Selecţia "Formula AS"
* Alessandro Baricco, "Mr. Gwyn", traducere de Gabriela Lungu, Editura Humanitas, colecţia "Raftul Denisei", 182 pag.
Baricco este, cred, cel mai original scriitor italian contemporan. Despre fiecare dintre romanele lui s-a spus că e o bijuterie şi cititorul român are posibilitatea de a-şi împodobi mintea cu ele, căci au fost aproape toate traduse la Polirom şi Humanitas. Faptul că a avut rubrici de cronică muzicală şi eseuri pe teme culturale în cotidiane de mare tiraj, că a fost frecvent invitat în studiourile TV, i-a asigurat popularitatea printre conaţionali şi le-a împins interesul spre literatura lui. Care, trebuie spus, nu se încadrează în perimetrul sentimental şi mental popular, nu are înţelesurile la suprafaţă şi totuşi fascinează pe oricine. Aşa se explică de ce melomanul care-şi orchestrează simfonic temele, profesorul de tehnici narative care crede că plăcerea interpretării textului e privilegiul cititorului, scriitorul care pune accent pe expresie şi nu pe judecăţi asupra celor povestite a ajuns celebru pe piaţa internaţională de carte. "Eu nu scriu niciodată pentru a cristaliza un mesaj", spunea într-un interviu. "Cred că istorisirile nu sunt decât elaborări lingvistice complexe pentru a încerca să numim pătimirile şi temerile noastre, făcându-le mai puţin înspăimântătoare (...) Dacă atât de mulţi oameni îmi citesc romanele e pentru că şi ei, ca şi mine sunt îngroziţi de realitate". Aşa cum sunt şi personajele lui ciudate, din lumi cu coordonate geografice şi temporale incerte, despre care Baricco povesteşte cititorului în aşa fel încât să-l intrige, să-i provoace mereu curiozitatea, să nu-i lase nicio clipă de plictiseală, secvenţă cu secvenţă, ca într-un film de acţiune. Bijuteria lui cea mai nouă, pe care vi-o recomand azi, e cu totul specială fiindcă romancierul pune în montura fin lucrată mult din sine însuşi şi din experienţa profesiei sale. Eroul titular e un scriitor şi publicist celebru care, în culmea succesului, se decide brusc să nu mai publice nimic, spre disperarea agentului său literar. Înţelesese că singurul lucru care-l făcea să se simtă viu - să scrie cărţi - de fapt îl ucidea lent. Dar resimte curând că "gestul de a scrie, grija cotidiană cu care punea în ordine gânduri în forma rectilinie a unei fraze" îi lipsesc şi, după mai multe dibuieli, la sugestia unei bătrâne fantomatice, se decide să devină "copist de oameni", să facă portrete din cuvinte. Pentru asta îşi organizează un atelier: închiriază un spaţiu, comandă unui muzician o compoziţie "în buclă" care ţine 62 de ore şi unui electrician o instalaţie de becuri care se sting pe rând după 32 de zile, apoi se apucă de lucru. Primul model ales e asistenta agentului său, Rebecca. În fiecare zi, câte patru ore, aceasta trebuie să se plimbe în tăcere prin atelier, în timp ce el schiţează idei despre ea. După ce toate becurile se sting şi bucla muzicală tace, Rebecca citeşte cele şapte pagini ale lui Jasper Gwyn şi se recunoaşte cu mare emoţie în ele. Perfecţionându-şi mereu arta, Mr. Gwyn devine portretist în cuvinte şi pentru alţi zece clienţi, care se redescoperă în textele lui confidenţiale, scrise numai pentru ei. Acestea rămân o taină pentru cititorul romanului care poate intui totuşi cheia lor: copistul de oameni ştie cum să descopere şi să fixeze în cuvinte ceea ce sunt ei cu adevărat sub măştile sociale. Peste prăpastia între ceea ce ai vrea să înţelegi raţional şi enigmele pe care romancierul le lasă în ceaţă apar punţi suspendate de o mare frumuseţe poetică. A face portretul cuiva e pentru Mr. Gwyn "un fel de a-l aduce acasă", în adevărul ocultat al fiinţei sale, de care întâmplările şi împrejurările vieţii îl îndepărtaseră. Când pactul de confidenţialitate cu modelele e încălcat de o fată rebelă şi izbucneşte un scandal mediatic, copistul nostru dispare şi mai mult nu vă spun. Trebuie să citiţi romanul, fiindcă ceea ce face Baricco în textul lui, cu mijloace aparent simple, astfel încât să-ţi regenereze mereu pofta şi plăcerea de a-l urmări, ţine de magie.
* Ken Follet, "Căderea uriaşilor", primul volum din "Trilogia secolului", traducere de Bogdan Olteanu şi Alexandra Hristache, Editura RAO (www.raobooks. com), 928 pag.
Pentru serile ploioase de toamnă, când nu găsiţi nimic pe placul dvs. la televizor (mie mi se întâmplă adesea), vă recomand să vă aprovizionaţi cu acest cărţoi de peste 900 de pagini, prim volum al unei saga întinse pe întregul secol XX. O sută de ani, cu două războaie mondiale, două revoluţii majore - comunistă şi anticomunistă, două totalitarisme globale, de sens contrar dar egal vinovate de crime împotriva umanităţii. Galezul Ken Follet e o adevărată industrie de bestsellers. După epopeea Evului Mediu englez din Stâlpii pământului şi O lume fără sfârşit, cu peste 150 de milioane de exemplare vândute în original şi traduceri, Follet s-a apropiat de vremurile noastre cu o stufoasă trilogie, din care vă prezint primul volum. "Căderea uriaşilor" începe poveştile câtorva familii din principalele ţări de pe scena Istoriei (Anglia, Franţa, Germania, SUA şi Rusia), ai căror membri îşi intersectează parcursul ca actori ai dramei "viaţă şi destin". Protagoniştii puşi faţă în faţă de contextele traversate provin din toate clasele sociale ale ţărilor de origine, sunt marcaţi de mentalităţile epocii şi comunităţii lor, contribuie la evenimentele ce au zguduit primele decenii din secolul trecut. Romancierul cu suflu de Cartea Recordurilor ne poartă prin minele din Ţara Galilor dar şi în saloanele elitei londoneze, prin marea uzină Putilov din Sankt-Petersburg dar şi în palatele de pe moşiile nobilimii ruse, în oraşul industrial Buffalo din America de Nord dar şi în culisele politicii americane la vârf, în reşedinţele nobililor prusaci din Berlin şi în cabinetele generalilor Kaiserului. Reconstituie astfel atmosfera şi tensiunile specifice. Anglia din timpul lui George al V-lea, centrul celui mai mare imperiu al lumii, era încă, în ciuda dezvoltării industriale, împărţită pe caste, la extreme aflându-se nobilimea conservatoare la putere, într-o arogantă izolare faţă de restul societăţii, şi muncitorimea (în cazul nostru minerii) cu drepturi restrânse şi agitată de idei reformatoare. Germania condusă de Wilhelm al II-lea, extrem de bine organizată şi în progres industrial exploziv, îşi dorea deja un spaţiu mai vast, considerând că, alături de Austro-Ungaria, merită să conducă Europa. SUA, naţiune tânără, cu posibilităţi şi resurse extraordinare, îşi centrau atenţia pe destinul propriu şi pe apărarea sferei lor de influenţă, nedorind să se implice în orgolioasele conflicte din Europa. În această lume mocnind de nemulţumiri, soarta leagă, prin iubire şi ură, familia de mineri Williams de familia de aristocraţi Fitzherbert, proprietarii celei mai mari mine galeze şi de aici începe să se desfăşoare, în timp şi spaţiu, ţesătura complicată a tapiseriei cu zeci de personaje. Contele Fitz, însurat cu prinţesa rusoaică Bea, o seduce pe servitoarea Ethel Williams, care-i naşte în acelaşi timp cu soţia legitimă un băiat şi e nevoită să plece la Londra. Sora contelui Fitz, Maud, o excentrică modernă în concepţii, se îndrăgosteşte pătimaş de un neamţ, ataşat militar (şi spion) la Ambasada Germaniei din Londra. Traiectele acestor prime personaje intrate în scenă se interferează cu acela al lui Gus Dewar, fiu de senator american, şi cu acelea ale fraţilor Lev şi Grigori Peskov, descendenţi de iobagi de pe moşia prinţesei Bea, ajunşi muncitori la uzina Putilov şi aspirând la emigrare în America. Firele vieţilor acestor eroi fictivi sunt abil împletite cu acţiuni şi idei ale unor personaje istorice reale, reînviate plauzibil, precum prim-ministrul britanic Asquith sau urmaşul lui, Churchill, Lenin şi Troţki, mareşalii Hindenburg şi Joffre ş.a. Unda de şoc a evenimentelor din Marele Război şi din timpul Revoluţiei bolşevice imprimă suişurile şi coborâşurile personajelor principale prinse în vârtejul schimbărilor brutale. Modul lui Ken Follet de a-şi compune vastul roman se aseamănă cu serialele englezeşti pe subiecte de epocă, admirabile prin acurateţea detaliilor ce creează atmosferă dar şi prin meseriaşa dozare a intrigii principale, alimentate de intrigi secundare. Şi tot ca în serialele englezeşti, în tradiţie dickensiană, viaţa compensează şi aici suferinţele celor săraci şi cinstiţi şi îi pedepseşte pe profitorii ticăloşi. Spre satisfacţia cititorilor care, în seri ploioase de toamnă, nu găsesc nimic pe gustul lor la televizor.
* Irène Némirovsky, "Neînţelegerea", traducere de Nicolae Constantinescu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 128 p.
Despre Irène Némirovsky am auzit prima oară în 2004, când i-a fost acordat Premiul Renaudot pentru romanul "Suita franceză", publicat după 62 de ani de la moartea autoarei şi considerat un eveniment literar major. Era un fapt fără precedent, căci marile premii anuale din Hexagon - Goncourt, Renaudot, Medicis şi Femina - se dau numai unor scriitori în viaţă. Cu această ocazie, s-a scris mult despre talentul şi destinul ei tragic, neprecupeţindu-se elogiile (între care apărea şi calificativul genială) iar despre romanul premiat s-a spus că e o capodoperă. Am crezut atunci că se exagera dintr-un sentiment de culpabilitate, fiindcă tânăra scriitoare de succes fusese trimisă la moarte în 1942 de reprezentanţii autorităţilor franceze. Când am citit însă cele două volume ale "Suitei", "Exodul 1940" şi "Dolce", traduse în 2006 la Editura "Paralela 45", am înţeles că premiul postum şi aprecierile superlative i se cuvin: romanul scris la cald despre Franţa în timpul ocupaţiei naziste e tulburător şi ca literatură, şi ca mărturie, nu poate lăsa pe nimeni indiferent, chiar dacă ignoră biografia tragică a autoarei. Pe care nu pot să nu o rezum aici. Născută la Kiev în 1903, în familia unui bancher evreu, Irène a fost marcată în copilărie de lipsa de afecţiune a mamei, un monstru de egoism şi depravare, pe care a ajuns să o deteste. Lăsată în grija guvernantei franceze, fetiţa şi-a găsit refugiul în lecturi şi scris. Pogromurile din Ucraina şi violenţele din 1917 ce le primejduiau viaţa au împins familia Némirovsky să fugă în ultimul moment, înainte de închiderea graniţelor, şi în 1919 s-au stabilit la Paris. Irène a făcut studii superioare la Sorbona şi a început să publice nuvele şi romane încă de la 18 ani. Succesul a venit în 1929, când romanul ei "David Golder", publicat la Grasset, a fost considerat o revelaţie şi ecranizat un an mai târziu, ceea ce s-a întâmplat şi cu următorul, "Balul". A urmat o serie de alte romane care i-au adus celebritate în epocă. Căsătorită şi mamă a două fetiţe, cu prieteni de notorietate în lumea literară pariziană, n-a apucat însă să se bucure prea mult de statutul câştigat. Fiindcă acesta n-a scutit-o de incidenţa legilor rasiale din 1940 şi, cu toate că încerca să-şi piardă urma la ţară, e vânată, arestată de jandarmii francezi şi trimisă la Auschwitz, unde e asasinată în 1942. Prietenii ei scriitori şi editori, deşi ar fi avut posibilitatea să o salveze, nu o făcuseră. Doar soţul, Michel Epstein, rămas în libertate, îi scrisese mareşalului Petain, cerându-i să ia el locul Irènei în lagăr. Răspunsul guvernului de la Vichy: Michel e trimis şi el direct în camerele de gazare. N-am loc să povestesc aici odiseea celor două fetiţe supravieţuitoare, hăituite la rândul lor de jandarmi, dar neabandonând valiza cu manuscrisele mamei lor.
Micul roman de dragoste pe care vi-l recomand azi e scris de Irène Némirovsky la 18 ani. Merită citit fiindcă e uimitor cum o fată abia ieşită din adolescenţă poate avea o înţelegere atât de pătrunzătoare şi nuanţată a relaţiilor amoroase şi o capacitate de a fixa timpul în cadre cu atmosferă. E pur şi simplu miracolul talentului. Povestea în sine e banală. Yves Harteloup, fiu de parizieni bogaţi, rămas orfan la 18 ani, participă la Marele Război, de pe urma căruia nu numai că îşi pierde toată averea, dar rămâne şi cu ceea ce numim azi "şoc post-traumatic". Sărăcit, e nevoit să-şi câştige existenţa ca funcţionar. Făcând economii îşi oferă, în vara lui 1924, o vacanţă la mare, într-o staţiune în care mergea în vremurile bune cu părinţii. Acolo o cunoaşte pe Denise, tânăra soţie a unui camarad îmbogăţit şi mamă a unei fetiţe. Fostul play-boy Yves se simte atras de frumoasa burgheză măritată din complezenţă şi care, bovarică, se îndrăgosteşte de el, incitată de misterul unui comportament de neînţeles. Iubirea ei adulterină, continuată la Paris, îl sufocă însă pe Yves. Pretenţiile Denisei îl irită şi îl plictisesc. Mentalitatea ei de femeie bogată, nesăţioasă de iubire împărtăşită în lux şi voluptate nu rimează cu viaţa bărbatului înglodat în datorii, cu orar fix de serviciu şi amintiri oribile din război. Yves alege să plece departe de Paris şi de ea, găsindu-şi o slujbă în Finlanda. Ceea ce mi-a plăcut mai mult în acest mic roman de debut este privirea Irènei Némirovsky, căreia nu-i scapă nimic semnificativ: sunt descrise splendid străzile şi localurile pariziene din "anii nebuni", viaţa staţiunilor elegante de vacanţă, interioarele locuinţelor şi toate detaliile devin vizibile şi "joacă" bine, ca într-un film de epocă.
Baricco este, cred, cel mai original scriitor italian contemporan. Despre fiecare dintre romanele lui s-a spus că e o bijuterie şi cititorul român are posibilitatea de a-şi împodobi mintea cu ele, căci au fost aproape toate traduse la Polirom şi Humanitas. Faptul că a avut rubrici de cronică muzicală şi eseuri pe teme culturale în cotidiane de mare tiraj, că a fost frecvent invitat în studiourile TV, i-a asigurat popularitatea printre conaţionali şi le-a împins interesul spre literatura lui. Care, trebuie spus, nu se încadrează în perimetrul sentimental şi mental popular, nu are înţelesurile la suprafaţă şi totuşi fascinează pe oricine. Aşa se explică de ce melomanul care-şi orchestrează simfonic temele, profesorul de tehnici narative care crede că plăcerea interpretării textului e privilegiul cititorului, scriitorul care pune accent pe expresie şi nu pe judecăţi asupra celor povestite a ajuns celebru pe piaţa internaţională de carte. "Eu nu scriu niciodată pentru a cristaliza un mesaj", spunea într-un interviu. "Cred că istorisirile nu sunt decât elaborări lingvistice complexe pentru a încerca să numim pătimirile şi temerile noastre, făcându-le mai puţin înspăimântătoare (...) Dacă atât de mulţi oameni îmi citesc romanele e pentru că şi ei, ca şi mine sunt îngroziţi de realitate". Aşa cum sunt şi personajele lui ciudate, din lumi cu coordonate geografice şi temporale incerte, despre care Baricco povesteşte cititorului în aşa fel încât să-l intrige, să-i provoace mereu curiozitatea, să nu-i lase nicio clipă de plictiseală, secvenţă cu secvenţă, ca într-un film de acţiune. Bijuteria lui cea mai nouă, pe care vi-o recomand azi, e cu totul specială fiindcă romancierul pune în montura fin lucrată mult din sine însuşi şi din experienţa profesiei sale. Eroul titular e un scriitor şi publicist celebru care, în culmea succesului, se decide brusc să nu mai publice nimic, spre disperarea agentului său literar. Înţelesese că singurul lucru care-l făcea să se simtă viu - să scrie cărţi - de fapt îl ucidea lent. Dar resimte curând că "gestul de a scrie, grija cotidiană cu care punea în ordine gânduri în forma rectilinie a unei fraze" îi lipsesc şi, după mai multe dibuieli, la sugestia unei bătrâne fantomatice, se decide să devină "copist de oameni", să facă portrete din cuvinte. Pentru asta îşi organizează un atelier: închiriază un spaţiu, comandă unui muzician o compoziţie "în buclă" care ţine 62 de ore şi unui electrician o instalaţie de becuri care se sting pe rând după 32 de zile, apoi se apucă de lucru. Primul model ales e asistenta agentului său, Rebecca. În fiecare zi, câte patru ore, aceasta trebuie să se plimbe în tăcere prin atelier, în timp ce el schiţează idei despre ea. După ce toate becurile se sting şi bucla muzicală tace, Rebecca citeşte cele şapte pagini ale lui Jasper Gwyn şi se recunoaşte cu mare emoţie în ele. Perfecţionându-şi mereu arta, Mr. Gwyn devine portretist în cuvinte şi pentru alţi zece clienţi, care se redescoperă în textele lui confidenţiale, scrise numai pentru ei. Acestea rămân o taină pentru cititorul romanului care poate intui totuşi cheia lor: copistul de oameni ştie cum să descopere şi să fixeze în cuvinte ceea ce sunt ei cu adevărat sub măştile sociale. Peste prăpastia între ceea ce ai vrea să înţelegi raţional şi enigmele pe care romancierul le lasă în ceaţă apar punţi suspendate de o mare frumuseţe poetică. A face portretul cuiva e pentru Mr. Gwyn "un fel de a-l aduce acasă", în adevărul ocultat al fiinţei sale, de care întâmplările şi împrejurările vieţii îl îndepărtaseră. Când pactul de confidenţialitate cu modelele e încălcat de o fată rebelă şi izbucneşte un scandal mediatic, copistul nostru dispare şi mai mult nu vă spun. Trebuie să citiţi romanul, fiindcă ceea ce face Baricco în textul lui, cu mijloace aparent simple, astfel încât să-ţi regenereze mereu pofta şi plăcerea de a-l urmări, ţine de magie.
* Ken Follet, "Căderea uriaşilor", primul volum din "Trilogia secolului", traducere de Bogdan Olteanu şi Alexandra Hristache, Editura RAO (www.raobooks. com), 928 pag.
Pentru serile ploioase de toamnă, când nu găsiţi nimic pe placul dvs. la televizor (mie mi se întâmplă adesea), vă recomand să vă aprovizionaţi cu acest cărţoi de peste 900 de pagini, prim volum al unei saga întinse pe întregul secol XX. O sută de ani, cu două războaie mondiale, două revoluţii majore - comunistă şi anticomunistă, două totalitarisme globale, de sens contrar dar egal vinovate de crime împotriva umanităţii. Galezul Ken Follet e o adevărată industrie de bestsellers. După epopeea Evului Mediu englez din Stâlpii pământului şi O lume fără sfârşit, cu peste 150 de milioane de exemplare vândute în original şi traduceri, Follet s-a apropiat de vremurile noastre cu o stufoasă trilogie, din care vă prezint primul volum. "Căderea uriaşilor" începe poveştile câtorva familii din principalele ţări de pe scena Istoriei (Anglia, Franţa, Germania, SUA şi Rusia), ai căror membri îşi intersectează parcursul ca actori ai dramei "viaţă şi destin". Protagoniştii puşi faţă în faţă de contextele traversate provin din toate clasele sociale ale ţărilor de origine, sunt marcaţi de mentalităţile epocii şi comunităţii lor, contribuie la evenimentele ce au zguduit primele decenii din secolul trecut. Romancierul cu suflu de Cartea Recordurilor ne poartă prin minele din Ţara Galilor dar şi în saloanele elitei londoneze, prin marea uzină Putilov din Sankt-Petersburg dar şi în palatele de pe moşiile nobilimii ruse, în oraşul industrial Buffalo din America de Nord dar şi în culisele politicii americane la vârf, în reşedinţele nobililor prusaci din Berlin şi în cabinetele generalilor Kaiserului. Reconstituie astfel atmosfera şi tensiunile specifice. Anglia din timpul lui George al V-lea, centrul celui mai mare imperiu al lumii, era încă, în ciuda dezvoltării industriale, împărţită pe caste, la extreme aflându-se nobilimea conservatoare la putere, într-o arogantă izolare faţă de restul societăţii, şi muncitorimea (în cazul nostru minerii) cu drepturi restrânse şi agitată de idei reformatoare. Germania condusă de Wilhelm al II-lea, extrem de bine organizată şi în progres industrial exploziv, îşi dorea deja un spaţiu mai vast, considerând că, alături de Austro-Ungaria, merită să conducă Europa. SUA, naţiune tânără, cu posibilităţi şi resurse extraordinare, îşi centrau atenţia pe destinul propriu şi pe apărarea sferei lor de influenţă, nedorind să se implice în orgolioasele conflicte din Europa. În această lume mocnind de nemulţumiri, soarta leagă, prin iubire şi ură, familia de mineri Williams de familia de aristocraţi Fitzherbert, proprietarii celei mai mari mine galeze şi de aici începe să se desfăşoare, în timp şi spaţiu, ţesătura complicată a tapiseriei cu zeci de personaje. Contele Fitz, însurat cu prinţesa rusoaică Bea, o seduce pe servitoarea Ethel Williams, care-i naşte în acelaşi timp cu soţia legitimă un băiat şi e nevoită să plece la Londra. Sora contelui Fitz, Maud, o excentrică modernă în concepţii, se îndrăgosteşte pătimaş de un neamţ, ataşat militar (şi spion) la Ambasada Germaniei din Londra. Traiectele acestor prime personaje intrate în scenă se interferează cu acela al lui Gus Dewar, fiu de senator american, şi cu acelea ale fraţilor Lev şi Grigori Peskov, descendenţi de iobagi de pe moşia prinţesei Bea, ajunşi muncitori la uzina Putilov şi aspirând la emigrare în America. Firele vieţilor acestor eroi fictivi sunt abil împletite cu acţiuni şi idei ale unor personaje istorice reale, reînviate plauzibil, precum prim-ministrul britanic Asquith sau urmaşul lui, Churchill, Lenin şi Troţki, mareşalii Hindenburg şi Joffre ş.a. Unda de şoc a evenimentelor din Marele Război şi din timpul Revoluţiei bolşevice imprimă suişurile şi coborâşurile personajelor principale prinse în vârtejul schimbărilor brutale. Modul lui Ken Follet de a-şi compune vastul roman se aseamănă cu serialele englezeşti pe subiecte de epocă, admirabile prin acurateţea detaliilor ce creează atmosferă dar şi prin meseriaşa dozare a intrigii principale, alimentate de intrigi secundare. Şi tot ca în serialele englezeşti, în tradiţie dickensiană, viaţa compensează şi aici suferinţele celor săraci şi cinstiţi şi îi pedepseşte pe profitorii ticăloşi. Spre satisfacţia cititorilor care, în seri ploioase de toamnă, nu găsesc nimic pe gustul lor la televizor.
* Irène Némirovsky, "Neînţelegerea", traducere de Nicolae Constantinescu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 128 p.
Despre Irène Némirovsky am auzit prima oară în 2004, când i-a fost acordat Premiul Renaudot pentru romanul "Suita franceză", publicat după 62 de ani de la moartea autoarei şi considerat un eveniment literar major. Era un fapt fără precedent, căci marile premii anuale din Hexagon - Goncourt, Renaudot, Medicis şi Femina - se dau numai unor scriitori în viaţă. Cu această ocazie, s-a scris mult despre talentul şi destinul ei tragic, neprecupeţindu-se elogiile (între care apărea şi calificativul genială) iar despre romanul premiat s-a spus că e o capodoperă. Am crezut atunci că se exagera dintr-un sentiment de culpabilitate, fiindcă tânăra scriitoare de succes fusese trimisă la moarte în 1942 de reprezentanţii autorităţilor franceze. Când am citit însă cele două volume ale "Suitei", "Exodul 1940" şi "Dolce", traduse în 2006 la Editura "Paralela 45", am înţeles că premiul postum şi aprecierile superlative i se cuvin: romanul scris la cald despre Franţa în timpul ocupaţiei naziste e tulburător şi ca literatură, şi ca mărturie, nu poate lăsa pe nimeni indiferent, chiar dacă ignoră biografia tragică a autoarei. Pe care nu pot să nu o rezum aici. Născută la Kiev în 1903, în familia unui bancher evreu, Irène a fost marcată în copilărie de lipsa de afecţiune a mamei, un monstru de egoism şi depravare, pe care a ajuns să o deteste. Lăsată în grija guvernantei franceze, fetiţa şi-a găsit refugiul în lecturi şi scris. Pogromurile din Ucraina şi violenţele din 1917 ce le primejduiau viaţa au împins familia Némirovsky să fugă în ultimul moment, înainte de închiderea graniţelor, şi în 1919 s-au stabilit la Paris. Irène a făcut studii superioare la Sorbona şi a început să publice nuvele şi romane încă de la 18 ani. Succesul a venit în 1929, când romanul ei "David Golder", publicat la Grasset, a fost considerat o revelaţie şi ecranizat un an mai târziu, ceea ce s-a întâmplat şi cu următorul, "Balul". A urmat o serie de alte romane care i-au adus celebritate în epocă. Căsătorită şi mamă a două fetiţe, cu prieteni de notorietate în lumea literară pariziană, n-a apucat însă să se bucure prea mult de statutul câştigat. Fiindcă acesta n-a scutit-o de incidenţa legilor rasiale din 1940 şi, cu toate că încerca să-şi piardă urma la ţară, e vânată, arestată de jandarmii francezi şi trimisă la Auschwitz, unde e asasinată în 1942. Prietenii ei scriitori şi editori, deşi ar fi avut posibilitatea să o salveze, nu o făcuseră. Doar soţul, Michel Epstein, rămas în libertate, îi scrisese mareşalului Petain, cerându-i să ia el locul Irènei în lagăr. Răspunsul guvernului de la Vichy: Michel e trimis şi el direct în camerele de gazare. N-am loc să povestesc aici odiseea celor două fetiţe supravieţuitoare, hăituite la rândul lor de jandarmi, dar neabandonând valiza cu manuscrisele mamei lor.
Micul roman de dragoste pe care vi-l recomand azi e scris de Irène Némirovsky la 18 ani. Merită citit fiindcă e uimitor cum o fată abia ieşită din adolescenţă poate avea o înţelegere atât de pătrunzătoare şi nuanţată a relaţiilor amoroase şi o capacitate de a fixa timpul în cadre cu atmosferă. E pur şi simplu miracolul talentului. Povestea în sine e banală. Yves Harteloup, fiu de parizieni bogaţi, rămas orfan la 18 ani, participă la Marele Război, de pe urma căruia nu numai că îşi pierde toată averea, dar rămâne şi cu ceea ce numim azi "şoc post-traumatic". Sărăcit, e nevoit să-şi câştige existenţa ca funcţionar. Făcând economii îşi oferă, în vara lui 1924, o vacanţă la mare, într-o staţiune în care mergea în vremurile bune cu părinţii. Acolo o cunoaşte pe Denise, tânăra soţie a unui camarad îmbogăţit şi mamă a unei fetiţe. Fostul play-boy Yves se simte atras de frumoasa burgheză măritată din complezenţă şi care, bovarică, se îndrăgosteşte de el, incitată de misterul unui comportament de neînţeles. Iubirea ei adulterină, continuată la Paris, îl sufocă însă pe Yves. Pretenţiile Denisei îl irită şi îl plictisesc. Mentalitatea ei de femeie bogată, nesăţioasă de iubire împărtăşită în lux şi voluptate nu rimează cu viaţa bărbatului înglodat în datorii, cu orar fix de serviciu şi amintiri oribile din război. Yves alege să plece departe de Paris şi de ea, găsindu-şi o slujbă în Finlanda. Ceea ce mi-a plăcut mai mult în acest mic roman de debut este privirea Irènei Némirovsky, căreia nu-i scapă nimic semnificativ: sunt descrise splendid străzile şi localurile pariziene din "anii nebuni", viaţa staţiunilor elegante de vacanţă, interioarele locuinţelor şi toate detaliile devin vizibile şi "joacă" bine, ca într-un film de epocă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu