Selecţia "Formula AS"
* Simon Sebag Montefiore,"Stalin. Curtea Ţarului Roşu",
traducere de Cătălin Drăcşineanu, Editura Polirom, colecţia
Historia (tel. 0232/21.74.40), 566 p.
Hitler şi Stalin sunt subiecte inepuizabile pentru istorici şi pentru dorinţa oamenilor de azi de a cunoaşte sângerosul secol al ideologiilor. Desigur, crimele monstruoase pe care ei le-au săvârşit în numele unor aberaţii doctrinare au influenţat majoritatea încercărilor de portretizare. Dar, beneficiind de cauţiunea intelectualităţii de stânga, biografiile şi reconstituirile istorice legate de Stalin au fost mai limitat acuzatoare în raport cu cele ale lui Hitler, fiindcă generalisimul a ieşit victorios în Cel de al Doilea Război Mondial sau pentru că a împins graniţele lagărului comunist mult dincolo de cele ale URSS-ului interbelic. Ca număr de victime, crimele lui Stalin, mai puţin cunoscute sau ignorate deliberat, sunt mai mari decât cele naziste. Iar explicarea modului în care s-au produs nu poate fi redusă la "umorile unui nebun" sau simplificată prin trimiteri la o logică inevitabilă a Istoriei. În cartea excepţională pe care vi-o recomand, Montefiore, celebru specialist de la Cambridge, depăşeşte interpretările tradiţionale de tip alb-negru, pentru o viziune istorică aplicată, în care să se îmbine efectele fascinaţiei exercitate de utopie, cu acţiunea (i)responsabilă a indivizilor fanatici ce vor să o transpună în realitate. Stalin este, în opinia istoricului, un tip unic (chiar dacă odios), care a ştiut să-şi canalizeze paranoia către utilizarea mai multor "valori", inclusiv moartea, ca instrumente ale acţiunii politice. El a intuit că aceste valori pot deveni definitorii pentru un soi de "ordin militaro-religios", Partidul, pe care l-a modelat şi dirijat încă din perioada eclipsei lui Lenin. Un conducător abil, ferm şi fanatic în credinţă nu poate însă acţiona dacă tovarăşii lui, fie şi temporari, nu-i împărtăşesc crezul şi nu intră în competiţie pentru a obţine confirmarea Şefului. De aceea Montefiore aduce în prim-planul naraţiunii istorice grupul de sicofanţi ce au însoţit - cu primejdiile şi pedepsele de rigoare - periplul prin viaţă al lui Iosif Visarionovici, căutând mereu să-i intre în graţii, să-i prevadă dorinţele, să-i exacerbeze până la monstruos concretizarea lor. Molotov şi Beria, Kaganovici şi Hrusciov, ca să numim câţiva "supravieţuitori", Iagoda, Ejov şi Jdanov - instrumente după care au fost denumite epocile în care au funcţionat, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Kirov - tovarăşi de drum şi victime etc. sunt prezentaţi neprotocolar, ca şi întreaga curte a Ţarului Roşu, devenit după 1929 şi până la moarte, în 1953, stăpân absolut al imperiului sovietic, cu noile sale colonii de după război. Pe lângă documentele binecunoscute de istoricii perioadei, Montefiore a folosit şi materiale inedite din arhivele deschise după căderea comunismului, memorii rămase în manuscris ale unor "actori ai curţii" sau ale rudelor acestora, interviuri directe cu urmaşi sau martori supravieţuitori, realizând din îmbinare un veritabil roman non-fictiv. Astfel sunt povestite relaţiile lui Stalin cu potentaţii săi, modul în care un capriciu sau o atitudine de moment pot avea consecinţe mortale uriaşe la scara Istoriei, datorită piramidei puterii. După Lenin şi într-o competiţie internă în care îşi depăşeşte concurenţii, Stalin devine un maestru în teroare, utilizată împotriva oricui, inclusiv împotriva propriei familii. Căci istoricul de azi (care e şi romancier) îşi surprinde personajul atât în contextul relaţiilor sale intime, cât şi în rolul public de birocrat al Partidului cu care se identifică. El stăpâneşte la perfecţie capacitatea de manipulare a subordonaţilor, de învrăjbire în cursa de a-i face pe plac, tactica unor jocuri psihologice crude, şi astfel curtenii lui devin complici la teroare, contrasemnând listele cu milioane de nevinovaţi destinaţi morţii prin executare sau în lagăre de muncă. Nepăsarea lui Stalin faţă de oameni, concetăţeni ai lui sau ai ţărilor supuse, se vede şi dintr-o formulare inedită, reprodusă de Montefiore. Într-o discuţie cu Chou En-Lai, liderul adjunct al comuniştilor chinezi, apropo de războiul din Coreea, el spune că nord-coreenii pot să lupte la infinit deoarece "nu au nimic de pierdut, în afară de oameni". Băiatul gruzin ajuns prin hăţişurile istoriei un soi de mesia al "viitorului luminos" se relevă, în cartea obiectivă a lui Montefiore, un crud şi abject duşman al umanităţii.
* Oscar Wilde, "Portretul lui Dorian Gray", traducere şi note de Antoaneta Ralian, introducere de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), colecţia "Raftul Denisei", 290 p.
Retipărirea
unor celebre cărţi ale literaturii universale în ediţii ieftine
difuzate la chioşcurile de ziare e benefică pentru încurajarea lecturii.
Numai că, preluându-se traduceri din a doua jumătate a secolului
trecut, fără a fi confruntate cu originalul, se uită că pe atunci
exista cenzura care elimina fraze şi pasaje întregi, din diferite şi
uneori absurde raţiuni ideologice. Cum nu era voie ca tăieturile să
fie marcate în text prin croşete (fiindcă de la un moment dat cenzura
fusese formal desfiinţată, deşi de fapt se multiplicase), aceste
ediţii, preluate azi, oricât de buni ar fi fost traducătorii, sunt
mutilate. E şi cazul acestui faimos roman al lui Oscar Wilde, care poate
fi găsit la chioşcuri în versiunea lui Dumitru Mazilu apărută în anii
'60 şi pe care nu vi-o recomand, nu pentru că traducătorul n-ar fi bun,
ci pentru că ediţia e mult cenzurată. Găsiţi în schimb în librării o
nouă traducere, integrală, a Portretului, realizată de Antoaneta
Ralian, cu talentul, acribia şi erudiţia unanim recunoscute. În
premieră, frumoasa ediţie de la Humanitas conţine, pe lângă prefaţa
profesoarei Mihaela Irimia (care situează opera şi autorul în
contextul perioadei lor, sugerând şi subtile chei de interpretare) şi
un Cuvânt al traducătorului. Procedeul, practicat în marile edituri
occidentale, e de folos. Traducătorul, nevoit să gândească fiecare
frază, să o descompună pentru a o recompune în limba lui maternă,
făcând-o să funcţioneze identic, nu mai e un simplu intermediar între
autor şi cititor. El devine cunoscătorul cel mai intim al operei şi
cel mai avizat hermeneut al ei. Într-unul din paradoxurile lui, citat nu
întâmplător şi de prefaţatoare, şi de traducătoare, Wilde spunea că
"Orice artă e în acelaşi timp suprafaţă şi simbol. Cei ce pătrund
dincolo de suprafaţă o fac pe riscul lor". D-na Ralian şi-a asumat
riscul fiindcă totdeauna au stimulat-o pariurile dificile. Ea are
chiar curajul să recunoască faptul că noutatea şocantă pe care o
aducea romanul în 1890 a căpătat, după 124 de ani de noutăţi literare,
un aer cam vetust: "Una din năzuinţele traducerii a fost aceea de a
aerisi textul, de a înlocui izul de aer stătut cu un vag parfum de
«lavandă şi dantelă veche», fără a folosi arhaisme, dimpotrivă,
pedalând pe un limbaj cât mai actual". Ceea ce îi reuşeşte de minune,
păstrând totuşi şi manierismele specifice. Aceia dintre dvs. care
citesc pentru prima oară capodopera lui Wilde vor fi fascinaţi în
primul rând de povestea portretului ce capătă o viaţă a lui, sluţindu-se
şi îmbătrânind, în timp ce modelul, Dorian Gray, cufundat treptat în
depravare, rămâne tânăr şi frumos. Sistemul acesta de vase
comunicante între Artă şi Viaţă ar putea părea un artificiu
simplist, dacă geniul lui Oscar Wilde nu l-ar fi îmbrăcat într-o carne
romanescă sensibilă. Provocatorul estet care sfida ipocrizia
victoriană cu pledoaria lui hedonistă construieşte o lume savuros
decadentă, pe care traducerea o păstrează perceptibilă cu toate
simţurile. Considerată la apariţie imorală, cartea a căpătat pe
parcursul sec. XX o substanţă mitică, rezonând la mai multe
niveluri. Astfel, "Portretul lui Dorian Gray" poate fi citit ca o
lecţie cu valoare universală despre moralitate în Artă, ca o poveste
horror, ca o dramă sentimentală, dar mai ales ca o meditaţie
filosofică despre aparenţă şi esenţă, despre schisma dintre formă şi
fond. Idealul apollonian al scriitorului, căutarea frumuseţii
nemuritoare, se impune generaţiilor succesive care resuscită mitul
lui Dorian Gray cu fiecare nouă lectură. Asta explică şi de ce
cartea a fost ecranizată, dramatizată, transformată în libret de
operă - toate cu succes de public. Oscar Wilde credea că "nu există
cărţi morale sau imorale. Cărţile sunt sau bine scrise sau prost
scrise. Asta e tot". Pe cât de bine scrisă, pe atât de bine tradusă,
proaspăta versiune românească a celebrului roman n-ar trebui să vă
lipsească din bibliotecă.
Hitler şi Stalin sunt subiecte inepuizabile pentru istorici şi pentru dorinţa oamenilor de azi de a cunoaşte sângerosul secol al ideologiilor. Desigur, crimele monstruoase pe care ei le-au săvârşit în numele unor aberaţii doctrinare au influenţat majoritatea încercărilor de portretizare. Dar, beneficiind de cauţiunea intelectualităţii de stânga, biografiile şi reconstituirile istorice legate de Stalin au fost mai limitat acuzatoare în raport cu cele ale lui Hitler, fiindcă generalisimul a ieşit victorios în Cel de al Doilea Război Mondial sau pentru că a împins graniţele lagărului comunist mult dincolo de cele ale URSS-ului interbelic. Ca număr de victime, crimele lui Stalin, mai puţin cunoscute sau ignorate deliberat, sunt mai mari decât cele naziste. Iar explicarea modului în care s-au produs nu poate fi redusă la "umorile unui nebun" sau simplificată prin trimiteri la o logică inevitabilă a Istoriei. În cartea excepţională pe care vi-o recomand, Montefiore, celebru specialist de la Cambridge, depăşeşte interpretările tradiţionale de tip alb-negru, pentru o viziune istorică aplicată, în care să se îmbine efectele fascinaţiei exercitate de utopie, cu acţiunea (i)responsabilă a indivizilor fanatici ce vor să o transpună în realitate. Stalin este, în opinia istoricului, un tip unic (chiar dacă odios), care a ştiut să-şi canalizeze paranoia către utilizarea mai multor "valori", inclusiv moartea, ca instrumente ale acţiunii politice. El a intuit că aceste valori pot deveni definitorii pentru un soi de "ordin militaro-religios", Partidul, pe care l-a modelat şi dirijat încă din perioada eclipsei lui Lenin. Un conducător abil, ferm şi fanatic în credinţă nu poate însă acţiona dacă tovarăşii lui, fie şi temporari, nu-i împărtăşesc crezul şi nu intră în competiţie pentru a obţine confirmarea Şefului. De aceea Montefiore aduce în prim-planul naraţiunii istorice grupul de sicofanţi ce au însoţit - cu primejdiile şi pedepsele de rigoare - periplul prin viaţă al lui Iosif Visarionovici, căutând mereu să-i intre în graţii, să-i prevadă dorinţele, să-i exacerbeze până la monstruos concretizarea lor. Molotov şi Beria, Kaganovici şi Hrusciov, ca să numim câţiva "supravieţuitori", Iagoda, Ejov şi Jdanov - instrumente după care au fost denumite epocile în care au funcţionat, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Kirov - tovarăşi de drum şi victime etc. sunt prezentaţi neprotocolar, ca şi întreaga curte a Ţarului Roşu, devenit după 1929 şi până la moarte, în 1953, stăpân absolut al imperiului sovietic, cu noile sale colonii de după război. Pe lângă documentele binecunoscute de istoricii perioadei, Montefiore a folosit şi materiale inedite din arhivele deschise după căderea comunismului, memorii rămase în manuscris ale unor "actori ai curţii" sau ale rudelor acestora, interviuri directe cu urmaşi sau martori supravieţuitori, realizând din îmbinare un veritabil roman non-fictiv. Astfel sunt povestite relaţiile lui Stalin cu potentaţii săi, modul în care un capriciu sau o atitudine de moment pot avea consecinţe mortale uriaşe la scara Istoriei, datorită piramidei puterii. După Lenin şi într-o competiţie internă în care îşi depăşeşte concurenţii, Stalin devine un maestru în teroare, utilizată împotriva oricui, inclusiv împotriva propriei familii. Căci istoricul de azi (care e şi romancier) îşi surprinde personajul atât în contextul relaţiilor sale intime, cât şi în rolul public de birocrat al Partidului cu care se identifică. El stăpâneşte la perfecţie capacitatea de manipulare a subordonaţilor, de învrăjbire în cursa de a-i face pe plac, tactica unor jocuri psihologice crude, şi astfel curtenii lui devin complici la teroare, contrasemnând listele cu milioane de nevinovaţi destinaţi morţii prin executare sau în lagăre de muncă. Nepăsarea lui Stalin faţă de oameni, concetăţeni ai lui sau ai ţărilor supuse, se vede şi dintr-o formulare inedită, reprodusă de Montefiore. Într-o discuţie cu Chou En-Lai, liderul adjunct al comuniştilor chinezi, apropo de războiul din Coreea, el spune că nord-coreenii pot să lupte la infinit deoarece "nu au nimic de pierdut, în afară de oameni". Băiatul gruzin ajuns prin hăţişurile istoriei un soi de mesia al "viitorului luminos" se relevă, în cartea obiectivă a lui Montefiore, un crud şi abject duşman al umanităţii.
* Oscar Wilde, "Portretul lui Dorian Gray", traducere şi note de Antoaneta Ralian, introducere de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), colecţia "Raftul Denisei", 290 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu