile astea pe care le gândesc nu le ştie nimeni încă afară de mine; nu vreau să le spun încă la nimeni; şi totuşi am nevoia să le spun cuiva. Şi cui le‑aş putea spune mai bine decât ţie? Aşa, nu te supăra pe mine şi, dacă te interesează în adevăr, aşteaptă până în 2‑3 zile. Da?

Astăzi sunt şi puţin cam trist. De dimineaţă am primit ziarul pe care Antoaneta a scris cele câteva rânduri. Vezi tu, e dureros. Noi o iubim pe Antoaneta cum poate nu o mai iubeşte nimeni şi o s‑o iubim mereu aşa. Şi a fost ca chiar prin mâna ei să văd scrisă gluma rea şi sângeroasă pe care am mai auzit‑o: o să te însori peste 10 ani. Da, aşa mi‑a scris: o să mă însor peste 10 ani! Nici ea nu mai crede. Copilul ăsta drag credea într‑o vreme în steaua mea. (Ţi‑aduci aminte ce scrisoare ţi‑a trimis astă‑vară la Iaşi?) Şi credinţa asta naivă, dezinteresată, mai mult simţită decât judecată, era pentru mine o mândrie şi o bucurare. După încrederea ta, fără de care nu cred că aş putea rezista oboselii de viaţă (pentru că încrederea ta e dragostea ta şi pentru că afară de dragostea ta nu mai am nimic), după încrederea ta, zic, credinţa Antoanetei o preţuiam mai mult. Acuma ea nu mai crede; şi dacă nu mai crede, mi‑o şi spune surâzând ca o "tante" oarecare. De ce? I‑am făcut eu vreun rău vreodată? Ştie sau pricepe lucruri pe care nu le pricepea înainte? Sau ce? Dacă am fost vreodată bun, a fost poate din nevoia de a vedea şi figuri prietenoase în jurul meu. Antoaneta pleacă. O! dacă ar fi spus cel puţin altceva... Dacă îi scrii, să‑i spui că am să‑i scriu. Care e adresa ei?

Ilenuţo, în toată lumea tu eşti singurul suflet mare şi dumnezeiesc de bun. E un noroc că te am pe tine. De toţi ceilalţi pot să mă dispensez. Dar nu e aşa că pe tine nu o să te pierd niciodată? Te îmbrăţişez şi te sărut,
 

Nae

 

*

17 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, a fost aşa de neaşteptată scrisoarea ta pe care am primit‑o azi dimineaţă şi aşa de mare bucuria pe care mi‑a făcut‑o, încât nu ştiu cum ţi‑aş putea mulţumi mai călduros. Mă gândesc însă că şi pe tine te‑ar bucura un asemenea neaşteptat... suplement la corespondenţa noastră şi iată că îţi scriu. Dar întâi să te iau puţin de urechi... ca să ţi le sărut. De ce scrii tu, dragă Ilenuţo: "Ceci, naturellement, seulement dans le cas où tu voudrais bien que je te le dise, et si tu me crois capable d'entendre quelque chose à ton système?"^[4] Nu îţi e ruşine? Aşa îmi scrii tu mie? De ce fugi tu de completa egalitate dintre noi, pe care eu am simţit‑o întotdeauna şi pe care se sprijină în parte iubirea noastră? Ai! A' tădată să nu ma' fasi, că ti ia' di u'echili, da' nu ca să ţi li pupi. A' înseies? Da? B'avo! Tă pup, da' să fi' cuminţi. Inăluco d'agâ zău că tă 'ube'c o g'ămadă. Şi să mă fac io cu fata a'ta, că nu ma' pot di d'ago'ti!

Acuma tu zici "ton système". Am spus‑o şi eu? Oi fi... spus‑o fără să vreau. Pentru că, dragă Ilenuţo, "sistemul" meu e deocamdată doar o bănuială. E mai mult decât o intuiţie, e adevărat, dar prea mult încă nu e. Să ne precizăm. Iată o intuiţie a "sistemului" meu; am găsit‑o chiar astăzi în Hume: "It seems, then, that nature has pointed out a mixed kind of life as most suitable to human race, and secretly admonished them to allow none of these biasses to draw too much, so as to incapacitate them for other occupations and entertainments. Indulge your passions for science, says she, but let your science be human, and such as may have a direct reference to action and society. Abstruse thought and profound researches I prohibit, and will severely punish by the pensive melancholy which they introduce, by the endless uncertainty in which they involve you, and by the cold reception which your pretended discoveries shall meet with, when communicated. Be a philosopher; but, amidst all your philosophy, be still a man."^[5]

Romantic, prin urmare, dulceag şi neprecis, fără să‑şi dea întotdeauna seama de importanţa lucrurilor pe care le spune, mai ales de importanţa consecinţelor spuselor lui; mentalitate de literat, de istoric în mare parte, dacă vrei. Spune un lucru bun, nu îl ia în seamă - l‑a simţit mai mult decât l‑a înţeles; aşa, nu s‑a gândit ce trebuie şi ce nu trebuie luat mai de aproape în cercetare; adaugă lucruri de importanţă secundară şi te lasă să crezi că ce a spus e mai mult întâmplător. Dar e lesne de văzut că omul ăsta a văzut ceva totuşi, când a scris că "vei fi straşnic pedepsit prin visătoarea melancolie şi prin nesfârşita nesiguranţă în care te învăluie speculaţiunea pură desprinsă de recursul neîncetat la practica vieţii şi la simţul comun."^[6]

Sub acest raport, eu am mai mult decât el. Îmi dau seama anume de întinderea problemei, de adâncimea ei; cunosc termenii în care se pune problema şi am deja câteva cuie care pun în legătură diferitele sârme ce se încrucişează în acest system ca într‑un comutator de telegrafie. Pentru mine, e o chestiune de timp, de stăruinţă, de muncă. Pentru el, aceasta era imposibil. (Acuma tu să nu crezi, Doamne fereşte, că sufăr de megalomanie, pentru că am început să mă compar cu Hume; pentru că, de fapt, nici nu mă compar.) Asta e. Poţi să‑i spui sistem? Eu am fost puţin jenat când am cetit cuvântul ăsta în scrisoarea ta. Vezi că şi eu sunt din păcate puţin cam romantic şi nu pot încă avea sfânta îngâmfare a oamenilor de ştiinţă; pentru mine, un sistem e un lucru aşa de mare, că eu mă fac mititel, mititel, şi mă strâng... lângă tine, la pieptul tău cald şi dulce pentru că ceea ce înţeleg mai bine e că mai bun decât oriunde şi orice pe lume e să fiu lângă tine, iubit de tine. Te îmbrăţişez şi te sărut cu dragostea toată, băiatul tău de tot, de tot,
 

Nae

Scrisoare expediată la Bucureşti, Calea Griviţei 71.
 

*

19 noiembrie 1916, München

Dragul meu prieten, sunt exact 11 luni de când ne‑am căsătorit şi nu mă pot împiedica să mă gândesc tot timpul la această zi în care vieţile noastre s‑au legat pentru totdeauna; mă gândesc la fericirea pe care mi‑o promisesem alături de tine şi sunt fericită că nu m‑am înşelat. Da, iubitul meu, am fost atât de fericită cu tine, aşa cum poate să fie o femeie. Inima mea, atât de însetată de tandreţe, a fost copleşită de bunătatea ta aleasă, de infinita ta delicateţe, de toate atenţiile tale mărunte şi de afecţiunea ta profundă. Dar viaţa noastră, atât de greu încercată în timpul logodnei, nu a încetat să fie la fel de pusă la încercare şi după căsătoria noastră şi ultima încercare la care ne supune soarta implacabilă cere - cel puţin din partea mea - un efort incredibil: a trăi fără tine este greu, a trăi fără tine şi fără a avea nimic de la tine - cu excepţia acestor cărţi poştale incolore în care tu nu apari decât ca o fiinţă gânditoare şi unde nu se vede deloc sufletul tău - este aproape insuportabil. Şi, cu toate acestea, zilele trec, s‑a scurs deja o lună de când ai plecat şi viaţa mea este, în aparenţă, aceeaşi ca şi mai înainte: mă scol, mănânc, ies în oraş, mă culc şi trândăvesc mai mult ca oricând; insuportabilul devine greu suportabil dar, oricum, suportabil. Şi asta pentru că o geană de speranţă străluceşte mereu în depărtare şi sufletul meu se agaţă cu disperare de ea ca un spirit bolnav de o himeră, din păcate! Durerea se întrepătrunde cu durerea, un necaz îl urmează pe altul şi la capătul acestui drum al suferinţei străluceşte o mică stea, foarte palidă şi foarte îndepărtată, şi totuşi o stea. Şi pornim la drum, când în pas lejer, când în pas vioi, prăbuşindu‑ne sub povara mizeriei umane, ridicându‑ne din nou numai ca să ajungem la lumina cea palidă. Vom ajunge oare vreodată? Cine ştie? Dar steaua străluceşte şi eu vreau s‑o am, indiferent cât ar costa. Aşa este şi cu viaţa noastră, prietenul meu iubit: tu eşti mica mea stea, aşa cum ai fost întotdeauna. Şi ce contează toate sacrificiile, dacă în cele din urmă te voi avea din nou? Nu există sacrificiu prea mare dacă recompensa mea vei fi tu. Ceea ce mă exasperează uneori nu este nici dimensiunea, nici durata acestei încercări, ci inutilitatea ei. Nu sacrificiul mă înspăimântă, căci acesta este uneori necesar, ci ideea că nu serveşte la nimic. De ce trebuie să suferim din nou? Este o nouă modalitate de a ne plăti tributul durerii? Nu l‑am plătit prin toate micile şi marile mizerii cotidiene de care alţii au fost cruţaţi? Nu l‑am plătit prin copilăria noastră tristă? Nu l‑am plătit prin grijile noastre permanente şi neliniştile sumbre? Vai, se pare că toate acestea nu au fost de‑ajuns... Şi când mă gândesc... durerea mea de a fi despărţită de tine nu este mare decât pentru mine; sunt chiar unii oameni care mă invidiază şi care te invidiază şi pe tine în acest moment. Dacă ar şti ce e în sufletul meu şi ce gândesc! Dar la ce bun? Dacă durerea mea este reală sau imaginară - asta nu are importanţă. Esenţialul este că sufăr şi sufăr pentru că iubesc, pentru că te iubesc pe tine şi viaţa mea fără această dragoste care mă copleşeşte în întregime ar fi un infern. E bine? E rău? Asta îmi este indiferent. Ţi‑am dăruit viaţa mea aşa cum ţi‑o dedici unui cult, unui ideal, şi eu sunt mulţumită şi mândră de aceasta.

Iartă‑mi această scrisoare insuportabilă, trebuia să mă uşurez şi eu un pic de greutatea care mă apăsa; şi de tot ceea ce am pe inimă; este singurul lucru de care puteam să mă eliberez fără să‑mi fie teamă că scrisoarea mea nu va ajunge la tine. Închei cu un sărut lung şi toată tandreţea mea,
 

Ilenuţa

---

[1] Constantin Beldie (1877‑1954), jurnalist, scriitor, prieten al lui Nae Ionescu şi coleg cu acesta la Centrala Cărţii, la Noua Revistă Română, Ideea europeană şi Cuvântul, publicaţii unde a fost secretar de redacţie. A lăsat un interesant volum de memorialistică, Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) (Humanitas, 2014).

[2] Nicu Porsenna (1892, Bucureşti - 1971, Bucureşti) scriitor, traducător şi publicist. 

[3] (fr.) - impulsivă, înflăcărată

[4] (fr.) Fireşte, asta numai în cazul în care ai vrea să ţi‑o spun şi dacă mă crezi capabilă să înţeleg ceva din sistemul tău.

[5] (engl.) Se pare, aşadar, că natura a indicat un mod de viaţă variat ca fiind cel mai potrivit pentru specia umană, pe care a prevenit‑o să nu dea curs doar uneia dintre aceste înclinaţii, astfel încât să nu devină inaptă pentru alte ocupaţii şi distracţii. Lasă‑te purtat de pasiunea ta pentru ştiinţă, spunea ea, dar ştiinţa ta să fie una umană şi, ca atare, să fie în legătură directă cu acţiunea şi cu societatea. Îţi interzic idei absconse şi cercetări profunde, pe care le voi pedepsi cu asprime prin melancolia meditativă pe care o introduc, prin veşnica nesiguranţă în care te învăluie şi prin primirea rece de care se vor lovi pretinsele tale descoperiri când vor fi făcute publice. Fii filosof; dar rămâi totuşi om în toată filosofia ta! (Sublinierile îi aparţin lui Nae Ionescu.)

[6] Aceasta este, în fond, ideea de bază a trăirismului naeionescian care avea să marcheze gândirea discipolilor săi în deceniile trei şi patru ale secolului XX: primatul trăirii asupra gândirii "ştiinţifice", aride, sterpe.