Interogatoriu în depărtare

Václav Havel (intervievat de Karel Hvížďala)
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga

Citiţi postfaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Dacă, din toată creaţia lui Václav Havel - scriitor, dramaturg, preşedinte al Cehoslovaciei şi al Republicii Cehe (1990-2003), nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace - ar rămâne numai această carte, urmaşii noştri ar avea un tablou extraordinar al Cehoslovaciei anilor 1960, 1970 şi 1980.

Consideraţii despre viaţa politică, dar nu politică propriu-zis, despre economie - fără a fi o carte de economie -, despre teatru şi viaţa din teatru, despre literatură, despre disidenţi şi cum se face disidenţa, despre artă, despre filozofie, despre criza lumii contemporane, despre cum să suporţi anii de închisoare, despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi Dumnezeu.

Rareori o carte ce tratează probleme atât de diferite, aparent haotice, fără un liant logic, poate deveni un fel de roman palpitant de aventuri interioare, de căutări, de eşecuri şi de reuşite. Am spune, o carte totală, o carte despre tragedie şi speranţă, despre disperare şi despre bucurie, o carte - aşa cum spune însuşi Havel - despre o identitate umană.

Cartea ar trebui să aibă o valoare inestimabilă pentru noile generaţii, pentru cei care nu au cunoscut acei ani şi pentru care totul a devenit istorie, pentru cei care citesc ori află despre acea perioadă istorică tot aşa cum citim noi toţi despre Primul Război Mondial: nu am trăit acele timpuri, dar, inevitabil, ne interesează, ne fac să căutăm un sens al istoriei.

Fragment

Karel Hvížďala: Cum vă aduceţi aminte astăzi, când vă apropiaţi de cincizeci de ani de viaţă, de copilăria dv., când aţi privit pentru prima oară cunoscuta familie Havel, aşa-numită "burgheză"? Dacă se pronunţa pe atunci numele Havel, aproape orice ceh se gândea la Lucerna şi la Barrandov, aşadar avea în minte o sală de spectacole şi un atelier cinematografic.
Václav Havel: Este adevărat, provin dintr-o "familie burgheză", poate chiar dintr-una aparţinând "marii burghezii". Mai întâi faptele.

Stră-străbunicul meu din partea tatălui era un cunoscut morar praghez. A avut nouă fiice, astfel încât şi-a împărţit toată averea ca zestre. Străbunicului meu - unicul său fiu - nu i-a mai rămas nimic. A luat totul în serios, ceea ce însemna că era pe jumătate muncitor, pe jumătate funcţionar. Ca atare, dacă nu cumva mă înşel, a căzut de pe culmea nobilimii mijlocii în valea proletară. Cu toate acestea, fiul său - bunicul meu din partea tatălui - a urcat din nou: a studiat arhitectura, a împrumutat nişte bani pentru a pava nu ştiu ce piaţă, ajungând astfel antreprenor în domeniul construcţiilor. După aceea, a făcut tot felul de construcţii minunate în stilul "secese"^[1] şi, în primul rând, palatul Lucerna, prima construcţie de beton armat din Praga.
Făcea lucruri pe care azi le fac zeci de oameni: de la proiectele arhitectonice şi note de plată până la dirijarea lucrărilor pe şantier, de la management până la nu ştiu ce. A aparţinut deci primei generaţii de autentici capitalişti, de burghezi, fiind şi prima generaţie de autodidacţi care a fondat o firmă familială, pornind de la nimic şi ajungând foarte sus. Lui îi suntem recunoscători pentru fundamentul burghez, el fiind cel care a ridicat familia noastră la statutul de "clasă burgheză".

Tatăl meu a continuat această activitate, a cumpărat un deal pustiu în apropiere de Praga, construind acolo un cartier de vile numit Barrandov. Tot acolo a construit şi terase care apoi, împreună cu Lucerna, au aparţinut familiei noastre sub numele de "Întreprinderile de restaurare Lucerna şi Barrandov". Unchiul meu, fratele tatălui, s-a dedicat încă din tinereţe filmului, a construit la Barrandov ateliere de film, devenind - în perioada interbelică şi în timpul războiului - principalul "magnat de film".

