Selecţia "Formula AS"
Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, "Enciclopedia
statelor lumii" - Ediţia a XIII-a, 2014, cuvânt înainte de acad. Mircea
Maliţa, Editura Meronia (tel. 
021/210.38.70), 782 p.
Din proprie experienţă, de la prieteni, dar şi din memoriile unor intelectuali faimoşi, ştiu cât de fascinaţi pot fi copiii şi adolescenţii de enciclopedii şi ce importanţă formatoare poate avea existenţa lor în casă. În ţările cu tradiţie enciclopedică - Franţa, Anglia, Germania în primul rând - edituri specializate pe acest tip de dicţionare universale şi tematice continuă să publice, periodic aduse la zi, ediţii pe hârtie care se vând bine chiar şi acum, când toată lumea îşi găseşte pe internet orice informaţie necesară. În cazul enciclopediilor, contează şi răsfoitul de plăcere, cu zăbavă pe ilustraţii - planşe, portrete, reproduceri de artă, hărţi etc. - care te atrag spre domenii pe care le ignorai, îţi îmbogăţesc fără efort cunoştinţele, nasc noi înţelegeri prin asociaţii şi comparaţii. În ţara noastră, de două decenii, Editura Meronia, condusă de Horia C. Matei, publică anual 15-20 de volume de literatură enciclopedică şi de referinţă, fiabile şi profesionist alcătuite, iar în domeniile supuse schimbărilor în timp, titluri anterioare sunt actualizate conform celor mai autorizate surse. E şi cazul "Enciclopediei statelor lumii", cel mai căutat titlu al editurii, ajuns acum la a 13-a ediţie, cu aceiaşi autori care de aproape 40 de ani îşi adaptează lucrarea la transformările de pe harta geopolitică. Dacă în ediţia iniţială, apărută în 1975 la Editura Enciclopedică, figurau 147 de state, în cea pe care vi-o recomand azi sunt monografiate 195, dovadă a metamorfozelor spectaculoase petrecute în lume în special după 1990. O serie de entităţi statale au dispărut (U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, R.D.G.), prin destrămarea imperiilor au apărut noi ţări (15 din U.R.S.S., 7 din Iugoslavia, două din Cehoslovacia, cele două Germanii s-au unit), alte state au devenit independente în Africa, Asia şi Oceania. Transformări şi schimbări se produc permanent atât la nivel regional cât şi în fiecare ţară, iar ediţia 2014 oferă o radiografie a mapamondului din prezent, cu informaţii din care se pot prognoza şi evoluţiile viitoare.
Fiecare articol din dicţionar conţine repere definitorii pentru câte un stat: geografie, populaţie, culte, limbi, istorie, viaţa politică şi economică în date recente, hărţi. Deosebit de interesante sunt anexele cu statistici şi ierarhii, în care, fireşte, ne interesează şi locul României. (Nu că n-am şti pe pielea noastră cum stăm, dar poate duşul rece al cifrelor să ne ferească de capcanele demagogice ale campaniei electorale şi să punem presiune pentru găsirea unor soluţii practice, de folos obştesc.) De exemplu, în ierarhia mondială în ceea ce priveşte PIB-ul total, care cuantifică puterea economică a unui stat, pe primul loc se află SUA, urmate îndeaproape de China, iar din Europa, cea mai puternică e Germania (locul 5 din lume). Noi suntem la poziţia 45, iar ca PIB pe locuitor - 75. E publicată şi o listă cu statele lumii în ordinea indicelui de percepţie a corupţiei, realizată de Transparency International în 2013. Cele mai cinstite sunt Noua Zeelandă şi ţările scandinave, iar România e pe locul 69, la egalitate cu patria mafioţilor, Italia (Republica Moldova stă şi mai rău, la poziţia 102). Tot din anexele finale se vede că datele recente au răsturnat ierarhiile mondiale statornicite în timp: China a depăşit SUA nu doar la producţia de oţel, aur, cărbune, energie electrică şi cereale, ci şi la cea de automobile (cu un număr dublu de vehicule fabricate), iar şapte din principalele porturi ale lumii îi aparţin. Veţi mai găsi în enciclopedie şi alte indicii despre ascensiunea accelerată a statului cu cei mai mulţi locuitori din lume, cu cele mai mari rezerve valutare şi situată pe locul 1 mondial la exporturi. Sub deviza "O carte mereu la zi într-o lume mereu în schimbare", Enciclopedia statelor lumii - 2014 e un instrument necesar nu doar pentru câte o informaţie de care am avea întâmplător nevoie, ci şi pentru a ne situa corect în procesul de globalizare şi a înţelege pe cont propriu perspectivele.
