miercuri, 5 octombrie 2016

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu, "Lu­mea în Si bemol", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 216 p.

Maestrul Dan Grigore e admirat nu doar de me­lomanii care i-au urmărit cariera de solist. Datorită recitalurilor de muzică şi poezie care căpătau, prin chiar înălţimea lor spirituală, o tentă subversivă în anii ceauşismului, faima lui s-a extins în categorii mai largi. Iar după 1989, s-a implicat ca repre­zen­tant al societăţii civile în lupta opoziţiei demo­cra­tice pentru schimbare, într-o vreme când structurile remanente îşi ţeseau pânza de păianjen în care ne zbatem şi azi. Atunci, românii care nu se lăsau tâ­râiţi de televiziuni în direcţia plănuită de cei ce aca­paraseră puterea s-au simţit reprezentaţi de ini­ţiativele politice şi de acţiunile grupului de in­telec­tuali căruia i se alăturase Dan Grigore. Maestrul e un VIP veritabil, important atât în lumea muzicală cât şi pentru societatea românească în ansamblu. Harnica noastră colegă Dia Radu, care face cu pa­siu­ne şi competenţă jurnalism cultural, se dove­deşte un bun interlocutor pentru o asemenea per­sonalitate: nici encomiastic intimidată, nici agresiv indiscretă. S-a documentat atent (de multe ori ti­ne­rii intervievatori pun întrebări-şablon, cele mai co­mode, când nu cu­noşti decât superficial subiectul), are o curio­zi­tate nativă filtrată de bun simţ, nu evită zo­ne­le nevralgice, dar nici nu scormoneşte de dra­gul senzaţionalului şi, mai ales, ştie să in­ci­te la confesiune şi să asculte cu participare. De aceea discuţiile lor adunate în această car­te sunt cap­tivante, re­cons­tituind par­cursul sub vremi al Maes­tru­lui, povestit de el cu sinceritate şi umor: o auto­bio­grafie nefardată, semnificativă pentru lumea artis­tică din comunism şi de după, cu bunele şi relele ei. Copil supradotat, atras de pian încă de la 3 ani, cu o mamă posesivă şi mereu nemulţumită, micul Dan şi-a început devreme instrucţia muzicală, în anii '50, cu o pro­fesoară celebră în epocă, Jeni Io­nes­cu, formată la cea mai bună şcoală pianistică din­tre războaie, cea germană. În casa acesteia, frec­ventată de somităţi muzicale, elevul-minune a avut ocazia de a fi as­cultat de Florica Musicescu, Cella Delavran­cea şi Mihail Jora, personaje pro­vi­denţiale în existenţa ulterioară a pianistului. Des­pre ele şi despre mulţi alţii avem portrete în miş­ca­re, poveşti pline de sare şi piper (cel mai pregnant e al bătrânei domnişoare Musicescu - o fire co­le­rică şi capricioasă, care nu ezita să-şi insulte şi să-şi bată elevii). Lupta cu sine însuşi, trăirea ge­nuină a muzicii, vârâtă dureros în tipare didactice şi tehnici profesioniste, a continuat în timpul stu­dii­lor superioare la Conservatorul din Leningrad şi al bursei Herder de la Viena, o muncă uriaşă pentru atingerea unor modele ilustre de interpretare, cu obstacole şi constrângeri ce l-au condus la de­pre­sie. Dar muzica şi contactele cu oameni care-i în­ţelegeau şi îi încurajau aspiraţiile şi originalitatea l-au ajutat să se echilibreze şi să obţină răsunătoare succese cu interpretările lui. Nu face un secret nici din succesele sale amoroase, căci, celebrator al vieţii, sensibilitatea lui la frumos se extinde în toate direcţiile. Spirit provocator, perfecţionist, adictiv de muzică şi de iubire, Dan Grigore a avut de înfruntat până în 1989 stupi­ditatea politrucilor ca­re-i interziceau participarea la festivaluri interna­ţio­nale, fiindcă, spre deosebire de alţi solişti şi di­ri­jori, refuzase să devină turnător la Securitate. S-a izbit mereu şi de invidii din interiorul breslei, con­ti­nuate mai înverşunat după 1990, căci me­dio­crii îşi unesc frustrările împotriva celor ce le sunt su­pe­riori în profesie. Conştient de valoarea sa dar fără vanităţi deşarte, Maestrul se declară doar "de­ţină­torul unei experienţe pe care abia aştept să o împăr­tăşesc". Se simte asta în toate apariţiile sale pu­blice. Inclusiv în "Lumea în Si bemol", despre ca­re am fost bucuroasă să văd că s-a aflat în topul vân­zărilor la Bookfest.
 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* "Bucureştiul meu", volum coordonat de Gabriela Tabacu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 330 p.

În ultimul deceniu, volumele colective şi-au dovedit potenţialul comercial, fiindcă prin varietatea ideilor şi stilurilor nu sunt niciodată plicticoase. Citi­torii sunt atraşi de tema aleasă, de numele colabo­ratorilor, de ilustraţiile ce însoţesc textele, de faptul că se pretează lecturii fragmentate şi judecăţii com­parative. Ca la un han spaniol unde fiecare vine cu mâncarea de acasă, festinul oferit de o asemenea carte are totuşi, în conturul impus, corespondenţe surprinzătoare: deşi niciunul dintre colaboratori nu ştie ce au scris ceilalţi, există un numitor comun care divide experienţele individuale şi e recunoscut de cititor ca familiar, din propria existenţă sau din poveşti de familie. Un volum colectiv seamănă cu o petrecere la care participă mai multe generaţii, rude de sânge sau prin alianţă, care spun poveşti mai vechi sau mai noi, vesele, melancolice, triste, năstruşnice - cum e viaţa însăşi sub vremi. După "Casele vieţilor noastre", care a fost un succes de librărie în 2014, arhitecta Gabriela Tabacu şi editoarea Justina Croi­toru au coordonat un alt proiect, solicitând 19 autori, cu vârste cuprinse între 100 şi 33 de ani, bucureşteni de viţă veche sau la prima generaţie stabilită în Capitală, să-şi po­ves­tească oraşul în care trăiesc. Există o abundentă bi­blio­grafie în tema prezentată cu toate sosurile posibile şi totuşi protagonistul cărţii pe care vi-o recomand azi pare inepuizabil. Iubit şi urât, amestec de fru­museţe decre­pi­tă şi kitsch strident, de superficialitate cinică şi fervoare civică, Bucureştiul rămâne un subiect cu tot atâtea predicate câţi locui­tori, un Babilon de neînţeles pentru cineva din afară. Şi totuşi, pe toate paginile din "Bucureştiul meu" apare în filigran puterea lui de seducţie. Fie că sunt expuse razelor melancoliei, la cei pentru care istoria secolului trecut e viaţă personală, fie apare în trans­parenţă sub revelatorul revoltei faţă de asaltul prostiei lacome şi deculturate, acest filigran fermecat mar­chează toată harta oraşului, de la periferii şi până în centru. Neagu Djuvara, care va împlini în august 100 de ani, îşi are rădăcini familiale în Bucureşti de la 1658, iar memoria lui fabuloasă a înregistrat din prima copilărie zgomotele străzii pe la 1920: tropotul copitelor de cai pe caldarâm, într-o vreme a trăsurilor şi căruţelor, strigătele melodioase cu care îşi anunţau prezenţa negustorii şi meseriaşii ambulanţi. Această bandă sonoră specifică a însoţit existenţa bucureş­teană până prin anii '50, de vreme ce e evocată şi de Monica Pillat, Dan C. Mihăilescu şi alţi sexagenari ce-şi amintesc de lumea dispărută a copilăriei şi adolescenţei lor. Ipostaziindu-se într-un "spirit al oraşului", H.R. Patapievici îşi ceartă concitadinii pentru murdărire, pasivitate şi dezbinare, iar vitupe­rările lui, venite din iubire exasperată, cad ca o grin­dină pe călduţul "patriotism local". Provincialii veniţi în Bucureşti pe vremea studenţiei şi rămaşi aici au altă percepţie, raportată la locurile natale: s-au obiş­nuit mai greu cu larma insuportabilă, agitaţia furi­oasă, urâţenia mutilărilor mercantile şi a caselor părăsite (remarcabile în acest sens sunt textele Ioanei Pârvulescu, braşoveancă de origine, şi al Corinei Cio­cârlie, timişoreancă). Vă las să descoperiţi singuri savoarea contribuţiilor Anamariei Smigelschi, a lui Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu şi a altora, într-o carte şi grafic frumoasă, care te ţine pe tot parcursul lecturii sub umbrela răcoros-înviorătoare a inteligen­ţei şi talentului de povestitor.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Ion Jianu, "Arta conversaţiei cu Ilea­na & Ro­mulus Vulpescu. Dialoguri peste timp", Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 112 p.

Volumul subţire, însoţit de 25 de planşe cu fotografii, are meritul că pune în atenţia cititorilor mai tineri un cuplu de scriitori români ale căror cărţi originale şi traduceri se află în bibliotecile părinţilor şi bunicilor, cumpărate pe vremea când se făcea coadă şi la librării. Ileana Vulpescu a de­venit populară la începutul anilor '80 cu un roman, "Arta conversaţiei", al cărui prim tiraj de 50.000 de exemplare s-a vândut ca pâinea caldă. Au urmat alte şi alte ediţii, mai ales după dra­ma­tizarea lui, jucată cu succes până în 1990 la mai multe teatre din ţară. Soţul ei, Romulus Vulpescu (1933-2012), traducător, poet, prozator, publicist şi editor, ne-a lăsat versiuni româneşti excep­ţio­nale din Villon, Charles d'Orléans, Rabelais, Al­fred Jarry, Dante - între mulţi alţii. Virtuozitatea fi­­lologică a tra­du­cerilor lui a căpătat, prin pa­siu­nea, ştiinţa şi cola­bo­rarea nemijlocită cu gra­fi­cieni şi tipografi, for­ma unor bijuterii bibliofile greu de egalat, distinse cu premii în ţară şi străinătate, artă&meserie într-o sinteză personală. So­ţii Vul­pescu erau "oa­meni de carte" ade­vă­raţi în­tr-o vreme când pre­do­mina impostura inte­lec­tuală. Ea şi-a câş­tigat existenţa ca cer­cetător la Institutul de Lingvistică al Aca­de­miei, iar el a fost pe rând editor, redactor la reviste literare, mu­zeolog - perfecţionist în toate "slujbele" avu­te, meticulos până la ultimul detaliu. Să nu uităm că profesionalismul său avea de luptat cu cenzura, cu îngrădirile în documentare, cu ierarhiile de po­li­truci şi că trebuia să risipească mult timp şi ener­gie pentru lucruri care azi, datorită internetului, par facile (de exemplu ca să-şi procure docu­men­taţia pentru traducerile din franceza veche). Jur­na­listul craiovean Ion Jianu, autorul interviurilor, nu e prea versat, din păcate, în "arta conversaţiei", în­trebările lui fiind adesea banale (de la "cât aparţine un roman realului şi cât imaginarului?" la "ce lu­craţi în prezent?"), neincitante pentru interlocutor. De aceea scurtele interviuri cu Ileana Vulpescu din prima secţiune a cărţii nu sunt semnificative, şi nu din vina ei. (Mai interesantă mi s-a părut o con­vor­bire cu ea publicată luna trecută în "Adevărul", în care scriitoarea rămasă singură la senectute se des­tăinuie cu demnitate şi înţelepciune. Între altele am aflat şi cum a ales prenumele eroinei sale, Sîn­ziana Hangan, din "Arta conversaţiei": "M-am inspirat de la Sânziana Pop (...) pentru că e un om foarte vital, foarte întreprinzător, aşa, foarte viu"). Ponderea volumului o dă mai lunga discuţie din 1983 cu Romulus Vulpescu, transcrisă pentru prima oară integral de pe bandă şi adnotată în 2015 de soţia supravieţuitoare. Transcrierea păstrează oralitatea, năstruşnicia, firea rebelă şi pătimaşă, curajul unor păreri "neortodoxe" în ceauşism. Po­vestirea "pe roluri" a unor împrejurări biografice inedite, portretele în mişcare de scriitori pe care i-a cunoscut, de la Ion Barbu, Tudor Vianu şi Şer­ban Cioculescu, la Adrian Păunescu şi Mircea Di­nescu, sunt vii, pitoreşti, simpatice, tot ce spune Ro­mulus Vulpescu are o naturaleţe cuceritoare. Citind aceste interviuri, cu atât mai de neînţeles mi se pare asocierea soţilor Vulpescu după 1990 cu Vadim Tudor, un personaj vulgar, delirant în te­orii extremiste, folosind înjurii în loc de argumente şi care nu avea nici măcar circumstanţele atenuan­te ale talentului. Cum putea să le placă unor intelectuali rafinaţi un asemenea tip uman cu o igienă existenţială precară rămâne un mister.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Robert D. Kaplan, "În umbra Europei. Două răz­boaie reci şi trei decenii de călătorie prin Ro­mânia şi dincolo de ea", traducere de Constantin Ardeleanu şi Oana Celia Gheor­ghiu, Editura "Humanitas" (tel. 0372/74.33.82), 350 p.