În ce măsură şi mama se trage dintr-o familie burgheză îmi este greu să precizez: tatăl ei, Hugo Vavrečka, provenea dintr-o familie săracă din Silezia, practicând însă vreo nouă meserii: redactor la Lidové Noviny^[2] în probleme de economie naţională, ministru plenipotenţiar în câteva ţări (câteva zile a fost chiar ministru), unul dintre directorii fabricilor Baťa, ocazional, scriitor (între altele, a scris şi cunoscutul Lelíček^[3], pe care apoi, prin intermediul versiunii cinematografice, l-a acoperit de glorie Vlasta Burian). Amănunte despre familia mea, despre unchi şi despre alte ramificaţii, puteţi citi - dacă vă interesează, fireşte - în amintirile, în şase volume, scrise de tatăl meu (deja apărute în versiune samizdat^[4]). La sfârşitul anilor 1970, împreună cu fratele meu şi cu soţia mea, l-am convins pe tata să scrie aceste amintiri, mânaţi - mai ales - de motive "terapeutice": ştiam că, dacă cineva are zile multe de trăit şi este proaspăt la minte, atunci trebuie să muncească - în acest fel i-am dat de lucru tatălui, care se apropia pe atunci de optzeci de ani. De aici a rezultat o carte în multe privinţe minunată şi utilă (despre care a scris un frumos eseu Eva Kanturková).
Din paginile cărţii se poate deduce cu uşurinţă faptul că imboldul în activitatea tatălui meu (şi, de altfel, şi a bunicului) nu a fost reprezentat de mult trâmbiţata patimă capitalistă după bani şi după plusvaloare, ci - pur şi simplu - de spiritul întreprinzător înnăscut, dorinţa de a crea ceva. (Între altele, prin construirea atelierelor Barrandov, tata s-a îndatorat pentru tot restul vieţii, nefiind deci milionar - judecând cel puţin după faptul că, după război, nu a trebuit să achite acele "datorii de milionar"). Este înduioşător felul cum, în aceste amintiri, el se scuză lumii în detaliu, că în era întreprinzătorilor particulari nu i-a rămas altceva decât să facă totul de unul singur. Dar, pentru a nu intra în prea multe amănunte: tata era, pur şi simplu, un om minunat şi amabil, în ciuda faptului că era un capitalist şi un burghez. Aceasta nu înseamnă, desigur, că eu - ca fiu de burghez - m-am identificat întru totul cu specificul nostru "burghez", ci l-am luat ca atare, aşa cum este, mi l-am însuşit fără alte comentarii.

De fapt, lucrurile au fost mult mai complicate. În copilărie, m-am bucurat, mai ales pe când trăiam la ţară, frecventând cursurile şcolii săteşti, de anumite avantaje şi privilegii: eram - spre deosebire de toţi ceilalţi colegi şi prieteni - "fiu de boieri", proveneam dintr-o familie înstărită şi influentă. Aveam - după cum se obişnuia în asemenea medii - şi angajaţi: guvernantă, bucătăreasă, servitoare, grădinar, şofer. Toate acestea formau între mine şi vecinătatea imediată (cu alte cuvinte, o parte importantă a acestei vecinătăţi, reprezentată de colegii mei mai săraci şi de "servitorime") o anume barieră socială lesne de înţeles, pe care eu - deşi copil - o simţeam, în mod surprinzător, foarte acut, şi o suportam foarte greu, percepând-o unilateral, ca pe un handicap al meu: mă ruşinam de privilegiile pe care le aveam, mă rugam ca acestea să dispară, tânjeam să fiu egal cu ceilalţi. Şi asta nu pentru că aş fi fost, încă din copilărie, nu ştiu ce revoluţionar pe tărâm social, ci, pur şi simplu, pentru că mă simţeam exclus şi îndepărtat, simţeam împrejurul meu o anume neîncredere, o anume îndepărtare (nu aş îndrăzni să numesc asta ură de clasă). Ştiam, pur şi simplu, că între mine şi cei din jur există un zid invizibil. Deşi ar putea părea paradoxal, în spatele acestui zid mă simţeam însingurat, inferior, pierdut, persiflat, ca şi cum aş fi simţit în subconştientul meu, ori chiar m-aş fi temut, că - pe bună dreptate - toţi complotează împotriva mea sau că cel puţin sunt înţeleşi în mod tacit că nu merit avantajele de care mă bucur, că sunt ridicol în calitatea mea de beneficiar al acestor situaţii. Pe scurt, mă simţeam "pe dinafară", eliminat, umilit prin emancipare. Adăugaţi la toate acestea faptul că eram un grăsan bine hrănit şi toţi - cum se obişnuieşte între copii - râdeau de corpolenţa mea, mai ales că putea fi ocazia nemărturisită de "răzbunare socială".
Într-una dintre scrisorile mele din detenţie am scris şi despre toate acestea, în încercarea de a nota felul cum m-au influenţat. Astăzi cred că, într-adevăr, această experienţă din anii copilăriei mi-a afectat întreaga viaţă de mai târziu, inclusiv scrierile: sentimentul - pe care l-am avut încă de copil - de a fi exclus din întregul social, precum şi labilitatea ancorării mele în acest sentiment (ulterior, după triumful comunismului, evoluând prin experienţa "ţelului suprem" al aşa-numitei lupte de clasă, aşadar iarăşi prin experienţa excluderii nevinovate) nu puteau să nu influenţeze unghiul din care priveam lumea - privelişte care este, de fapt, şi cheia operei mele dramatice. Este priveliştea "de jos", "din afară". Este o privelişte ivită din experienţa absurdului. Ce altceva decât sentimentul profund al excluderii permite să se vadă mai bine absurditatea lumii şi existenţa reală ori - lucid spus - dimensiunea lor absurdă?

Despre piesele mele s-a afirmat că sunt "teatru absurd ceh". Nu pot să apreciez cât de mult am fost educat ori influenţat de teatrul absurd, înţeles ca un curent artistic (probabil destul de mult, deşi asupra mea a avut, cred, o influenţă şi mai mare Kafka). Cu toate acestea, aş fi perceput cu siguranţă mai greu contururile absurde ale lumii dacă nu ar fi mocnit în mine experienţa existenţială iniţială despre care vorbeam. Astfel, aş putea fi recunoscător - în fond - originii mele burgheze: după cum se vede, "sentimentul excluderii nevinovate", care m-a modelat fundamental atunci când, prin aceasta, aveam şi avantaje exterioare, dar şi atunci când am avut de suferit, s-a dovedit - în cele din urmă - productiv. Uneori, îmi spun că dacă nu aş fi început să scriu, aş fi depus toate eforturile doar pentru a-mi depăşi experienţa neapartenenţei, a dificultăţilor, a neîncadrării, pur şi simplu a absurdului, doar pentru a putea să convieţuiesc cu toate acestea.

Evident, nu le reproşez nimic părinţilor, au fost oameni cumsecade şi s-au ocupat de binele meu. Dacă au fost cumva înclinaţi spre anumite obiceiuri ale timpului lor, au făcut-o aşa cum ar fi făcut-o oricine altcineva. Nu le-aş reproşa nimic nici în cazul în care grija lor, în mod neintenţionat aducătoare de anumite handicapuri din punctul meu de vedere, nu s-ar fi întors, în cele din urmă, spre folosul meu. Mediului familial îi sunt recunoscător pentru multe lucruri, şi o spun fără ocolişuri: am evoluat în ambianţa ideologică a umanismului lui Masaryk (tata se împrietenise cu Radlo, Peroutka, J. L. Fischer, Eduard Bass etc.), trăiam între cărţile adecvate, am avut - în ce priveşte orientarea intelectuală - admirabile condiţii de start.

La vârsta pubertăţii, după cum se întâmplă adesea, am cunoscut şi eu revolta împotriva părinţilor: deşi sufleteşte nu am aderat niciodată la ideologia comunistă (fără a-mi găsi vreun merit, acest lucru îmi fusese clar de la bun început), totuşi, într-o vreme devenisem un bătăios "antiburghez", reuşind astfel (din fericire, numai cu vorbe neroade) să-i rănesc pe părinţii mei şi asta tocmai în cea mai cumplită perioadă - anii 1950. Dar toate astea au trecut repede. Totuşi, mi-a rămas ceva din prima etapă a conştiinţei de sine: originea mea burgheză - care este poate ceva specific şi, dacă nu vreţi să mă credeţi, n-am să vă oblig - a trezit (ori, mai degrabă, a întărit) în mine ceva ce s-ar putea numi "simţ social", cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de avantajele necuvenite, faţă de barierele sociale injuste, faţă de menirea - familială ori de alt fel - spre o aşa-numită "poziţie superioară", faţă de orice fel de umilire a demnităţii umane. Cred că, în măsura posibilului, toţi ar trebui să aibă aceleaşi şanse. Cum le va folosi fiecare, asta este o altă chestiune.

K.H.: Nu vi se pare că aţi aderat, de fapt, la regulile sistemului care stăpâneşte Cehoslovacia din 1948 atunci când vă gândiţi atât de mult şi atât de diferenţiat la originea dvs.? Soţia mea provine dintr-un mediu asemănător, familia sa a construit o întreagă reţea comercială în Cehoslovacia, a ridicat Bílá labuť ^[5], primul magazin modern din Praga. Mie mi se pare absolut firesc dacă cineva se naşte într-o familie care a construit ceva, fiind chiar bogată. Nu ar fi oare timpul să afirmăm răspicat asemenea lucruri?
V.H.: Nu ştiu în ce măsură experienţa mea şi reflexele originii mele burgheze trădează faptul că am aderat la regulile acestui sistem şi în ce măsură sunt independente de el. Într-un fel sau altul, aceste lucruri le simt astfel, le văd astfel, nu le pot vedea şi percepe altfel şi îmi este totuna dacă e vorba de o adaptare la sistemul de guvernământ sau nu. În general, nimeni, niciodată, nu evoluează şi nu percepe faptele în vid, în afara tuturor timpurilor şi sistemelor. Timpurile în care omul creşte şi percepe îi influenţează pentru totdeauna gândirea. Nu e vorba nicidecum de autocritică, ci de felul în care cineva s-a lăsat influenţat, în bine sau în rău.

K.H.: De acord, dar tocmai din acest motiv m-aş întoarce la această întrebare. Nu vi se pare că ar trebui, după toate câte s-au întâmplat, după toate rătăcirile sociale privitoare la socialism, la egalitate, să ne lepădăm de toate acestea pentru totdeauna?
V.H.: Este clar că mă îndemnaţi să vorbesc despre ideile mele politice. De politică, de politologie, ori de economie nu m-am preocupat niciodată în mod sistematic, nu am avut niciodată o opţiune politică distinctă, cu atât mai puţin m-am manifestat public în asemenea probleme. Sunt scriitor şi chemarea mea am înţeles-o întotdeauna ca pe o sarcină de a spune adevărul despre lumea în care trăiesc, de a-i reda groaza şi mizeria, aşadar de a avertiza, nu de a da indicaţii. A propune ceva mai bun şi a pune acest ceva în aplicare este mai degrabă sarcina politicianului - eu nu am fost nicicând politician şi nici nu aş vrea să fiu. Ca autor dramatic, am pornit mereu de la faptul că aşa-numita rezolvare trebuie să o găsească fiecare spectator în sine însuşi. Cu adevărat veritabil este faptul că sarcina mea nu e să-i ofer ceva de-a gata. Este adevărat că m-a interesat întotdeauna politica, dar numai ca observator şi critic, aşadar nu ca un creator al ei (ignor aici adevărul evident - dar irelevant în acest context - că şi critica politicii este, în felul său, politică).

K.H.: Cu toate acestea, aveţi, poate, anumite opţiuni politice...
V.H.: O anume opinie de bază, deşi ceţoasă, despre felul în care ar trebui organizate treburile societăţii am avut - fireşte - dintotdeauna, dar niciodată nu mi-am exprimat-o. Întotdeauna m-am pronunţat pentru democraţie, mult timp socotindu-mă un socialist - m-am exprimat în acest sens încă de acum zece ani într-o convorbire cu Jiří Lederer. Trebuie să adaug faptul că atunci am folosit ultima oară acest cuvânt pentru a-mi defini convingerile politice. Şi asta nu pentru că ulterior aş fi trecut printr-o perioadă de transformări ideologice, ori pentru că m-aş fi convertit de la ceva la altceva. Mi-am dat seama că acest cuvânt, "socialist", nu înseamnă nimic, având mai degrabă puterea de a-mi înceţoşa concepţiile în loc să le clarifice. Ce este socialismul? La noi, acolo unde citim despre căile ferate socialiste, despre comerţul socialist, despre mama socialistă ori despre poezia socialistă, acest cuvânt nu înseamnă nimic altceva decât loialitatea faţă de conducere. Dar acolo unde acest cuvânt mai semnifică şi altceva, el poate însemna atâtea lucruri! Îndepărtarea mea de acest cuvânt s-a produs din împotrivirea tradiţională faţă de categoriile prea rigide şi - tocmai din acest motiv - goale semantic, împotrivirea faţă de retorismul şi clişeele politice prin care gândirea înţepeneşte într-o structură permeabilă de concepte statice, cu atât mai permeabilă cu cât este mai depărtată de viaţă. În eseurile mele am folosit adesea câteva concepte proprii, cum ar fi "sistem posttotalitar", ori "politica antipolitică", dar acestea erau doar categorii ajutătoare pe care le-am selecţionat cu un scop anume, pentru un singur articol, într-un context dat, într-o anume atmosferă, fără ca ulterior să simt nevoia să mă întorc la ele ori să le refolosesc. Acestea au reprezentat pentru mine numai elemente lingvistice ajutătoare, aşadar nu categorii obligatorii valabile "de-a pururi".
Mai pe scurt şi mai clar: fără a-mi fi schimbat concepţiile politice, am încetat să mă mai consider un socialist. De altfel, nici în perioada în care mă manifestam în acest sens nu m-am identificat cu vreo doctrină, teorie, ori ideologie politică sau economică specifică, cu vreun proiect având ca scop organizarea superioară a lumii. Pentru mine, socialismul a fost mai degrabă o categorie umană, etnică, senzorială. Am fost un socialist de tipul unui Peroutka sau Černý care, şi ei, se socoteau socialişti. A fost o perioadă când se socotea socialist oricine era de partea celor asupriţi şi umiliţi, deci nu de partea stăpânilor, cel care se opunea avantajelor nemeritate, privilegiilor ereditare, exploatării celor neputincioşi, inechităţilor sociale şi barierelor imorale, umilitoare pentru om, sortit unei poziţii instituţionale. Un astfel de socialist "senzorial", ori "moral" am fost şi eu, şi sunt şi azi, cu diferenţa că nu mai folosesc acest cuvânt.

K.H.: Cum v-aţi descrie concepţiile actuale privind o anume organizare coerentă a lumii?
V.H.: Poate că azi îmi reprezint acest lucru întrucâtva mai puţin concret decât în tinereţe, dar această reprezentare este indefinită, ceţoasă, deschisă, uşor modificabilă prin noi cunoştinţe. Cred, înainte de toate, că motivele crizei în care se află astăzi lumea au raţiuni mai adânci decât un anume mod concret de organizare economică, ori vreun sistem politic concret. Cred că lumea occidentală şi cea răsăriteană, deşi diferite în anumite aspecte, trec prin aceeaşi criză comună. Meditând, ar trebui să începem prin a găsi, prin reflecţie, o alternativă mai bună. În ce constă această criză? Care sunt cauzele ei? Mi se pare că Václav Bělohradský formulează admirabil ceea ce vreau să spun atunci când scrie despre această "epocă târzie" ca despre o epocă a unui conflict al puterii impersonale, anonime, iresponsabile şi incontrolabil năvalnice - puterea "megamaşinăriilor" - intrate în contact cu interesele elementare şi fundamentale ale omului văzut ca persoană concretă. Undeva pe aici simt şi eu încordarea esenţială din care se înalţă criza globală a zilelor noastre.
În acelaşi timp, sunt convins că acest conflict - şi, în general, puterea impersonală în continuă dezvoltare hipertrofică - corespunde direct stării sufleteşti a civilizaţiei contemporane, caracterizată prin pierderea convingerilor metafizice, a trăirii transcendentului şi a oricărei autorităţi morale suprapersonale şi, în general, a oricărui orizont superior. Este poate bizar, dar la urma urmei întru totul logic: de îndată ce omul s-a făcut pe sine sensul suprem al lumii şi măsura tuturor lucrurilor, lumea a început să-şi piardă dimensiunea umană, scăpându-i omului din mâini. Marea îndepărtare de Dumnezeu pe care o parcurgem în epoca modernă, fără echivalent în istorie - din câte ştiu, trăim în prima civilizaţie ateistă -, are motivaţii sufleteşti şi culturale complexe: corespunde dezvoltării ştiinţelor, tehnicii şi cunoştinţelor omeneşti, cu întregul avânt al intelectului şi al sufletului omenesc specifice timpurilor noastre.
Antropocentrismul arogant al omului modern, convins de faptul că poate cunoaşte şi spune totul, îl găsesc la baza crizei epocii noastre. Şi mi se pare că, dacă lumea trebuie să se schimbe în mai bine, trebuie să se schimbe ceva în conştiinţa umană, în umanitatea însingurată a omului de azi. Omul trebuie să-şi revină, într-un fel sau altul, la simţurile fundamentale, trebuie să se elibereze de această îngrozitoare implicare în toate mecanismele vizibile şi ascunse ale totalitarismului, de la consumul prin represiune şi reclamă până la manipularea prin intermediul televiziunii. Trebuie să se revolte împotriva rolului jucat de componenta neputincioasă a acestui mecanism uriaş care Dumnezeu ştie încotro se rostogoleşte. Trebuie să regăsească în sine responsabilitatea pentru soarta lumii - ceea ce înseamnă o responsabilitate faţă de ceva superior existenţei sale. Ştiinţa modernă este conştientă de acest lucru (spre deosebire de "concepţia ştiinţifică despre lume"), dar, într-adevăr, nu poate acţiona. Trezirea acestei responsabilităţi noi nu îi este accesibilă, aşa ceva nu se poate rezolva în mod ştiinţific ori tehnic. Ar putea părea paradoxal, dar se dovedeşte că numai orientarea etică şi sufletească, bazată pe respectul faţă de o autoritate "extralumească", faţă de ordinea naturală sau universală, faţă de ordinea morală şi originea sa suprapersonală, faţă de absolut, poate conduce spre ideea ca viaţa pe această planetă să nu dispară printr-o "megasinucidere", să fie suportabilă, aşadar să aibă realmente dimensiuni umane. Numai o astfel de orientare poate duce la dezvoltarea structurilor sociale în care omul ar redeveni om, o persoană umană concretă.

K.H.: Să însemne aceasta că refuzaţi să aveţi o opinie privitoare la problemele de sistem, recomandând omenirii să aştepte rezolvarea lor într-o epocă de renaştere etică şi sufletească?
V.H.: În primul rând, renaşterea sufletească, aşa cum o înţeleg eu (într-un timp, o numeam "revoluţia existenţială"), nu este ceva ce ne va cădea într-o bună zi din cer ori ceva ce ne va aduce un nou Mesia. Este o sarcină în faţa căreia se află fiecare om în fiecare clipă. "Să facem ceva" putem şi trebuie să facem toţi, acum şi aici. Nimeni nu va face asta în locul nostru, aşadar nu putem aştepta pe nimeni. De altfel, aş putea afirma că există destule indicii că ceva se mişcă deja: nu sunt oare destui oameni cărora nu le este indiferent şi care se străduiesc "să facă ceva"?
În al doilea rând, schimbările sau mişcările din sfera sufletescului ori eticului nu se produc undeva în afara lumii ori deasupra ei, într-o supralume, ci aici, aşadar pe tărâmul vieţii sociale. Datorită tangenţelor sau loviturilor sociale, ştim ceva despre toate acestea, datorită lor sunt vizibile, prin intermediul vieţii sociale şi "pe ea" se înfăptuiesc de fapt - cam în felul în care ideea sculptorului "se înfăptuieşte" în materialul statuii. Deci nu este vorba de faptul că omul ar trebui mai întâi să elaboreze o idee despre o lume mai bună şi de-abia apoi "să o pună în practică" ci că, trăind pe pământ, creează această idee, o dezvăluie, putem spune din "materia lumească", o articulează "pe limba lumii".

---

[1] Stil arhitectural şi pictural de la sfârşitul secolului al XIX-lea, creat la Viena de mişcarea lui Gustav Klimt şi a grupului său Secession. În România, mişcarea este cunoscută sub denumirea franceză Art Nouveau, deşi - conceptual - nu sunt identice.

[2] Numele publicaţiei se traduce prin "Ziarul popular".

[3] Este vorba de filmul Lelíček în serviciul lui Sherlock Holmes (1932). (n.red.)

[4] Ediţii neoficiale, de underground, bătute la maşină şi multiplicate prin xeroxare.

[5] Lebăda albă.