Franny Moyle, "Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde", traducere de Cristina Jinga, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 400 p.
În
cei 114 ani scurşi de la moartea lui, Oscar Wilde (1854-1900) a
continuat să magnetizeze atenţia publicului în primul rând datorită
operei sale. Piesele i-au fost mereu jucate pe scene din toată lumea,
romanul "Portretul lui Dorian Gray" - mereu reeditat, ecranizat,
dramatizat, celebrele lui aforisme şi vorbe de duh au fost atât de
des citate încât au intrat în folclor. Dar de acelaşi interes peren are
parte şi omul Oscar Wilde, provocatorul impenitent care spunea că şi-a
pus tot geniul în viaţă, iar în operă - numai talentul. Statutul lui
de scriitor important, de talie internaţională, a rămas învăluit într-o
aură sulfuroasă, dată de viaţa lui "scandaloasă" şi plină de
contradicţii. Aşa se explică de ce autorul confesiunii "De profundis" a
devenit subiectul atâtor biografii: vreo zece până acum. Toate
aspectele existenţei lui Wilde au fost cercetate, toate cotloanele
întunecate - răscolite, toate documentele - interpretate în fel şi
chip, din unghi psihanalitic, ideologic, juridic etc. Iar când mai
totul părea spus, iată că Franny Moyle, o doamnă cu o carieră frumoasă
de producător şi director de creaţie la BBC, îşi îndreaptă atenţia
asupra soţiei lui Oscar, reconstituindu-i trista poveste. Cartea pe care
vi-o recomand azi nu e o biografie romanţată ci un documentar realizat
de un profesionist al genului, care montează abil fragmente de
scrisori (în parte inedite), tăieturi din presa vremii, mărturii
(inclusiv fotografice) în rama unei bune cunoaşteri a societăţii
britanice de la sfârşitul sec. XIX, a vieţii ei culturale, politice şi
mondene. Constance Lloyd (1859-1898), căsătorită din dragoste cu Oscar
în 1884 şi mama celor doi fii ai lui, e un personaj interesant nu doar
în trena celebrităţii soţului şi a enormului scandal ce l-a însoţit,
ci prin ea însăşi. Inteligentă, talentată, cu o bună educaţie şi cu o
minte deschisă spre noile curente ale sfârşitului de epocă victoriană -
socialism creştin, feminin, estetism, dar şi ezoterism - frumoasa
şi timida Constance ajunge, ca nevastă a unui scriitor deja celebru, în
atenţia societăţii şi presei londoneze, un VIP care scrie articole şi
cărţi pentru copii, dă tonul modei cu toaletele ei lejere,
"raţionale", mai comode la purtare, ţine un salon frecventat de elita
artistică europeană. Viaţa ei are un aer de strălucire şi lux, de
extravaganţă, inclusiv în atracţia pentru "ştiinţele oculte". Constance a
purtat o foarte bogată corespondenţă, care din fericire s-a păstrat, cu
fratele ei, Otho, şi cu o bună prietenă mai vârstnică, lady
Mount-Temple, aşa că biografa îi poate da adesea cuvântul prin
fragmente din scrisori. O putem astfel auzi povestindu-se, făcând
confidenţe, descriind scene şi peripeţii, o putem însoţi în momente de
bucurie dar şi în nefericire. Suferinţa devine acută odată cu procesul
răsunător din 1895 în care Oscar e acuzat de atentat la bunele moravuri
şi condamnat la doi ani de muncă silnică. Aducerea în instanţă fusese
declanşată de relaţia amoroasă a lui Wilde cu tânărul lord Alfred
Douglas (Bosie), denunţată de tatăl acestuia, iar amănuntele şocaseră
puritanismul victorian. Uriaşul scandal o constrânge pe Constance,
de dragul copiilor, Cyril şi Vyvyan, să divorţeze şi să se
stabilească, sub un nume de familie schimbat, Holland, în străinătate.
"Mulţi ani motto-ul meu a fost Cine rabdă învinge, aşa că o să rabd, o
să-mi duc bătălia până la capăt şi o să încerc să-mi port crucea" - îi
scria prietenei-confidente. Dar crucea se dovedeşte prea grea: după
ispăşirea pedepsei, Oscar nu-şi caută familia, ci reia legătura cu
Bosie, cu care pleacă la Paris, ignorând grija statornică şi
sacrificiile soţiei pentru el. De atâta răbdat, Constance nu numai că
n-a învins individualismul lui Oscar, ci a făcut şi un cancer care a
răpus-o la 39 de ani. Wilde n-a venit la înmormântare. A murit şi
el, după doi ani, la Paris, în urma unei meningite. Fiul lor cel mare şi
preferatul mamei, Cyril, a pierit pe front în primul război. Dar cel
de al doilea băiat, neglijatul Vyvyan Holland, ajuns traducător şi
scriitor, s-a ocupat de arhiva familiei şi s-a putut bucura de gloria
postumă a tatălui, fără să-i reia însă numele. N-a făcut-o nici fiul
lui Vyvyen, Merlin Holland, care e azi cel mai bun specialist în viaţa
şi opera bunicului său recunoscut unanim ca prinţ al paradoxului, dandy
irezistibil şi scriitor ce transgresează epocile.
David Abulafia, "Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei", traducere de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva Ionescu şi Denisa Duran, Editura "Humanitas" (tel. 0372/74.33.82), 806 pag.
În
Occident vânzările de cărţi, atât în librăriile reale cât şi on line,
sunt înregistrate în două topuri separate, publicate periodic: unul
pentru literatura de ficţiune, altul pentru non-ficţiune, acesta din
urmă curprinzând volume de memorialistică, biografii, istorie, eseuri
etc. Chiar dacă potenţialul comercial nu are legătură cu valoarea, e
instructiv de observat că non-ficţiunea interesează mult mai multă lume
în sec. XXI, iar cărţile de istorie sunt adesea best-sellers. La curent
cu această tendinţă, editurile noastre au iniţiat colecţii de istorie,
iar succesul de piaţă al cărţilor semnate de Lucian Boia, Neagu
Djuvara, Vladimir Tismăneanu, Lavinia Betea, precum şi traduceri din
prestigioşi istorici străini confirmă interesul românilor pentru acest
domeniu editorial. Dintre traducerile recente, vă recomand azi una
excepţională: pe cât de riguroasă ca documentare, pe atât de vie,
pasionantă, plină de informaţii şi conexiuni insolite. Autorul ei,
David Abulafia, e un reputat specialist în istorie mediteraneană,
profesor la Cambridge şi membru al Academiei Britanice. În "Marea cea
Mare", el nu şi-a propus o sinteză a istoriilor diferitelor populaţii
care s-au perindat ori s-au fixat pe ţărmurile Mediteranei, cum au făcut
alţi cercetători ai comerţului cu mărfuri şi idei culturale, politice,
religioase din acest loc de întâlnire a trei continente - Europa, Asia
şi Africa. Profesorul Abulafia a vrut şi a reuşit să cuprindă Mediterana
ca un tot ce nu a încetat să funcţioneze chiar şi atunci când