La întrebarea lui Lucian Boia "este România altfel"?, răspunsul lui Robert D. Kaplan - care a publicat 16 cărţi de călătorii şi politică externă şi s-a specializat pe estul european - e afirmativ. Evoluţia ţării noastre în contextele succesive ce au marcat Europa în ultimele două secole arată că într-adevăr ea e un caz aparte, ce trebuie studiat pentru a fi înţeles. Autorul cărţii de tot interesul pe care vi-o recomand azi a venit prima oară la noi prin anii '70, în plin război rece, ca jurnalist aven­turos, atras de o zonă ignorată în presa occidentală. A descoperit atunci cu uimire o comunitate mar­cată de plasamentul ei în punctul de întâlnire al marilor imperii din trecut, cu o mentalitate ce o diferenţiază de vecinii cu care a convieţuit, mai bine sau mai rău, după împrejurări pe care nu le-a putut controla. Uluit şi fascinat de România, Kaplan s-a documentat serios şi şi-a verificat apoi cunoştinţele acumulate prin vizite succesive în toate provinciile, unde a stat de vorbă cu localnici din diferite categorii so­cia­le. Îndrumat de intelectuali români a citit şi autori esenţiali pentru înţelegerea "sufletului românesc", a stu­diat îndeaproape pro­ce­sul istoric ce a dus la în­che­garea târzie a statului ro­mân modern şi experien­ţele traversate de acesta, curentele de opinie care i-au orientat poziţia politică şi ideologică în marile mişcări conflictuale ale continentului. A înţeles astfel că jocul marilor puteri europene, intersecţia in­tereselor în spaţiul ce va deveni România mo­dernă au generat o evoluţie diferenţiată a statelor române născute în Evul Mediu târziu, iar procesul cu viteze diferite şi-a pus amprenta pe naţiune. În vizitele lui repetate, Kaplan a sesizat existenţa prelungită a acestor diferenţieri istorice ale pro­vinciilor, atât în viaţa cotidiană a locuitorilor cât şi în mentalitatea lor. Cu o privire proaspătă, ne­parazitată de prejudecăţi locale, jurnalistul ob­servă distincţiile, de la arhitectură la com­por­tament, surprinde "cinematografic" specificul lo­curilor şi comunităţilor, ca un reporter talentat, dublat de un analist politic şi economic, de un istoric, sociolog şi etnolog. Asta face scrisul lui pasionant: ames­te­cul de observaţie pe viu, istorie şi analiză nuanţată, comprehensivă. Comunismul - constată el - a slu­ţit atât peisajul cât şi compor­tamentele de con­for­mitate, adaptarea la împre­jurări dar şi resemnarea atât de specifică. El a con­tinuat şi dus la extrem construcţia statală totalitară începută de dictatura re­gală, de cea legionară şi cea antonesciană care au forjat, sub influenţa conflictelor ideologice eu­ro­pene, un naţionalism etnocentrist cu consecinţe bune de manipulat po­litic până azi. Căderea co­munismului nu a dus la asu­marea în profunzime a democraţiei. În cele trei decenii de călătorii prin România, Kaplan a văzut schimbările, impactul mo­dului de viaţă apusean, al libertăţilor de ex­presie şi de mişcare, dar şi ten­dinţa de revenire la "temele" trecutului istoric. Con­textul actual a pre­supus regândirea raporturilor cu Rusia, cu Un­garia, Bulgaria sau Ucraina - vecini problematici, cu aspiraţii uneori mascate la teri­torii ale ţării noastre. Agresivitatea Rusiei lui Putin (cauzată de slăbiciunile ei în raport cu civilizaţia oc­cidentală) dar şi valul uriaş de emigranţi care cu­tremură UE au indus şi la noi o tendinţă de re­de­finire identitară orientată spre vechile modele. Cu­rentul e vizibil şi în modul de raportare la pro­blemele Republicii Moldova (analizate minuţios în carte) şi la obli­gaţiile rezultate din aderarea la NATO şi UE. Ro­bert Kaplan crede că României i-ar mai trebui vreo 2-3 decenii de stabilitate pentru a-şi asuma interior "modelul european".
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Gustavo Dessal, "Operaţiunea Afrodita şi alte povestiri", traducere de Tu­dora Şandru-Mehedinţi şi Cornelia Ră­du­lescu, prefaţă de Ion Vianu, Editura RAO (tel. 021/224.12.31), 272 p.

Nu e o întâmplare că proza universală de ficţiune consemnează printre autori un număr semnificativ de medici, iar dintre aceştia, înce­pând din secolul trecut, se remarcă psihiatrii. Dintre contemporani, primii care îmi vin în minte acum sunt portughezul António Lobo Antunes, iar la noi - Augustin Buzura, Ion Vianu şi tânărul Augustin Cupşa, al cărui vo­lum de proză scurtă "Marile bucurii şi marile tristeţi" (Ed. Trei) m-a entuziasmat. Toţi spe­cializaţi în psihiatrie - o disciplină care-i pune în contact cu o varietate de oameni şi situaţii de viaţă. Chiar când nu-i inspiră direct, asta le exersează intuiţia şi imaginaţia. Îmi explic predi­lecţia lor pentru scrisul literar prin faptul că şi în practica de terapeuţi, şi la masa de scris se ocupă cu povestiri din care extrag semnificaţii, în care descoperă vulnerabilităţi şi se­crete. Cum omul de ştiinţă e îngrădit de reguli, prescripţii şi etica specifică, pe tărâmul gratuit al literaturii îşi poate el da frâu liber ca­pacităţii creatoare. Gustavo Dessal (n. 1952), psi­hanalist şi prozator argentinian sta­bilit din tinereţe la Madrid, s-a făcut cunoscut în am­bele calităţi: ca practician, profesor universitar şi autor de cărţi de spe­cialitate, dar şi ca scriitor de ficţiune. Din volu­me­le lui de po­vestiri, Tu­dora Şandru-Mehe­dinţi şi Cornelia Ră­dulescu - excep­ţio­nale hispaniste cărora le datorăm accesul la multe capodopere - au selectat antologia pe care vi-o reco­mand azi ca o ni­me­rită lectură de vacanţă. Cartea are tot ce trebuie pentru a te scoate din rutină şi a te duce cu ea în variate lumi exterioare şi mentale, cu o abi­litate a gradării misterului şi a întorsăturii neaşteptate care acţionează magnetic. Virtuoz al com­po­ziţiei concise, fără divagaţii, folosind cu ma­xim efect amalgamul de naraţiune, re­plici, portrete, atmosferă, senzaţii şi sen­ti­men­te din toată gama, Gustavo Dessal atinge în prozele lui mai toate punctele nevralgice ale con­tem­poraneităţii. O spune în prefaţă şi cole­gul său Ion Vianu: "această latură de martor al lumii noastre se armonizează cu spiritul de toleranţă şi mai ales cu sensibilitatea faţă de suferinţele celor mizerabili, de destinul celor plecaţi în misiuni primejdioase, prinşi în plasa marilor răscruci, de toţi cei aruncaţi în lumea mare a vremii noastre". Astfel, povestirile ne poartă cu ele prin Australia, America Latină, Africa, prin SUA şi Franţa, pe urmele unor per­secutaţi sau privilegiaţi de capriciile des­tinului ce parcă le testează puterea de ilu­zio­nare şi rezistenţa la tensiuni. Aş fi tentată să vă povestesc măcar una dintre ele, ca să vedeţi ce subtil cunoscător al forţelor paradoxale pe care le dă iubirea, repulsia, mila, vina e Gustavo Dessal, dar n-am loc aici. Rămâne să desco­pe­riţi singuri cu cât talent ţese intrigi cvasi­po­liţiste, cum în­sce­nează memoria selectivă şi refugiul în iluzie ale unor inşi obişnuiţi, pentru a releva prin ei marile probleme globale: răz­boaie civile, terorism, dramele emigranţilor, şomaj, falsi­tatea jocurilor politice şi sociale. Fiecare dintre cele 20 de texte din acest volum are partea lui de emoţie, surpriză, de insolit care te fac să ieşi din tine, curios şi fas­cinat, pentru a-l urma pe Gustavo Dessal.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Umberto Eco, "Cronicile unei societăţi li­chide", traducere de Oana Sălişteanu şi Maria Boghiu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 368 p.

Eco nu e doar celebrul romancier, semiotician, filosof şi eseist, ci şi o mare conştiinţă civică. Din anii '70 şi până la 19 februarie 2016, când vestea morţii lui a îndoliat lumea, s-a situat mereu printre cei mai lucizi şi echilibraţi gânditori ai epocii noastre. Mai mult decât admirat, a fost îndrăgit şi de cercurile aca­demice, şi de masele cititoare de care ştia cum să se facă înţeles cu naturaleţe şi umor. Interesat deopotrivă de istorie culturală dar şi de actualitate, erudit şi im­plicat cu o însufleţire căreia îi găsea expresie se­du­cătoare, Eco e unul dintre puţinii cărturari care ex­celează în toate genurile practicate, de la teorie la ficţiune şi de la exegeză la publicistica de o norma­litate jovială, ce exclude "turnul de fildeş". Atent la ceea ce se petrece în societatea italiană şi pe plan global, a avut timp de decenii rubrici în presa de tiraj, pe teme politice, sociale, ştiinţifice, religioase etc. O selecţie din aceste articole, pe cât de grave în esenţă, pe atât de spirituale, a făcut el însuşi în câteva volume, dintre care am citit, traduse la Polirom şi Humanitas, "Mi­nunea Sfântului Baudolino" şi "Pliculeţul Minervei". Cu acest din urmă generic, Um­berto Eco a ţinut, începând din 1985, întâi săptămânal şi apoi bilunar, o rubrică în revista "L'Espresso". Vo­lu­mul tradus în 2004 la Humanitas conţinea articole publicate acolo până în 2000. "Cronicile unei so­cietăţi lichide" recuperează "pliculeţe" apărute între 2000 şi 2015, cu subiecte arzătoare şi în prezent. De­finind în prefaţă conceptul (preluat) de "societate lichidă", Eco-gazetarul îl explică prin criza Statului şi a ideii de comunitate, care dau naştere unui indi­vi­dualism nestăvilit şi "în lipsa oricărui jalon de re­ferinţă, totul se topeşte într-un soi de stare lichidă. Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura e per­cepută ca un duşman) şi singurele soluţii pentru un individ lipsit de repere sunt apariţia publică, cu orice preţ (...) şi consumerismul". Astfel întreaga so­cietate cunoaşte un proces de şubrezire, apar mişcări ale celor indignaţi (care ştiu ce nu vor, dar n-au soluţii practice şi nici nu ştiu clar ce vor), ideologiile şi par­tidele politice intră în criză acută, se produc derapaje periculoase. Grupate în volum pe teme, articolele se referă în principal la situaţia din Italia ultimului deceniu (am apreciat lămuririle din notele de subsol ale ediţiei româ­neşti), dar au mare legătură şi cu ceea ce se petrece azi la noi, de la ni­vel individual până la struc­turile de putere. Iată doar câteva titluri de capitole, ilus­trative în acest sens: "A fi în văzul lu­mii" (între altele, despre ne­bunia expunerii pe Facebook şi la televiziuni), "Despre cons­­piraţii" (ca ba­zaconii ma­nipulatoare şi paranoia indusă populaţiei), "Despre massme­dia" şi cri­ma cea de toate zi­lele, plus tâmpeniile debitate cu aplomb de persoane publice fă­ră vreo competenţă anume. Sunt analizate şi pro­blemele fierbinţi ale emigraţiei şi terorismului, ale relaţiei dintre bătrâni şi tinerii modelaţi de noile tehnologii care-i fac să-şi piardă simţul realităţii, ni se vorbeşte despre pri­mejdia generalizărilor ("nu e adevărat că toţi românii sunt violatori, că toţi preoţii sunt pedofili şi că toţi cercetătorii lui Heidegger sunt nazişti. Şi deci nicio poziţie politică, niciun dezacord faţă de un guvern nu tre­buie să implice un întreg popor şi o întreagă cul­tură"). Majoritatea "plicu­le­ţelor", având ca destinatar publicul larg, sunt îm­pănate cu anecdote, situaţii şi citate comice, care le fa­ce uşor de digerat, deşi fondul lor şi perspectivele în­trevăzute numai vesele nu sunt. Am fost întrebată odată într-un interviu cu ce scriitor mi-ar fi plăcut să fiu prietenă. Nu mai ştiu ce-am zis atunci, dar acum, după ce am citit şi aceste cronici, aş răs­punde: cu Umberto Eco.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Antoaneta Ra­lian, "Nu cred în sfâr­şitul lumii. Ar­ticole, amin­tiri, in­terviuri", volum co­ordonat de Ma­rius Chivu, Editura ART (tel. 021/224.01.30), 238 p.

La şapte luni de la plecarea doamnei Antoaneta Ralian, cea care până în ultima ei săptămână şi-a onorat profesia de traducătoare lucrând câte 8-10 ore pe zi, Marius Chivu îi resuscită numele pe o carte, într-un gest de tandră reverenţă, rar la tinerii de azi. Apreciindu-i ta­lentul de povestitoare, el a adunat între noile coperţi contribuţiile din volumele colective apărute la ART şi Humanitas, prefeţe, articole şi răspunsuri la anchetele din "Dilema", precum şi câteva dintre interviurile ce i-au fost solicitate d-nei Ralian între 2002 şi 2015. Pe lângă volumul de convorbiri cu Radu Paraschivescu, "Toamna decanei" (2013) şi cel de memorialistică, "Amintirile unei nonagenare" (2014), textele reunite acum o readuc plină de vervă printre noi pe cea ca­re a dat cititorilor români un acces pri­vilegiat la 125 de cărţi din literatura an­glo-saxonă. Această ocupaţie subsumată performanţei intelectuale, acrobaţiilor men­­­tale, adesea spectaculoase, între en­gleză şi română, dar şi empatia cu mari autori i-au menţinut tra­ducătoarei mintea ageră şi pofta de viaţă până la aproa­pe 91 de ani. A păstrat până la sfârşit "controlul volanului" şi un câmp vizual vast în care încăpeau toate evenimentele politice şi culturale la zi, ba chiar şi în­grijorări pentru un viitor mai îndepărtat. Când o auzeam comentând cu pasiune scandaluri po­litice, polemici literare, când se indigna de stupiditatea unor personaje publice, de degradarea învăţământului, când evalua avantajele şi primejdiile noilor tehnologii, nu puteam să nu mă întreb ce-i mai pasă, dacă tot nu avea urmaşi. Ei bine, îi păsa, o preocupa lumea în care vor trăi mult mai tinerii ei prieteni, a căror atenţie îi infuza energie şi îi hrănea orgoliul: orice semn de con­sideraţie şi afec­ţiu­ne o în­cânta şi orice neglijare o făcea să sufere dis­pro­porţional (chiar şi când nu se mai putea deplasa, lipsa invitaţiei la un eveniment de breaslă sau monden o amăra). Se bucura din tot sufletul de suc­cesele altora şi ţinea să le comunice bucuria, dar nu se abţinea nici de la co­men­tarii maliţioase când depista false valori. Era melo­mană, cu gust exersat, mare ama­toare de teatru (a şi tradus piese care se joacă şi azi), pofticioasă la bu­nă­tăţi culinare şi la produse de lux, cochetă, sentimentală şi cu mult umor, inclusiv autoiro­nie. Întrebată, pe la 83 de ani, în ce ar vrea să se trans­forme peste noapte, răs­pundea că ar vrea să fie o femeie tânără, cu tot timpul în faţă. Probabil că, dacă miracolul s-ar fi produs, ar fi făcut tot ce o pasiona în primul rând: ar fi tradus mari scriitori, moderni şi con­tem­porani, dificil de echivalat, cum a făcut-o până la ultima suflare (pe patul de la re­animare, conştientă că vine sfâr­şitul, o preocupa traducerea lăsată la ju­mătate a unei ficţiuni despre iubita ei Virginia Woolf). Avea cultul lucrului bine făcut, o pu­tere de muncă şi o dis­ciplină ieşite din co­mun şi harul de a-şi apropria lumi li­terare şi stiluri variate, pentru a le recom­pune cât mai fidel-cre­ator în româneşte. Rafturile de bibliotecă pe care s-a adunat munca ei de peste şase decenii, strălucind de capodopere, îi alcătuiesc adevărata bio-grafie, cea cu lungă posteritate. Altfel, drumul ei prin viaţă seamănă în rău şi în bine, în şanse şi neşanse, în adaptare şi revoltă mută, cu al altor in­te­lectuali valoroşi din România secolului XX, care au mai apucat să se bucure şi de libertate. Cu o inepui­zabilă plăcere de "a trăi şi a-şi povesti viaţa", raţională şi emotivă, cu o sinceritate fermecătoare, nonagenara iubea nuanţat lumea în care şi-a găsit locul şi rostul de la 24.V.1924 la 26.XI.2015. Cititorul comun ignoră de obicei numele traducătorului. Numele Antoaneta Ra­lian este însă faimos la noi, ca o garanţie de ca­litate, iar numeroasele reeditări postume îl per­pe­tuează.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* E.M. Forster, "Cameră cu vedere", tra­du­cere şi note de Cristian Baciu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 278 p.

Iată o plăcută lectură de vacanţă, un roman de dragoste care transportă în timp şi spaţiu, în Italia şi Anglia din urmă cu mai bine de un secol, dând măsura schimbării mentalităţilor, dar având şi sa­voarea vinului vechi. Londonezul Edward Morgan Forster (1879-1970), cu studii la Cambridge, era, când a scris romanele lui cele mai citite şi azi, un exponent al clasei de mijloc din perioada lui Edward al VII-lea, cel care i-a succedat la tron, în 1901, reginei Victoria. "Cameră cu vedere", ca şi "Howards End" sunt reeditate cu succes în secolul XXI şi datorită faimoaselor ecranizări ale lui James Ivory care le-a resuscitat, plasându-le în topurile de preferinţe ale internauţilor. (Şi eu am citit cele două romane după ce am văzut filmele, având în minte chipurile actorilor, decorurile, cos­tumele şi atmosfera din ele.) "Cameră cu vedere" - care figurează, alături de "Mândrie şi pre­ju­de­cată" de Jane Austen şi "La răscruce de vân­turi" de Emily Brontë, pe lista celor mai frumoase po­veşti de iubire din literatura engleză - a apărut în 1908 şi combină come­dia socială cu un soi de pe­­da­gogie narativă pe tema li­bertăţii de op­ţiu­ne. Ecuaţia morală e re­lativ simplă şi se bazea­ză pe contrastul în­tre regula englezească a re­primării emoţiilor, im­pul­surilor, sentimen­te­lor şi liber­tatea de spirit, sinceri­tatea, spontanei­tatea ce nu se lasă cen­zurate de codul social al "bunei cuviinţe". Folo­sind vechea formulă de narator omniscient, Forster (care mai târziu se va alătura grupului din jurul Vir­giniei Woolf ce a revoluţionat tehnicile nara­tive) observă din afară, ironic, mentalitatea clasei de mijloc îmbibată de ipocrizii victoriene perpe­tu­ate din secolul al XIX-lea, opunându-i noi tipuri de discurs moral, social, politic şi cultural. Poves­tea începe într-o pensiune din Florenţa, unde tâ­nă­ra Lucy Honeychurch şi însoţitoarea ei, o rudă să­racă şi mai în vârstă (pe atunci o fată de familie nu putea călători, nici măcar ieşi pe stradă neîn­soţită), sunt găzduite alături de alţi conaţionali de aceeaşi condiţie. Singurii care fac notă discordantă printre turişti, comportându-se "needucat" adică firesc, fă­ră ochelarii de cal ai convenţiilor, sunt tatăl şi fiul Emerson, resimţiţi ca aparţinând unei ca­tegorii mai joase. Ni se înfăţişează, pe de o par­te, superio­ritatea infatuată a englezilor, dar şi fas­ci­naţia lor faţă de pasionalitatea şi toleranţa ita­lienilor, pe de alta, rigiditatea codurilor şi barie­re­lor sociale, gata să cedeze raţionalităţii progresiste. Atracţia tinerei Lucy, spirit neliniştit şi iscoditor, înghesuit în canonul moral şi comportamental al castei sale, pentru George Emerson, care nu ezită să-şi ex­pri­me reacţia sinceră la ceea ce se petrece în jur, i se pare ei înseşi, dar şi însoţitoarei-paz­nic, neadec­va­tă, drept care părăsesc pensiunea pen­tru a nu se compromite în ochii celorlalţi. La Roma, Lucy îl cunoaşte pe rezervatul şi accepta­bi­lul în plan so­cial Cecil Vyse, care o cere în căsă­torie. Odată în­toarsă acasă, în comitatul Surrey, în sufletul fetei se dă o luptă între iubirea pentru "excentricul" George, promiţătorul de fericire, şi o căsătorie ra­ţio­nală cu sobrul, previzibilul Cecil. Împotriva a ceea ce mediul conservator aşteaptă de la ea, Lucy trece de la indecizie la curajul recu­noaşterii pro­pri­i­lor dorinţe şi optează pentru George. Happy-end cu un cuplu ce se întoarce la Florenţa în luna de mie­­re. Într-un epilog adăugat în 1958, după o ju­mătate de secol de la prima ediţie, E.M. Forster îşi imaginează parcursul ulterior al personajelor sale, cu aceeaşi ironie subtilă ce face deliciul întregului roman.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Robert Bolano, "2666", traducere şi no­te de Eugenia Alexe Munteanu, Editura Uni­vers (tel. 021/311.02.01), 432 + 352 + 320 p.

Când ai de recomandat succint o creaţie epo­ca­lă, e greu să alegi ce ar putea să dea măcar o idee des­pre măreţia ei. În urmă cu trei ani, când a apă­rut versiunea românească făcută de Dan Munteanu capodoperei lui Bolano, "Detectivii sălbatici", am fost în aceeaşi situaţie stânjenitoare, de a alege doar câteva minime argumente pentru care merită citit neapărat. Dacă mi-aţi urmat îndemnul şi dacă v-au căzut în mână şi volumele de povestiri ale scri­itorului chileano-mexican tradus la editurile Leda şi Curtea Veche, nu mai aveţi nevoie de nici o reco­man­dare, căci uluitorul Bolano dă depen­denţă. Asta explică şi de ce, după moartea lui pre­matură, la 50 de ani, în 2003, când opera i-a fost difuzată prin tra­duceri în toată lumea, Bolano a devenit cel mai ad­mi­rat şi influent scriitor contem­poran hispanofon, un personaj legendar. În timpul vieţii, duse în să­răcie în Chile, Mexic şi Spania, s-a dedicat frenetic scri­sului, acoperind mii de pa­gini cu poveşti poli­fo­nice, apreciate doar în preaj­ma sfârşitului şi în cercuri restrânse de lite­raţi. Elo­giile globale au ve­­nit pos­tum, odată cu tradu­ce­rile din SUA şi Europa de Vest, în cei 13 ani de la dispariţie adu­nându-se o bibliografie critică me­reu în creştere, iar in­flu­enţa lui asu­pra ti­nerei ge­ne­ra­ţii de roman­cieri (in­clusiv de la noi) de­ve­nind evi­den­tă. "2666" a fost scris în ulti­mii lui trei ani, într-un ritm ne­­bu­nesc, sub pre­­siunea di­ag­nosticului fatal. A reu­şit să-şi ter­mi­ne enor­mul ma­nus­cris şi să-l predea editurii Ana­grama, dar n-a mai apu­cat să-l vadă tipărit. Dorinţa lui fusese ca părţile dis­tinc­te ale romanului să apară în 5 volume, la dis­tanţă de un an unul de altul, pentru a asigura astfel un timp si­tuaţia co­pii­lor săi încă mici. Editorul însă, con­­ştient că va­loarea întregului nu poate fi apre­cia­tă prin lecturi întrerupte, a pu­blicat ediţia princeps într-un singur volum masiv, esti­mând probabil că moştenitorii vor avea be­ne­ficii confortabile din traduceri şi ree­ditări. Ceea ce s-a şi întâmplat. Edi­ţia româ­neas­că a optat pentru împărţirea în trei vo­lume vân­dute împreună şi bine a făcut, cărţile fiind astfel mai uşor de ma­nevrat şi de citit. "2666" e un roman total, aco­pe­rind geo­gra­fic şi istoric se­co­lul 20 şi în­ceputul lui 21, din Eu­ropa în Ame­rica Latină şi din SUA în URSS. Arhitectura lui e com­pusă din 5 comparti­mente na­rative cu prota­go­nişti diferiţi (Partea criticilor, Partea lui Amal­fitano, Partea lui Faté, Partea cri­melor şi Partea lui Archim­bol­di), dar cu punţi de legătură între ele, po­veşti în­trepătrunse şi de idei recurente, dez­vă­luiri gradate şi parţiale ale miste­relor care te ţin în priză. De exemplu, în prima parte avem patru uni­ver­sitari specializaţi în lite­ratură germană - un fran­cez, un spaniol, un italian şi o en­glezoaică, uniţi de ad­mi­raţia şi interesul aca­demic pentru un misterios scri­itor neamţ con­tem­poran, Benno von Archim­bol­di, în căutarea căruia ajung până la graniţa de NE a Mexicului, în oră­şelul San­ta Teresa, unde sunt ghidaţi de Amalfitano din par­tea a doua şi unde au loc crimele în serie din partea a patra. Din ultimul bloc narativ aflăm biografia spectaculoasă a scri­itorului neamţ ce se ascunde sub pseudonimul von Archimboldi şi care, născut în 1920, a participat la Al Doilea Război, stră­bătând cu armata germană Europa de Est, inclusiv Ro­mânia. Ştiind ce să dez­văluie şi ce să lase ambiguu, cum să amestece rea­lul şi fictivul, oroarea cu ironia şi marile teme so­cia­le, politice, filosofice ale lumii de azi cu bi­za­rerii suprarealiste şi onirice, romanul postum al lui Robert Bolano e ca un fluviu uriaş ce adună apele epice ale multor râuri din ţări variate şi dă o ima­gi­ne planetară a vre­mii noastre, cu toate ale ei. Vir­tuo­zitatea ro­man­cierului de a crea o rea­li­tate pla­u­zibilă ţine şi de varietatea de limbaje indi­vi­­dua­lizante, de ar­gouri ale diverselor categorii so­ciale, profe­sionale, etni­ce. Cu atât mai mult e de a­pre­ciat munca dificilă a Eugeniei Alexe Mun­teanu, graţie căreia ne putem bucura de o operă magnifică.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Monica Pillat, Radu Ciobanu, "Dincolo de aşteptare. Dialog în larg", Editura Eikon (tel. 021/348.14.74), 196 p.

Posibilitatea ca oameni care nu se cunosc personal să dialogheze în timp real în scris în ciuda distanţei, să-şi descopere afinităţi, să-şi facă mărturisiri şi să caute împreună răspunsuri la întrebări existenţiale părea, în îndepărtata mea tinereţe, ştiinţifico-fantastică (la fel ca multe alte minuni ale progresului tehnologic accelerat, fa­miliare noilor generaţii). Când doi scriitori buni, cu îndelungată experienţă de viaţă, lecturi şi scris, se întâlnesc "în reţea" şi se îmbarcă împreună pen­­tru o călătorie ima­ginară în largul marilor te­me omeneşti, convor­bi­rile lor depăşesc par­ti­cularul şi interesează pe oricine. Monica Pillat e în primul rând poetă, dar şi profesoară uni­ver­sitară de literatură, eseistă, îngrijitoare de­votată a unor ediţii din opera tatălui ei, Dinu Pillat, din cores­pon­den­ţa familiei, din picturile bunicii, Maria Brates-Pillat. Cu toate nedreptăţile stri­gătoare la cer suferite de ai ei în anii dejis­mului şi a faptului că valoarea ei pro­fesională ar fi făcut-o competitivă oriunde, Monica a ales să-şi urmeze destinul în ţară, unde volumele ei de poezie (cel mai nou, "Duet în alb", apărut anul acesta), de memorialistică, de studii literare şi proză sunt apreciate, iar ea - îndrăgită de cititori. Radu Ciobanu (n.1935), timişorean cu studii la Cluj, e prozator. Bibliografia lui însumează peste 20 de titluri, majoritatea romane, unele publicate în mai multe ediţii, ceea ce spune ceva despre calitatea şi succesul lor, dar şi despre puterea de muncă a romancierului profesionist, care a locuit la Deva până în 2009, când, după pierderea soţiei, s-a mutat în Germania, alături de fiică. Poeta şi prozatorul, care se ştiau doar din cărţile lor, decid să caute împreună, prin inefabilul stărilor sufle­teşti, printre amintiri şi în pagini din marea literatură, sensuri şi coagulări, soluţii izbăvitoare de suferinţă, surse de bucurie. Frumuseţea cărţii rezidă în ceea ce descoperă în comun, dar şi în ceea ce îi dife­renţiază, mai ales că amândoi intră cu deplină sin­ceritate "în lumea nevăzutelor, a gândurilor, a revelaţiilor, a temerilor şi nădej­dilor". Faptul că poeta e credincioasă prac­ticantă, că în religie îşi găseşte consolare şi spe­ranţă, iar prozatorul e mai curând agnostic, raţio­nalist, face dialogul şi mai pasionant. Ca şi tatăl ei, pe care credinţa îl ajutase să su­pra­vieţuiască în lun­ga detenţie, Monica Pillat e convinsă că a trecut cu bine de marea cumpănă a unei boli grave întărită de puterea rugăciunii şi de în­crederea în Cel de Sus. Ceva similar i se întâm­plase şi scepticului Radu Ciobanu, chiar de două ori, dar învinsese răul prin forţa răbdării şi prin devotamentul fără margini al soţiei, Nicoleta. Luminoasă, sensibilă, capabilă de trăiri ezoterice şi revelaţii, poeta ac­cep­tă raţio­na­litatea partenerului de dialog în re­laţia lui cu "ne­văzutele" şi fiindcă ambii ştiu ce în­­seamnă sufe­rinţa morţii unor oa­meni mult iu­biţi, sunt de acord că cei dragi fac par­te şi după dispariţie din fiinţa noastră, ne însoţesc pre­tu­tindeni. Acest adevăr ca şi altele îi aduc îm­preună. Fie­care povesteşte (atât de bine!) ex­pe­rienţe par­ti­culare, confesează trăiri, face apel la opere lite­rare pentru a-şi argumenta subtil ideile, iar plă­cerea cu care comunică nu îl lasă pe cititorul cărţii să fie doar spectator la o conversaţie având ca numitor comun misterul creaţiei artistice, căruia am­­bii şi-au subsumat viaţa. Semnificaţiile "schim­­bului de experienţă" între Monica Pillat şi Radu Ciobanu ne implică pe fiecare dintre noi, cu sufle­tul şi mintea.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Lucian Boia, "Strania istorie a comu­nis­mului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)", Edi­tura Humanitas, 232 p.

Bibliografia comunismului e inepuizabilă: ana­lize istorice, studii de caz, culegeri de docu­men­te, bio­grafii şi memorii au dat şi continuă să dea di­mensiunile concrete ale utopiei, care s-a dovedit monstruos-sângeroasă la orice încercare de trans­pu­nere în practică. Comunismul românesc a um­plut şi el, în ultimul sfert de secol, o bibliotecă. Istorici, politologi, economişti, sociologi, memo­rialişti, scri­itori, oameni care au resimţit cotidian efectele "celei mai drepte dintre orânduiri" au stu­diat şi au de­pus mărturii despre dictatura în care au trăit ro­mânii timp de 43 de ani. Lucian Boia nu şi-a propus să rescrie istoria acestei mişcări politice de la noi, ci să explice cum a fost posibil ca ţara cu cei mai puţini comunişti din perioada interbelică şi cu cea mai redusă receptivitate la ide­o­logia aces­tora să devină cea mai "co­munizată" din Europa şi cea mai puţin desprinsă după 1989 de moştenirea co­munistă. Este un paradox sesizat şi de Neagu Djuvara că, în relativ scurta lui do­minaţie, co­mu­nismul a influenţat men­talul românesc în profun­zime, cum n-au făcut-o secolele de urgie istorică ce s-au abătut asupra acestui spaţiu. Lucian Boia inter­pre­tează fenomenul comunismului românesc prin pris­ma evoluţiei lui speciale în interiorul orien­tării so­cial-politice universaliste cu vocaţie tota­litară din sec. XX. Produs, cum se ştie, de revoluţia din Rusia anului 1917, în condiţii cu totul diferite de cele pre­conizate de Marx, comunismul a fost exportat, du­pă înfrângerea Germaniei în Al Doilea Război, în toate statele ocupate de trupele sovietice, Stalin afir­mând imperativ că, în spaţiul dobândit de ar­matele sale, învingătorul îşi impune regimul politic. Or, acest spaţiu grupa ţări foarte diferite ca dez­vol­tare economică, structură socială, cultură şi tradiţii naţionale. E drept că, în toate, sovieticii aveau "par­tide" conduse din umbră de la Moscova şi grupuri sociale ce le sprijineau. Ro­mâ­nia a avut partidul comunist cel mai puţin numeros şi cel mai puţin "pro­letar", fiind un stat "e­mi­na­mente agrar", cu o dez­vol­tare ine­gală a provinciilor reunite în 1918 şi un proletariat incipient, compus în mare măsură din "elemente etnic di­ferite". Ideo­logia marxist-leninistă nu avea astfel cum să prindă la populaţia majoritară, având printre aderenţi mai mult alogeni. Şi totuşi, într-un timp ex­trem de scurt, după impunerea lui la putere, partidul s-a autoh­to­nizat, a devenit unica forţă politică a ţării şi a purces la realizarea programului său care nu era altceva decât aplicarea cu aceeaşi cru­­zime a mo­delului stalinist de in­dus­trializare şi co­­lectivizare, de pro­le­tarizare prin des­fiin­ţarea proprietăţii pri­vate, in­clu­siv în me­diul rural. Pri­mitiva Ru­sie avea spaţiul şi resursele pentru un asemenea ex­pe­riment. În Ro­mânia, comunismul impus de so­vietici prin metode dure, deşi a cal­chiat ad-litte­ram acelaşi pro­gram, n-a reuşit, sub cei doi dictatori, Dej şi Cea­uşescu, decât o epuizare generală a ţării, o sleire a elementelor vitale care au îm­pins-o, în momentul căderii siste­mului, în pragul colapsului. Lucian Boia sur­prin­de sintetic procesul tre­cerii de la in­ter­naţio­na­lism la naţio­na­lism şi de la "centralism de­mocratic" la "comunis­mul dinastic" + cultul perso­na­lităţii, examinând şi maniera în care s-a produs coruperea "sufletului românesc", per­cep­tibilă până azi.
Comunismul n-a putut rezista concurenţei cu dinamismul capitalist din lumea liberă. Rigiditatea utopiei l-a făcut să piardă partida. "Comuniştii însă au câştigat-o" - constată istoricul, analizând cum şi în ce condiţii cea mai violentă răsturnare de regim din 1989, cea din România, "s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de co­mu­nism", tranziţia fiind acaparată de fosta nomencla­tură şi reţelele de securişti.
 

 

Studiu introductiv la Dialogurilor asupra religiei naturale

David Hume
Dialoguri asupra religiei naturale & Istoria naturală a religiei
Editura Herald, 2016

Traducere din limba engleză de Alexandru Anghel


Citiţi un fragment din această carte.

***
Studiu introductiv

Întâmplările pe care natura sau hazardul le produce, e de-a dreptul stupid să le atribui zeilor, în loc să le cauţi cauzele. (Cicero, Despre divinaţie)

I. Hume şi religia raţiunii

În spaţiul intelectual şi ştiinţific occidental de astăzi, religia, în general, şi teismul, în particular, formează obiectul unor dezbateri publice şi totodată al unor cercetări academice furnizate de antropologie, psihologie, ştiinţele cognitive şi neurobiologie, care vin să confirme vechi idei şi să aducă noi descoperiri referitoare la originea şi perpetuarea acestui fenomen atât de profund uman. Logica şi spiritul aflate în spatele multora dintre aceste discuţii şi frământări publice sunt încă străbătute de concepte şi probleme lansate de gândirea iluministă şi în special de gândirea lui Hume, cu peste 300 de ani în urmă: sunt probleme ce ţin de relaţia dintre moralitate şi ştiinţă, de realitatea propriei identităţi psihologice, de limitele raţiunii şi, mai ales, de justificarea şi formarea propriilor credinţe şi judecăţi în materie de religie şi nu numai. Odată cu opera lui Hume, analiza fundamentelor raţionale şi a originii naturale ale religiei au intrat într-o nouă etapă a cărei expresie o vedem manifestându-se printr-un avânt contemporan fără precedent în direcţia descoperirii şi înţelegerii naturii umane şi a universului. Atei, agnostici, filosofi, oameni de ştiinţă şi chiar teologi actuali fac apel, critică sau admiră argumente, idei şi metode alcătuite sau filtrate de geniul marelui filosof scoţian.

Într-un moment de recunoştinţă cu valenţe istorice, Kant avea să afirme, în prefaţa Prolegomenelor sale, că "amintirea lui Hume a fost cea care m-a trezit mai întâi, cu mulţi ani în urmă, din somnul dogmatic şi a dat cercetărilor mele în câmpul filosofiei speculative o cu totul altă direcţie". Citatul anterior este folosit aproape obsesiv pentru a stabili o legătură între gândirea lui Hume şi filosofia continentală (trecută prin filtrul kantian) şi totodată pentru a vădi influenţa humeană asupra gândirii secolelor ulterioare Iluminismului. În spaţiul românesc, interesul pentru opera filosofului scoţian a fost iniţial stimulată prin aceeaşi "amintire" a lui Kant, însă cea mai mare parte a studiilor şi traducerilor humeene s-au axat mai mult pe epistemologie, cauzalitate şi alte teme filosofice şi politice importante, însă extrem de puţin pe abordarea atât de reprezentativă pentru opera humeană a fenomenului religios.

Conform unuia dintre cei mai importanţi savanţi humeeni, dacă luăm în considerare totalitatea operei filosofului scoţian, se poate spune că "Hume a scris despre religie mai mult decât despre orice alt subiect filosofic particular". În afară de Istoria naturală a religiei (1757), unde discută originea acesteia, Hume s-a axat cu precădere asupra argumentelor raţionale şi asupra dogmelor aflate la baza religiei în Dialoguri asupra religiei naturale (1779, dar scrisă prima dată în 1750), şi într-o anumită măsură în Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), Cercetare asupra principiilor morale (1751), în eseurile "Despre sinucidere" şi "Despre nemurirea sufletului" şi, nu în ultimul rând, în cea mai cuprinzătoare operă a sa, Tratat asupra naturii omeneşti (1739-1740). Poziţionarea lui Hume de către savanţi şi istorici pe axa care merge de la credinţa mascată până la ateism se datorează formulelor aparent contradictorii din operele sale, ce cuprind atât afirmaţii cu privire la efectele operei divine asupra minţii umane, cât şi critici usturătoare la adresa sentimentului religios.

Oricum ar sta lucrurile, rămâne clar că, aşa cum spune D. O'Connor, principala temă în filosofia humeană a religiei este relaţia dintre credinţă şi raţiune: Este credinţa religioasă susţinută de raţiune? Şi, dacă este, atunci cât de bine? Sau cumva ponderea dovezilor o contrazic? Iar dacă o contrazic, atunci cât de decisiv o fac? Sau cumva subiectul credinţei religioase se află întru totul dincolo de sfera raţiunii?

Credinţă şi raţiune

Perspectiva humeană asupra credinţei în general (şi nu doar asupra credinţei religioase în particular) este extrem de complexă şi greu de delimitat fără echivoc. De exemplu, un autor identifică cel puţin nouă categorii în care ar putea fi împărţite afirmaţiile humeene despre credinţă. Asemenea discuţiilor despre religie, discuţiile despre credinţă sunt răspândite pe tot cuprinsul operelor sale filosofice, însă concentraţia cea mai mare se găseşte în Tratat asupra naturii omeneşti şi în Cercetare asupra intelectului omenesc. În a doua lucrare, Hume afirmă despre credinţă că reprezintă
nu atât natura particulară a ideilor sau ordinea lor, ci modul cum sunt ele reprezentate şi cum le simte spiritul [mind]. Recunosc că acest simţământ sau mod de reprezentare nu poate fi explicat în mod perfect. Putem întrebuinţa cuvinte care exprimă ceva apropiat. Numele său adevărat şi propriu însă, aşa după cum am observat înainte, este credinţa, un termen pe care fiecare îl înţelege îndeajuns în viaţa de fiecare zi. Iar în filosofie nu putem merge mai departe de afirmaţia că o credinţă este ceva simţit de spirit, şi anume ceva ce deosebeşte ideile judecăţii de ficţiunile imaginaţiei. Ea conferă ideilor mai multă greutate şi influenţă, le face să pară de mai mare însemnătate, le întipăreşte în spirit, face din ele principiul ce stăpâneşte acţiunile noastre.

Pentru Hume, credinţa nu este o stare la care se poate ajunge după voinţă, în mod liber: "Urmează, aşadar, că diferenţa dintre ficţiune şi credinţă constă dintr-un anumit sentiment sau simţământ care se adaugă celei din urmă, iar nu celei dintâi, simţământ care nu depinde de voinţă şi nu poate fi produs după plac". Oricât am încerca, prin intermediul imaginaţiei, să producem ceva despre care ştim că reprezintă o plăsmuire, nu vom reuşi niciodată să credem lucrul respectiv: "în reprezentarea noastră, putem să legăm capul unui om de corpul unui cal, dar nu este în puterea noastră să credem că un astfel de animal a existat vreodată în mod real".

În filosofia lui Hume sunt recunoscute în general două tipuri de credinţe: (1) acele credinţe la care s-a ajuns şi care sunt susţinute pornind de la o evaluare a dovezilor oferite de simţuri şi de raţiune şi pe care le putem numi credinţe raţionale; şi (2) acele credinţe la care nu s-a ajuns în urma unei evaluări raţionale conştiente, numite credinţe naturale.

Credinţele din prima categorie se pot schimba în urma unei evaluări sincere a dovezilor disponibile, în timp ce credinţele din cea de-a doua categorie se înscriu într-un registru aproape automat şi instinctiv.

Credinţele naturale - printre care se numără credinţa în existenţa propriului corp şi a propriului sine, credinţa în existenţa unei lumi exterioare, în succesiune cauzală, în faptul că simţurile noastre sunt în general de încredere etc. - au un caracter inevitabil, chiar dacă unele dintre ele sunt, conform lui Hume, eronate. Caracteristicile credinţelor naturale sunt următoarele:
a. Sunt dobândite înaintea oricărui proces raţional şi nu pot fi îndepărtate multă vreme prin niciun proces de raţionament sceptic, deoarece:
b. Sunt indispensabile ca presupoziţii ale cunoaşterii şi comportamentului pentru orice fiinţă conştientă care trăieşte într-o relaţie coerentă cu aparenţele date ale lucrurilor. În termeni practici, nimeni nu poate funcţiona în lume dacă nu deţine aceste credinţe. Prin urmare:
c. Aceste credinţe sunt universale - nu doar asumpţiile valorizate, dominante sau incontestabile ale unei culturi particulare sau ale unei populaţii educate sau needucate, ci acelea pe care le au toate fiinţele umane dintotdeauna şi de pretutindeni.

Ţinând cont de aceste caracteristici, se pare că Hume nu considera credinţele religioase ca fiind identice cu cele naturale, în special pentru faptul că, în opinia lui, primele nu sunt universale.

După cum argumentez mai jos, credinţa "în puteri nevăzute şi inteligente", despre care vorbeşte Hume, este un efect secundar involuntar al reacţiilor instinctuale iraţionale provocate de mediul înconjurător. Hume pare însă dispus să accepte o influenţă din partea alcătuirii naturii care să suscite în mintea umană credinţa într-un creator. Această perspectivă este exprimată de Cleanthes în Dialoguri asupra religiei naturale, când spune că "ideea de făuritor [...] te pătrunde de îndată cu o forţă cum este cea a senzaţiei", de unde se înţelege că înclinaţia naturală de a vedea şi a ne aştepta să găsim ordine în natură este atât de apropiată de a vedea un rânduitor inteligent, încât credinţa naturală în prima o aduce cu sine pe cea de-a doua. Hume însă, folosindu-se de celălalt personaj al Dialogurilor, care se pare că îl reprezintă cel mai mult, Philon, respinge această perspectivă, în sensul în care, aşa cum spune Gaskin, în primul rând "activitatea unui agent rânduitor nu este singura explicaţie posibilă a existenţei unei ordini, iar în al doilea rând, chiar dacă sentimentul că «un făuritor» este responsabil pentru un univers rânduit este greu de înlăturat cu argumente sceptice, acesta nu este «irezistibil» fiindcă există rezistenţă faţă de el şi nu este universal fiindcă cel puţin unii oameni nu cad sub influenţa argumentului în favoarea teismului".

Astfel, pe scurt, caracteristicile generale ale credinţelor naturale sunt următoarele:
1) sunt specifice vieţii de fiecare zi;
2) sunt dobândite fără exercitarea raţiunii;
3) sunt inevitabile;
4) sunt universale.

Cea mai importantă diferenţă între credinţele naturale - care sunt non-raţionale - şi, de exemplu, cele religioase - care pot fi (dovedite ca fiind) iraţionale - este aceea că, deşi nu putem produce dovezi concludente în ambele cazuri, în cazul credinţelor naturale nu putem aduce nicio dovadă care să ne justifice raţional adoptarea unui set diferit de credinţe, acestea neavând nicio alternativă argumentată raţional care să exercite o forţă similară cu a lor.

În plus, spre deosebire de credinţele iraţionale, pentru cele naturale există o justificare să ne comportăm ca şi cum ar fi adevărate: "justificarea este descoperirea faptului că nu avem nicio altă cale de urmat. Dacă nu acţionăm ca şi cum aceste credinţe sunt adevărate, nu acţionăm deloc". Dacă hotărâm să nu ne mai încredem în existenţa unei lumi exterioare sau în cea a propriului corp, nu vom mai putea funcţiona normal în societate, oricât de raţional ar suna argumentele pe care le aducem împotriva acestor înclinaţii.

Acum, în ce priveşte cealaltă componentă supusă discuţiei în acest studiu, raţiunea, vom avea în vedere în special relaţia acesteia cu religia în formele ei filosofice şi revelate. Dacă pentru Descartes, pentru deişti şi pentru Locke existenţa lui Dumnezeu, dogmele bisericeşti şi revelaţia pot şi, în unele cazuri, chiar trebuie să fie justificate prin raţiune, pentru Hume raţiunea este mult mai limitată, în realitate nefuncţionând de una singură, ci se supune "pasiunilor" şi este o componentă a "imaginaţiei". Inspirat de succesele ştiinţifice ale secolului al XVII-lea, a căror specificitate consta în fundamentarea rezultatelor pe experiment, Hume a considerat că este util să aplice aceeaşi abordare şi în filosofia sa, impunând practic facultăţii raţionale limite care nu merg dincolo de datele senzoriale:
Pentru mine este evident că, din moment ce esenţa minţii ne este la fel de necunoscută ca cea a obiectelor exterioare, trebuie să ne fie tot atât de imposibil să ne formăm o idee despre puterile şi calităţile acesteia altfel decât prin experimente atente şi precise şi prin observarea efectelor particulare ce rezultă din diferitele circumstanţe şi situaţii în care se găseşte.

În cuvintele lui D. Owen, "nu putem vorbi despre aproape nicio valoare explicativă dacă ne folosim de raţiune ca de o facultate ce ne permite să inferăm o idee din alta, dacă nu avem o explicaţie fundamentată experienţial despre funcţionarea raţiunii. Nu trebuie să presupunem că facultatea noastră raţională are «puterile şi calităţile» ce rezultă în producerea de credinţe: trebuie să privim cu atenţie pentru a vedea modul exact de producere a credinţelor, folosind principii fundamentate empiric deja statornicite".

Adoptând această perspectivă, Hume îşi impune, într-un spirit de parcimonie filosofică (de influenţă newtoniană), o sferă de investigaţie ale cărei principii explicative să nu se bazeze pe mai multe fundamente decât cele accesibile şi verificabile prin intermediul experienţei. Hume neagă posibilitatea cunoaşterii principiilor absolute despre "calităţile originare şi ultime ale naturii umane", întrucât aceste principii nu sunt bazate pe date verificabile, neputând fi astfel transmisibile sau reproductibile în cazul altor persoane, lucru care poate duce la abuzuri şi dogme părtinitoare şi chiar nocive. În opinia lui Hume, această incapacitate de a explica "principiile ultime" nu aparţine doar "ştiinţei omului", ci "voi îndrăzni să afirm că acest defect îl are în comun cu toate ştiinţele şi cu toate artele cu care ne îndeletnicim, fie că sunt cele cultivate în şcolile filosofilor, fie că sunt cele practicate în prăvăliile celor mai mărunţi meşteşugari. Niciuna dintre activităţi nu poate depăşi sfera experienţei şi nu poate stabili principii care să nu se întemeieze pe această autoritate".

Acest refuz de a accepta posibilitatea cunoaşterii "principiilor ultime" sau a "calităţilor originare şi ultime ale naturii umane" presupune în mod automat trecerea de la căutarea unor răspunsuri abstracte la identificarea unor fenomene particulare şi concrete "printr-o observare atentă a vieţii omeneşti", aşa cum se găseşte "în desfăşurarea obişnuită a lumii, în comportarea oamenilor în societate, în activităţile lor zilnice şi în satisfacerea plăcerilor". Înclinaţia humeană către cercetarea elementelor particulare prin intermediul observării şi experimentului îşi are corespondentul în schimbarea de perspectivă operată de chimistul şi fizicianul Robert Boyle, cu aproape un secol înainte, în cazul termenului "vacuum". Conform lui Shapin şi Schaffer, Boyle a reformulat întrebările despre vacuum, care până atunci sfârşiseră în dispute interminabile, astfel încât să se potrivească sistemului său experimental.

Astfel, asemenea lui Hume, Boyle încetase să urmărească în activitatea sa experimentală "principiile ultime", nu mai căuta să răspundă, de exemplu, la întrebarea dacă există un vacuum absolut pur, ci la întrebări limitate la un spaţiu experimental particular, care să genereze informaţii bazate pe date concrete obţinute într-un context artificial.

Având această perspectivă în spate, Hume critică orice abordare care se foloseşte de facultatea raţională fără nicio raportare la observaţie şi experiment - adică acea metafizică bazată în principal pe raţiune. El se opune astfel perspectivei aristotelice asupra raţiunii şi, în general, "realităţilor" metafizice din istoria filosofiei ce pot fi formulate şi justificate cu ajutorul argumentelor raţionale, precum Formele platonice, ideea de Dumnezeu, Substanţe şi Universalii. Pentru el, raţionamentul a priori nu poate explica decât relaţiile interne dintre ideile pe care le întreţinem, iar dacă încercăm să ne bazăm cunoaşterea pe el, putem ajunge la orice rezultat, indiferent cât de absurd ar fi:
Dacă raţionăm a priori, orice poate părea capabil să producă orice. Căderea unei pietricele poate, pe cât ştim, să stingă soarele, sau dorinţa unui om poate să guverneze planetele în mişcarea lor pe orbite. Numai experienţa este aceea care ne învaţă natura şi hotarele cauzei şi efectului şi ne face capabili să deducem existenţa unui obiect din aceea a altuia.

Astfel, principala ţintă de atac a lui Hume este metafizica bazată doar pe raţiune sau bazată pe raţiune şi pe revelaţie, dar care, în realitate, aşază raţiunea pe poziţia de "slujitoare" a teologiei: "Ştiinţa divinităţii sau Teologia, întrucât dovedeşte existenţa unei Divinităţi şi nemurirea sufletelor, este alcătuită în parte din raţionamente privind fapte particulare, în parte din raţionamente privind fapte generale. Ea are un fundament în raţiune, în măsura în care este susţinută de experienţă. Dar cel mai bun şi mai solid fundament al ei este credinţa şi revelaţia divină", spune filosoful scoţian, propunând ca alternativă la această metafizică "falsă sau contrafăcută" una "adevărată", care să aibă, în general, următoarele caracteristici:
a) să poată fi confirmată sau respinsă pe baze empirice,
b) să corespundă faptelor,
c) să se bazeze pe raţiune plus experienţă,
d) să nu formuleze concepte absolute sau neverificabile şi
e) să fie caracterizată de un scepticism moderat.

În cazul punctului (b), Hume face deosebire între relaţii între idei şi fapte, care constituie două feluri de obiecte ale cunoaşterii, relaţiile între idei fiind ceea ce astăzi numim "adevăruri analitice" (de exemplu: "mamiferele nasc pui vii"; "1 + 1 = 2"), care sunt a priori şi necesare, iar cunoaşterea referitoare la fapte fiind una a posteriori, contingentă şi, astfel, probabilă. Dacă primul tip de cunoaştere are o certitudine internă "independent de faptul că există ceva sau nu în Univers", cel de-al doilea tip de cunoaştere are un grad mai mare sau mai mic - dar niciodată absolut -de certitudine, putând întreţine în virtutea acestui fapt şi un enunţ contrariu: "că soarele nu va răsări mâine-dimineaţă nu este o propoziţie mai puţin inteligibilă şi nu implică în mai mare măsură o contradicţie decât afirmaţia că el va răsări". Conform acestei distincţii, metafizica tradiţională nu ţine nici de primul tip de cunoaştere şi nici de al doilea, din cauza faptului că afirmaţiile sale cu pretenţie de adevăr analitic pot fi tratate cu uşurinţă ca afirmaţii sintetice sau faptice, ceea ce, în urma acestei contradicţii, o delegitimează ca metodă autentică de cunoaştere.

În cazul punctului (d), este vorba despre idei care trebuie să aibă sens şi să poată fi accesate prin experienţă, cam în acelaşi fel în care tipul de "vacuum" căutat de Boyle (vezi mai sus) poate fi supus experimentului. Printre noţiunile metafizicii tradiţionale se găseşte, de exemplu, cea de "substanţă": astfel, o banană are proprietăţile de a fi galbenă, cu gust de banană, tare, perisabilă şi, în plus, se presupune că are o substanţă care uneşte aceste proprietăţi într-o unitate. Astfel, prin definiţie, substanţele nu pot fi experimentate şi nu are sens să ne referim la ele ca la un obiect al cunoaşterii.

În ceea ce priveşte punctul (e), scepticismul moderat constituie opusul scepticismului excesiv (sau pyrrhonian), ultimul reprezentând, asemenea metafizicii tradiţionale, un alt curent ce abuzează de raţiune (mai ales în forma sa post-carteziană). În opinia lui Hume, forma moderată a scepticismului presupune "limitarea cercetărilor noastre la asemenea subiecte care sunt cele mai potrivite capacităţii înguste a intelectului omenesc"; în schimb, forma excesivă a acestei perspective nu doar recunoaşte limitele intelectului omenesc, ci, în plus, respinge chiar şi cele mai elementare credinţe (inclusiv cele naturale) despre lume.

Hume nu încurajează scepticismul excesiv nici în forma sa pyrrhoniană, nici în cea carteziană, întrucât aceste două perspective, prin opoziţia lor faţă de credinţele naturale, nu pot fi susţinute deoarece natura ne subminează orice încercare coerentă în acest sens: "Marele duşman care subminează pyrrhonismul sau principiile excesive ale scepticismului este acţiunea, munca şi ocupaţiile vieţii comune. Aceste principii pot înflori şi triumfa în şcoli, unde este într-adevăr greu, dacă nu peste putinţă, să le respingi. Dar îndată ce ele ies din umbră şi, prin prezenţa obiectelor reale care pun în mişcare pornirile şi sentimentele noastre, sunt puse în opoziţie cu principiile mai puternice ale naturii noastre, ele se risipesc ca fumul, lăsând pe scepticul cel mai hotărât în aceeaşi stare ca şi pe ceilalţi muritori". Chiar dacă Hume nu încurajează forma excesivă de scepticism, nu înseamnă că, la nivel teoretic, "în şcoli, unde este într-adevăr greu, dacă nu peste putinţă, să le respingi", acest tip de scepticism este lipsit de forţă. Însă această recunoaştere nu este suficientă pentru a ne face să o adoptăm la nivel practic, întrucât "cea mai importantă sarcină care rămâne filosofiei, de fapt singura sarcină plauzibilă care îi mai rămâne, era să arate în ce mod, dat fiind triumful aparent al scepticismului, ne continuăm vieţile, inclusiv vieţile noastre intelectuale şi morale".

Metafizica adevărată, în baza elementelor enumerate mai sus, acceptă limitele raţiunii, raţiune care, pe de o parte, este completată de imaginaţie şi de (inevitabilele) pasiuni şi, pe de altă parte, se raportează la rezultatele observaţiei şi experimentului. Pornind de la această bază, Hume consideră că putem întreprinde o analiză cât mai exactă a puterilor intelectului omenesc, ajungând astfel la un fundament sigur pentru noua ştiinţă a omului, tot aşa cum, cu un secol în urmă, filosofii naturalişti ajunseseră la principii generale eficiente în ştiinţa naturii.

Interesant este că distincţia humeană între o metafizică adevărată şi una falsă corespunde într-o anumită măsură cu distincţia făcută de d'Alembert (preluată de Condillac, în Traité des systèmes - 1749) între esprit systématique şi esprit de système, cel de-al doilea fiind specific "marilor creatori de sisteme din secolul al XVII-lea - Descartes, Malebranche, Spinoza şi Leibniz, [care] fie au stabilit structuri metafizice pe principii generale prin raţionament a priori, fie au elaborat ipoteze speculative, extinzând «suspiciuni» vagi cu mult peste limitele permisibile". Astfel, în discursul său preliminar la Enciclopedia lui Diderot, d'Alembert descrie "spiritul sistematic" în aceşti termeni:
Nu prin intermediul unor ipoteze vagi şi arbitrare putem spera că vom cunoaşte natura, ci prin studiul atent al fenomenelor, prin compararea pe care o facem între ele, prin arta reducerii, atât cât se poate, a unui număr mare de fenomene la unul singur, care poate fi considerat principiul acestora. Într-adevăr, cu cât reducem mai mult numărul principiilor unei ştiinţe, cu atât mai mult le lărgim orizontul şi, întrucât obiectul unei ştiinţe este în mod necesar fix, principiile aplicate la acel obiect vor fi cu atât mai fertile, cu cât sunt mai puţine ca număr.

Aşadar, stabilind limitele raţiunii, a cărei cunoaştere este fundamentată empiric, şi punând această concepţie în opoziţie cu folosirea raţiunii specifică metafizicii tradiţionale pentru a justifica cunoaşterea a priori, Hume se concentrează, în mare parte din opera sa, asupra criticii şi evaluării adevărului unor principii şi argumente importante ale religiei raţiunii sau religiei naturale.

Agonia lui Turing

Davis Lagercrantz
Agonia lui Turing
Traducere din engleză şi note de Martin Zick
Editura Pandora M, 2016




*****
Intro

David Lagercrantz e un apreciat autor suedez şi jurnalist de investigaţii. A lucrat pentru publicaţia Expressen. A scris Det som inte dödar oss (Prizonieră în pânza de păianjen, Editura Trei, 2015), continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, care a devenit bestseller mondial. Lagercrantz pregăteşte încă două romane din această serie.

De asemenea, David Lagercrantz a colaborat cu celebrul jucător de fotbal Zlatan Ibrahimović la scrierea autobiografiei acestuia, Jag är Zlatan (Eu sunt Zlatan, Editura Publica, 2015), care s-a bucurat de o primire spectaculoasă.

8 iunie, 1954. Alan Turing, matematicianul vizionar, este găsit mort în locuinţa sa, aparent decesul fiindu-i provocat de un măr otrăvit. Ofiţerul de poliţie Leonard Corell preia cazul şi află că Turing era homosexual şi fusese judecat pentru asta. Deşi convins că e vorba de o sinucidere, Corell este totodată nedumerit de secretomania oficială privind activitatea lui Turing din timpul războiului. Mai mult, sexualitatea acestuia pare să alarmeze serviciile secrete - e posibil să fi fost şantajat de spionii sovietici?
Descoperind uimit geniul lui Turing şi întrezărind o scăpare dintr-o viaţă limitată, Corell devine fascinat de cercetările revoluţionare ale matematicianului şi e dispus să facă orice pentru a afla adevărul.

Romanul lui Lagercrantz împleteşte abil două forme narative: biografia empatică a unei figuri istorice reale, pe care sistemul o supune unui tratament abominabil, şi povestea unei anchete în care un poliţist perseverent încearcă să dezlege o enigmă în ciuda mentalităţii intransigente a societăţii. (Independent)

Portretul unui geniu rătăcit care se simte mai legat de computere decât de oameni. (Sunday Telegraph)

O evocare memorabilă a talentului lui Turing şi a Marii Britanii, încă aflată sub efectele dureroase ale raţionalizării şi represiunilor. (Daily Mail)

Lagercrantz îmbină faptele reale din viaţa lui Turing cu ancheta imaginară a lui Corell pentru a crea o poveste tulburătoare despre secrete de stat şi ipocrizie sexuală. (Sunday Times)

Fragment
Pentru Anne, Signe, Nelly şi Hjalmar

Părerea singură nicicând n-ajunge;
Priveşte cavalerul desenat pe-altar,
Care cu lunga-i suliţă împunge
Dragonul în amurgul de cleştar.
(W.B. Yeats, Michael Robartes şi dansatoarea)

1

Când s-a hotărât?

Nici măcar nu ştia. Dar de îndată ce îndoielile i se mai domoliră şi nu le mai auzea decât ca pe o sirenă îndepărtată, greutatea pe care o resimţea în corp se transformă într-o nelinişte trepidantă, de care îşi dădu seama că îi era dor. Viaţa prinse culoare. Chiar şi găleţile albastre din atelier căpătară o strălucire nouă, şi fiecare percepţie conţinea o lume întreagă, un întreg lanţ de gânduri şi evenimente. Fie şi numai ideea de a încerca să le sintetizeze i se părea lipsită de sens, ba chiar nesinceră.

Mintea îi era doldora de imagini interioare şi exterioare, şi chiar dacă respiraţia i se accelerase dureros, corpul îi era scuturat de o senzaţie intensă, vecină cu dorinţa, de parcă decizia de a muri i-ar fi redat viaţa. În faţa lui, pe o masă cenuşie acoperită de pete şi găurele care, în unele cazuri, erau urme de arsuri, dar şi de altceva, lipicios, stăteau aşezate o plită, două sticle cu lichid negru şi o linguriţă aurită, care avea să joace un rol în poveste. Afară se auzea ploaia. Cădea şi tot cădea. Nicicând nu mai fusese aşa o rupere de nori în weekendul Rusaliilor, şi poate că asta îi afectase decizia.

Poate că fusese influenţat doar de nişte mărunţişuri precum rinita alergică sau faptul că vecinii lui, domnul şi doamna Webb, tocmai se mutaseră la Styal şi lăsaseră în urma lor sentimentul că viaţa a plecat şi ea, sau chiar că e în altă parte, unde el nu fusese invitat. Nu-i stătea în fire să se lase copleşit de asemenea gânduri.

Dar nu era nici ceva neobişnuit. E adevărat că lucrurile banale, de zi cu zi, nu-l afectau ca pe noi, oamenii obişnuiţi. Avea un dar anume de a ignora clevetelile din jur. Pe de altă parte, putea să intre într-o pasă proastă fără vreun motiv anume. Mărunţişurile îl puteau afecta foarte mult. Întâmplări nesemnificative îl puteau face să ia decizii drastice sau să aibă idei ciudate.

Avea să părăsească lumea influenţat de un film pentru copii cu nişte pitici hazlii, ceea ce, desigur, era o ironie a sorţii. Viaţa lui nu dusese lipsă de ironii sau paradoxuri. Scurtase un război şi se gândise mai mult decât oricine altcineva la pietrele de temelie ale inteligenţei, dar în acelaşi timp fusese pus sub supraveghere şi obligat să înghită un medicament respingător. Nu cu mult înainte de asta, îl speriase de moarte o ghicitoare din Blackpool şi nu-şi mai revenise deloc toată ziua.

Ce avea să facă?

Trase două fire din tavan într-un transformator de pe masă şi puse pe plită o tigaie cu ceva negru şi clisos. Apoi se schimbă într-o pijama gri-albastră şi luă un măr roşu din fructiera albastră de pe raft. De multe ori mânca un măr seara. Merele erau fructele lui favorite, nu doar pentru gust. Erau totodată şi... nu contează. Tăie mărul în două şi se întoarse în atelier. Atunci îşi dădu seama. Înţelese cu toată fiinţa lui, şi cu nişte ochi nevăzuţi se uită spre grădină. Se gândi că e ciudat, deşi nu ştia exact la ce se referă. Apoi îşi aminti de Ethel. Era mama lui. Într-o bună zi, Ethel avea să scrie o carte despre el, fără să înţeleagă nimic din ce făcuse, ceea ce, să fim cinstiţi, nici nu se poate spune că era uşor. Viaţa acestui bărbat fusese făcută din prea multe numere şi secrete. Era diferit. În afară de asta, era tânăr, cel puţin în ochii mamei lui, şi chiar dacă nu fusese niciodată chipeş şi, după decizia tribunalului din Knutsford, îşi pierduse fizicul de atlet, nu arăta chiar rău. Încă de când era mic şi nu ştia care e stânga şi care e dreapta şi credea că ziua de Crăciun pică în orice anotimp, uneori mai des, alteori mai rar, ca şi alte zile frumoase, pline de bucurie, avusese gânduri care nu erau deloc în ton cu vremurile. Devenise un matematician dedicat unui lucru banal, ingineria, un gânditor neconvenţional căruia îi intrase în cap că inteligenţa noastră este mecanică şi calculabilă, asemenea unui lung şir de numere.

Dar mai presus de orice - şi asta nu era uşor de înţeles pentru o mamă -, în acea zi de iunie nu mai avea puterea să-şi ducă viaţa mai departe, aşa că îşi continuă pregătirile, care mai târziu aveau să fie privite ca fiind ciudat de complicate. Numai că nu se putea concentra. Auzea ceva; se gândi că sunt paşi în faţa uşii de la intrare, scrâşnetul pietrişului, şi îl lovi un gând absurd: cineva îi aduce o veste bună, poate de departe, din India sau din alte vremuri. Râse sau suspină, greu de spus, şi porni într-acolo; chiar dacă nu mai auzea nimic, nimic în afară de apa care cădea pe acoperiş, în minte îi rămase acel gând: E cineva afară, un prieten pe care trebuie să-l ascult. Iar când trecu pe lângă birou se gândi vreau, nu vreau, ca un copil care smulge petalele unei flori. Percepea fiecare detaliu din hol cu o precizie absolută, care altădată l-ar fi fascinat. Cu paşi de somnambul intră în dormitor, văzu ziarul Observer zăcând pe noptieră, alături de ceasul cu curea neagră din piele, şi puse alături jumătatea de măr. Se gândi la razele lunii căzând îndărătul şcolii din Sherborne şi se întinse pe spate în pat. Părea liniştit.

2
A doua zi ploua la fel, şi tânărul detectiv Leonard Corell venea pe jos de-a lungul Adlington Road. Când ajunse la intersecţia cu Brown's Lane, îşi scoase pălăria, pentru că îi era cald, în ciuda ploii, şi se gândi la patul lui, nu la cel mizerabil din propriul apartament, ci la acela care îl aştepta în casa mătuşii lui din Knutsford, şi la gândul ăsta capul i se înclină pe umăr ca şi cum ar fi fost gata să adoarmă.

Nu-i plăcea slujba lui. Nu-i plăceau nici salariul, mersul pe jos, hârţogăria sau Wilmslow-ul uitat de Dumnezeu, unde nu se întâmpla niciodată nimic. Ajunsese în punctul în care şi în momente ca acela nu avea decât un sentiment de gol. Şi totuşi, menajera care îl sunase pomenise ceva despre o spumă albă în jurul gurii mortului şi despre un miros de otravă în casă.

Pe vremuri, o informaţie de felul ăsta l-ar fi trezit pe Corell la viaţă. Dar acum nu făcea decât să-şi târâie paşii de-a lungul gardului viu, printre băltoace. În spatele lui erau câmpul şi calea ferată. Era marţi, 8 iunie 1954, iar el cerceta tăbliţele cu numele caselor.

Când o găsi pe cea cu inscripţia "Hollymeade", o luă la stânga şi fu întâmpinat de o salcie mare, care arăta ca o uriaşă mătură veche. Se opri să-şi lege şireturile, chiar dacă nu era nevoie. O alee pavată se întindea până în mijlocul grădinii, terminându-se brusc, şi detectivul se întrebă ce se întâmplase acolo, deşi îi era clar că, orice s-ar fi întâmplat, nu avea legătură cu pavajul. La intrarea din stânga îl aştepta o femeie în vârstă.
- Dumneavoastră sunteţi menajera? întrebă el, iar ea aprobă din cap.

Era o doamnă în vârstă, micuţă şi ştearsă, cu ochi trişti, iar dacă ar fi fost mai tânăr, Corell poate că i-ar fi zâmbit amabil, punându-i o mână pe umăr. Acum însă, nu făcu decât să privească în jos, cu cruzime, şi să o urmeze înăuntru, pe o scară interioară abruptă, fără nicio plăcere, fără bucurie, fără curiozitate de poliţist, cu un vag sentiment de nelinişte, un simplu "De ce trebuie să fac asta?".

Încă din hol se simţea o prezenţă, o apropiere care plutea în aer, iar când intră în cameră închise ochii şi, cinstit vorbind, poate în mod ciudat, date fiind circumstanţele, prin minte îi trecură câteva gânduri nepotrivite, de natură sexuală, iar despre ele nu trebuie spus mai mult decât că i se părură şi lui absurde. Când deschise ochii, asociaţiile de idei încă mai pluteau în cameră ca un fel de membrană suprarealistă, dar se dizolvară în altceva după ce descoperi patul, patul îngust, iar deasupra lui un bărbat mort, întins pe spate.

Bărbatul era brunet şi părea să aibă puţin peste treizeci de ani.

Din colţul gurii i se scursese pe obraz o spumă albă, care se uscase într-o pudră, tot alburie. Ochii îi erau pe jumătate deschişi, adânciţi în orbite sub fruntea proeminentă, ca o boltă. Chiar dacă faţa nu radia linişte, din trăsături se simţea o oarecare resemnare, iar Corell ar fi trebuit să reacţioneze calm. Nu era străin de moarte, iar asta nu fusese oribilă, dar i se făcuse rău, şi încă nu înţelesese că e mirosul, duhoarea de migdale amare care plutea în încăpere. Se uită pe fereastră în grădină, încercând să se întoarcă la gândurile nepotrivite, dar nu reuşi, în schimb observă jumătatea de măr de pe noptieră. Corell se gândi că nu-i plăceau fructele, ceea ce-l surprinse.

Nu avusese niciodată nimic împotriva merelor. Cui nu-i plac merele? Îşi scoase carneţelul din buzunarul de la piept.

Bărbatul zace într-o poziţie aproape normală, scrise, apoi se întrebă dacă formularea este bună, probabil că nu era, dar pe de altă parte nu era nici grozav de proastă. Dacă faci abstracţie de faţă, bărbatul poate părea adormit, şi după ce mai mâzgăli câteva rânduri - de care tot nu fu mulţumit - cercetă corpul.

Mortul era slab, destul de în formă, dar avea un piept neobişnuit de îngust, aproape feminin, şi chiar dacă nu era foarte meticulos, Corell nu găsi urme de violenţă, zgârieturi sau vânătăi, doar o uşoară înnegrire a vârfurilor degetelor şi spuma albă din colţul gurii. Mirosi mai de aproape şi atunci îşi dădu seama de ce îi e rău. Duhoarea de migdale amare îi pătrunsese în conştiinţă. Se întoarse în hol. La capătul coridorului descoperi un lucru ciudat. Într-o deschidere cu o lucarnă care dădea spre grădină, coborau din tavan două fire, iar într-o tigaie fierbea ceva. Se apropie încet.

Putea fi periculos? Cu siguranţă nu! Încăperea arăta ca un atelier improvizat. Se găseau acolo un transformator, cleme pentru fire, sticle, borcane pentru gem şi castroane. Probabil nimic îngrijorător. Însă duhoarea îi intrase sub piele, şi se aplecă cu mult dezgust asupra tigăii. Pe fundul ei fierbea agitat o supă, şi deodată, din senin, îşi aminti de un tren care gonea în noapte cu mult timp în urmă, în copilăria lui, şi se sprijini de masă, respirând greu. Apoi se repezi să deschidă fereastra din camera alăturată. Ploua. Era o nebunie să se simtă aşa. Dar măcar de data asta, Corell nu înjură. Era bucuros că duhoarea şi amintirile dispăruseră în vânt şi apă, apoi, liniştindu-se, se uită prin casă.

Plutea un aer boem. Mobila era bună, dar fusese aşezată la întâmplare, neglijent, şi în mod evident acolo nu locuia o familie, cu siguranţă nu erau copii. Corell luă un caiet de pe pervaz. Era plin de ecuaţii matematice, din care ici şi colo i se părea că înţelege ceva. Dar nu înţelegea nimic, fără îndoială şi din cauza scrisului de mână neciteţ şi acoperit de pete de cerneală, se enervă, sau poate era invidie, şi se apucă să caute iritat într-un bufet cu uşi din sticlă din dreapta ferestrei, unde descoperi pahare de vin, tacâmuri argintate, o mică pasăre din porţelan şi o sticlă cu lichid negru. Arăta ca borcanele din atelierul improvizat, dar avea o etichetă pe care scria Cianură de potasiu.
- Ar fi trebuit să-mi dau seama, mormăi el şi se întoarse în dormitor, unde mirosi mărul.

Acelaşi miros ca al substanţei din sticlă şi din tigaie.
- Scuzaţi-mă! strigă el. Scuzaţi-mă!

Nu primi niciun răspuns. Strigă din nou şi de data asta auzi paşi, apoi o pereche de pulpe grase apăru în prag. Aruncă o privire întrebătoare spre faţa cenuşie, cu buze subţiri, aproape inexistente.
- Cum aţi spus că îl cheamă pe domnul pentru care lucraţi?
- Doctorul Alan Turing.

Corell notă în carneţel că mărul miroase a migdale amare şi numele care i se părea familiar, sau cel puţin, la fel ca atâtea lucruri din casă, îi trezea amintiri.
- A lăsat ceva?
- La ce vă referiţi?
- O scrisoare sau ceva care să explice.
- Vreţi să spuneţi că s-ar fi...
- Nu vreau să spun nimic. Doar am pus o întrebare, i-o reteză el, mult prea aspru, iar când biata femeie scutură din cap speriată, încercă să găsească un ton mai prietenos: Îl cunoşteaţi bine pe decedat?
- Da, sau mai degrabă nu. A fost întotdeauna foarte bun cu mine.
- Era bolnav?
- În primăvara asta s-a ales cu o rinită alergică.
- Ştiaţi că lucrează cu otrăvuri?
- Nu, nu, ferească sfântul. Dar era om de ştiinţă. Nu sunt...
- Depinde, o întrerupse Corell.
- Domnul era interesat de multe lucruri.
- Alan Turing, spuse el, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare.

Era cunoscut pentru ceva anume?
- Lucra la universitate.
- Ce făcea acolo?
- Studia matematica.
- Ce fel de matematică?
- N-aş putea să spun.
- Înţeleg, spuse el şi ieşi în hol.

Alan Turing. Era ceva legat de numele ăla, n-ar fi putut să spună exact ce, dar îi suna un clopoţel care nu vestea nimic bun.

Probabil că omul făcuse vreo prostie. Era foarte posibil, dacă detectivul dăduse peste numele ăsta în munca lui. Se plimbă prin casă, din ce în ce mai agitat. Absent şi furios, adună câteva probe, dacă li se poate spune aşa, deşi erau cât se poate de materiale: sticla cu otravă din bufetul cu uşi de sticlă, borcanele din atelier, două caiete cu calcule şi trei agende pe care fusese scris de mână titlul Vise.

La parter ciupi corzile unei viori neacordate şi citi prima frază din Anna Karenina, una dintre puţinele cărţi din casă pe care le recunoscu - mai ştia şi câteva de Forster, Orville, Butler şi Trollope - şi, ca în atâtea alte dăţi, gândurile îi fugiră spre peisaje cu care n-aveau nimic de-a face.

Se auzi soneria de la intrare. Era Alec Block, colegul lui. Îl cunoştea pe Alec al naibii de puţin pentru cât de îndeaproape lucraseră şi, dacă i-ar fi cerut cineva să-l descrie, nu ar fi reuşit să spună decât că e timid, şovăitor, că e tratat prost de aproape toată lumea din secţie, dar mai ales că are pistrui şi păr roşu, un păr incredibil de roşu.
- S-ar părea că şi-a gătit otrava în tigaia din atelier, a înmuiat un măr în mizeria de pe fundul tigăii şi a luat vreo două guri din el, îi spuse Corell.
- Sinucidere?
- Aşa pare. Duhoarea asta nenorocită îmi face foarte rău. Te uiţi tu, poate găseşti un bilet de sinucigaş?

Când colegul lui dispăru, Corell se gândi iar la un tren alergând în noapte, dar asta nu-l făcu să se simtă mai bine. Când dădu peste menajeră, îi spuse:
- Aş vrea să discutăm mai mult. Dar până atunci, vă rog să aşteptaţi afară. Sigilăm casa.

Într-un acces de amabilitate, luă o umbrelă din hol, iar când femeia protestă, spunând că e a doctorului Turing, pufni discret, spunându-i că ăsta e deja un respect cam exagerat. În mod sigur putea împrumuta umbrela. După ce femeia acceptă şi dispăru în grădină, detectivul începu din nou să se învârtă prin casă. Sus, lângă mort, găsi un exemplar din ziarul Observer din 7 iunie, lucru care arăta că în urmă cu o zi era viu, şi-şi notă asta şi alte câteva lucruri. Când îi căzu privirea pe un alt caiet cu calcule matematice, îl cuprinse dorinţa ciudată de a mai strecura nişte cifre în ecuaţii, completându-le, şi ca de atâtea alte ori, deveni un poliţist nu prea atent. Bineînţeles, despre Block nu se putea spune acelaşi lucru.

Apăru, cu aerul că a găsit ceva extrem de interesant. Nu era cazul, oricum, nu găsise un bilet de sinucigaş, dar descoperise ceva care părea să le indice o altă direcţie: două bilete la teatru pentru un spectacol din săptămâna următoare şi o invitaţie la un eveniment al Societăţii Regale, din 24 iunie, pe care bărbatul scrisese un mesaj de confirmare, dar nu reuşise să o pună la poştă, şi chiar dacă nu-şi închipuia că e cine ştie ce descoperire, Block spera că a deschis o nouă pistă. Nu erau chiar aşa de răsfăţaţi cu crime în Wilmslow, însă Corell îşi alungă repede gândul din minte.
- Asta nu înseamnă nimic.
- De ce?
- Pentru că toţi suntem nişte gagii complicaţi, îi răspunse Corell.
- Ce vrei să spui?
- Chiar şi ăia care vor să moară au planuri de viitor.

Fiecare poate s-o apuce într-o direcţie sau în alta. În orice caz, se pare că ideea asta i-a venit în ultima clipă.
- Pare să fi fost un om învăţat.