comunităţile de pe ţărmurile din Nord sau Sud, din Est sau Vest au
intrat în coliziune. Marea cea Mare a depins succesiv de-a lungul
istoriei de câte un port sau două (precum Troia, Corintul, Cartagina,
Alexandria, Genova, Veneţia, Salonic ş.a.) care îşi impuneau pe
moment dominaţia asupra legăturilor de ansamblu şi asupra
comunităţilor ce întreţineau aceste interacţiuni. Istoricul îşi
structurează cronologic vasta materie susţinând existenţa a
cinci Mediterane, de la cea preistorică, a comerţului cu bronz, la cea
antică, a eroilor mitici de dinaintea erei noastre, şi până în
contemporaneitatea marcată de fracturile dintre Est şi Vest,
obligate să coabiteze în Mediterana, dar şi între Nord şi Sud,
opunând religii ce ar trebui să dialogheze, aşa cum au mai făcut în
istoria ei multimilenară. Între aceste perioade vechi şi noi se află o
"a două Mediterană", a talasocraţiilor care au convins
comunităţile riverane de importanţa vitală pentru ele a mării şi au
impus până la urmă unitatea ei politică, economică şi culturală ca
Mare Nostrum în primul imperiu universalist din istorie, Imperiul
Roman. O "a treia Mediterană" e cea de după dezintegrarea Imperiului,
pe ruinele căruia creştinismul şi islamismul în conflict au dus la
efemere încercări imperiale. În sfârşit, "a patra Mediterană" e
dominată de înfruntarea dintre Occident şi Orientul otoman dornic să
refacă peste Akdeniz (Marea Albă, cum o numeau turcii) supremaţia lor.
Tot acum, în spaţiul acvatic ce-i despărţea şi unea pe riverani încep
să-şi facă loc, uneori prin forţă, puteri ce n-avuseseră legături
directe cu lumea mediteraneană, precum Rusia sau America. V-am rezumat
aici doar scheletul cărţii, dar frumuseţea ei stă în faptul că Abulafia
îşi descrie "Mediteranele" prin prisma oamenilor care au realizat
evenimentele istorice, stăruind asupra aspiraţiilor momentane sau de
perspectivă ale populaţiilor ce şi-au urmat conducătorii. Astfel, el
nu scrie o istorie academică seacă ci pigmentează totul cu descrieri vii
de situaţii şi personaje, cu diverse tipuri umane: regi, regine şi
împăraţi, impunători sau pitoreşti, idealişti sau pragmatici, oameni
de arme, negustori, piraţi, cruciaţi, aventurieri, călători - o lume
populată, pulsând de viaţă. Pentru plăcerea cititorului, autorul
povesteşte nenumărate întâmplări savuroase legate de personajele
sale, fără a pierde însă din vedere contribuţiile lor la configurarea
istoriei culturale, economice şi politice a Mediteranei.
Atractivitatea volumului e sporită şi de ilustraţii - hărţi,
picturi, documente şi fotografii de arhivă - alese atent pentru a
întări imaginea asupra personajelor şi motivaţiile pentru anumite
decizii. Cum nu mai e mult până la Târgul de Carte Gaudeamus,
recomand pasionaţilor de istorie să-şi înscrie "Marea cea Mare" pe
lista de cumpărături.
021/210.38.70), 782 p.
Din proprie experienţă, de la prieteni, dar şi din memoriile unor intelectuali faimoşi, ştiu cât de fascinaţi pot fi copiii şi adolescenţii de enciclopedii şi ce importanţă formatoare poate avea existenţa lor în casă. În ţările cu tradiţie enciclopedică - Franţa, Anglia, Germania în primul rând - edituri specializate pe acest tip de dicţionare universale şi tematice continuă să publice, periodic aduse la zi, ediţii pe hârtie care se vând bine chiar şi acum, când toată lumea îşi găseşte pe internet orice informaţie necesară. În cazul enciclopediilor, contează şi răsfoitul de plăcere, cu zăbavă pe ilustraţii - planşe, portrete, reproduceri de artă, hărţi etc. - care te atrag spre domenii pe care le ignorai, îţi îmbogăţesc fără efort cunoştinţele, nasc noi înţelegeri prin asociaţii şi comparaţii. În ţara noastră, de două decenii, Editura Meronia, condusă de Horia C. Matei, publică anual 15-20 de volume de literatură enciclopedică şi de referinţă, fiabile şi profesionist alcătuite, iar în domeniile supuse schimbărilor în timp, titluri anterioare sunt actualizate conform celor mai autorizate surse. E şi cazul "Enciclopediei statelor lumii", cel mai căutat titlu al editurii, ajuns acum la a 13-a ediţie, cu aceiaşi autori care de aproape 40 de ani îşi adaptează lucrarea la transformările de pe harta geopolitică. Dacă în ediţia iniţială, apărută în 1975 la Editura Enciclopedică, figurau 147 de state, în cea pe care vi-o recomand azi sunt monografiate 195, dovadă a metamorfozelor spectaculoase petrecute în lume în special după 1990. O serie de entităţi statale au dispărut (U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, R.D.G.), prin destrămarea imperiilor au apărut noi ţări (15 din U.R.S.S., 7 din Iugoslavia, două din Cehoslovacia, cele două Germanii s-au unit), alte state au devenit independente în Africa, Asia şi Oceania. Transformări şi schimbări se produc permanent atât la nivel regional cât şi în fiecare ţară, iar ediţia 2014 oferă o radiografie a mapamondului din prezent, cu informaţii din care se pot prognoza şi evoluţiile viitoare.
Fiecare articol din dicţionar conţine repere definitorii pentru câte un stat: geografie, populaţie, culte, limbi, istorie, viaţa politică şi economică în date recente, hărţi. Deosebit de interesante sunt anexele cu statistici şi ierarhii, în care, fireşte, ne interesează şi locul României. (Nu că n-am şti pe pielea noastră cum stăm, dar poate duşul rece al cifrelor să ne ferească de capcanele demagogice ale campaniei electorale şi să punem presiune pentru găsirea unor soluţii practice, de folos obştesc.) De exemplu, în ierarhia mondială în ceea ce priveşte PIB-ul total, care cuantifică puterea economică a unui stat, pe primul loc se află SUA, urmate îndeaproape de China, iar din Europa, cea mai puternică e Germania (locul 5 din lume). Noi suntem la poziţia 45, iar ca PIB pe locuitor - 75. E publicată şi o listă cu statele lumii în ordinea indicelui de percepţie a corupţiei, realizată de Transparency International în 2013. Cele mai cinstite sunt Noua Zeelandă şi ţările scandinave, iar România e pe locul 69, la egalitate cu patria mafioţilor, Italia (Republica Moldova stă şi mai rău, la poziţia 102). Tot din anexele finale se vede că datele recente au răsturnat ierarhiile mondiale statornicite în timp: China a depăşit SUA nu doar la producţia de oţel, aur, cărbune, energie electrică şi cereale, ci şi la cea de automobile (cu un număr dublu de vehicule fabricate), iar şapte din principalele porturi ale lumii îi aparţin. Veţi mai găsi în enciclopedie şi alte indicii despre ascensiunea accelerată a statului cu cei mai mulţi locuitori din lume, cu cele mai mari rezerve valutare şi situată pe locul 1 mondial la exporturi. Sub deviza "O carte mereu la zi într-o lume mereu în schimbare", Enciclopedia statelor lumii - 2014 e un instrument necesar nu doar pentru câte o informaţie de care am avea întâmplător nevoie, ci şi pentru a ne situa corect în procesul de globalizare şi a înţelege pe cont propriu perspectivele.
Franny Moyle, "Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde", traducere de Cristina Jinga, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 400 p.
David Abulafia, "Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei", traducere de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva Ionescu şi Denisa Duran, Editura "Humanitas" (tel. 0372/74.33.82), 806 pag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu