Davis Lagercrantz
Agonia lui Turing
Traducere din engleză şi note de Martin Zick
Editura Pandora M, 2016
*****
Intro
David Lagercrantz e un apreciat autor suedez şi jurnalist de investigaţii. A lucrat pentru publicaţia
Expressen. A scris
Det som inte dödar oss (Prizonieră în pânza de păianjen, Editura Trei, 2015), continuarea trilogiei
Millennium a lui Stieg Larsson, care a devenit bestseller mondial. Lagercrantz pregăteşte încă două romane din această serie.
De asemenea, David Lagercrantz a colaborat cu celebrul jucător de fotbal
Zlatan Ibrahimović la scrierea autobiografiei acestuia,
Jag är Zlatan (Eu sunt Zlatan, Editura Publica, 2015), care
s-a bucurat de o primire spectaculoasă.
8 iunie, 1954. Alan Turing, matematicianul vizionar, este găsit mort în locuinţa sa, aparent decesul
fiindu-i
provocat de un măr otrăvit. Ofiţerul de poliţie Leonard Corell preia
cazul şi află că Turing era homosexual şi fusese judecat pentru asta.
Deşi convins că e vorba de o sinucidere, Corell este totodată nedumerit
de secretomania oficială privind activitatea lui Turing din timpul
războiului. Mai mult, sexualitatea acestuia pare să alarmeze serviciile
secrete - e posibil să fi fost şantajat de spionii sovietici?
Descoperind uimit geniul lui Turing şi întrezărind o scăpare
dintr-o
viaţă limitată, Corell devine fascinat de cercetările revoluţionare ale
matematicianului şi e dispus să facă orice pentru a afla adevărul.
Romanul lui Lagercrantz împleteşte abil două forme narative: biografia
empatică a unei figuri istorice reale, pe care sistemul o supune unui
tratament abominabil, şi povestea unei anchete în care un poliţist
perseverent încearcă să dezlege o enigmă în ciuda mentalităţii
intransigente a societăţii. (
Independent)
Portretul unui geniu rătăcit care se simte mai legat de computere decât de oameni. (
Sunday Telegraph)
O evocare memorabilă a talentului lui Turing şi a Marii Britanii, încă
aflată sub efectele dureroase ale raţionalizării şi represiunilor. (
Daily Mail)
Lagercrantz îmbină faptele reale din viaţa lui Turing cu ancheta
imaginară a lui Corell pentru a crea o poveste tulburătoare despre
secrete de stat şi ipocrizie sexuală. (
Sunday Times)
Fragment
Pentru Anne, Signe, Nelly şi Hjalmar
Părerea singură nicicând n-ajunge;
Priveşte cavalerul desenat pe-altar,
Care cu lunga-i suliţă împunge
Dragonul în amurgul de cleştar.
(W.B. Yeats, Michael Robartes şi dansatoarea)
1
Când
s-a hotărât?
Nici măcar nu ştia. Dar de îndată ce îndoielile i se mai domoliră şi nu
le mai auzea decât ca pe o sirenă îndepărtată, greutatea pe care o
resimţea în corp se transformă
într-o
nelinişte trepidantă, de care îşi dădu seama că îi era dor. Viaţa prinse
culoare. Chiar şi găleţile albastre din atelier căpătară o strălucire
nouă, şi fiecare percepţie conţinea o lume întreagă, un întreg lanţ de
gânduri şi evenimente. Fie şi numai ideea de a încerca să le sintetizeze
i se părea lipsită de sens, ba chiar nesinceră.
Mintea îi era doldora de imagini interioare şi exterioare, şi chiar dacă
respiraţia i se accelerase dureros, corpul îi era scuturat de o
senzaţie intensă, vecină cu dorinţa, de parcă decizia de a muri
i-ar
fi redat viaţa. În faţa lui, pe o masă cenuşie acoperită de pete şi
găurele care, în unele cazuri, erau urme de arsuri, dar şi de altceva,
lipicios, stăteau aşezate o plită, două sticle cu lichid negru şi o
linguriţă aurită, care avea să joace un rol în poveste. Afară se auzea
ploaia. Cădea şi tot cădea. Nicicând nu mai fusese aşa o rupere de nori
în weekendul Rusaliilor, şi poate că asta îi afectase decizia.
Poate că fusese influenţat doar de nişte mărunţişuri precum rinita
alergică sau faptul că vecinii lui, domnul şi doamna Webb, tocmai se
mutaseră la Styal şi lăsaseră în urma lor sentimentul că viaţa a plecat
şi ea, sau chiar că e în altă parte, unde el nu fusese invitat.
Nu-i stătea în fire să se lase copleşit de asemenea gânduri.
Dar nu era nici ceva neobişnuit. E adevărat că lucrurile banale, de zi cu zi,
nu-l afectau ca pe noi, oamenii obişnuiţi. Avea un dar anume de a ignora clevetelile din jur. Pe de altă parte, putea să intre
într-o
pasă proastă fără vreun motiv anume. Mărunţişurile îl puteau afecta
foarte mult. Întâmplări nesemnificative îl puteau face să ia decizii
drastice sau să aibă idei ciudate.
Avea să părăsească lumea influenţat de un film pentru copii cu nişte
pitici hazlii, ceea ce, desigur, era o ironie a sorţii. Viaţa lui nu
dusese lipsă de ironii sau paradoxuri. Scurtase un război şi se gândise
mai mult decât oricine altcineva la pietrele de temelie ale
inteligenţei, dar în acelaşi timp fusese pus sub supraveghere şi obligat
să înghită un medicament respingător. Nu cu mult înainte de asta, îl
speriase de moarte o ghicitoare din Blackpool şi
nu-şi mai revenise deloc toată ziua.
Ce avea să facă?
Trase două fire din tavan
într-un transformator de pe masă şi puse pe plită o tigaie cu ceva negru şi clisos. Apoi se schimbă
într-o pijama
gri-albastră
şi luă un măr roşu din fructiera albastră de pe raft. De multe ori
mânca un măr seara. Merele erau fructele lui favorite, nu doar pentru
gust. Erau totodată şi... nu contează. Tăie mărul în două şi se întoarse
în atelier. Atunci îşi dădu seama. Înţelese cu toată fiinţa lui, şi cu
nişte ochi nevăzuţi se uită spre grădină. Se gândi că e ciudat, deşi nu
ştia exact la ce se referă. Apoi îşi aminti de Ethel. Era mama lui.
Într-o
bună zi, Ethel avea să scrie o carte despre el, fără să înţeleagă nimic
din ce făcuse, ceea ce, să fim cinstiţi, nici nu se poate spune că era
uşor. Viaţa acestui bărbat fusese făcută din prea multe numere şi
secrete. Era diferit. În afară de asta, era tânăr, cel puţin în ochii
mamei lui, şi chiar dacă nu fusese niciodată chipeş şi, după decizia
tribunalului din Knutsford, îşi pierduse fizicul de atlet, nu arăta
chiar rău. Încă de când era mic şi nu ştia care e stânga şi care e
dreapta şi credea că ziua de Crăciun pică în orice anotimp, uneori mai
des, alteori mai rar, ca şi alte zile frumoase, pline de bucurie,
avusese gânduri care nu erau deloc în ton cu vremurile. Devenise un
matematician dedicat unui lucru banal, ingineria, un gânditor
neconvenţional căruia îi intrase în cap că inteligenţa noastră este
mecanică şi calculabilă, asemenea unui lung şir de numere.
Dar mai presus de orice - şi asta nu era uşor de înţeles pentru o mamă -, în acea zi de iunie nu mai avea puterea
să-şi
ducă viaţa mai departe, aşa că îşi continuă pregătirile, care mai
târziu aveau să fie privite ca fiind ciudat de complicate. Numai că nu
se putea concentra. Auzea ceva; se gândi că sunt paşi în faţa uşii de la
intrare, scrâşnetul pietrişului, şi îl lovi un gând absurd: cineva îi
aduce o veste bună, poate de departe, din India sau din alte vremuri.
Râse sau suspină, greu de spus, şi porni
într-acolo; chiar dacă nu mai auzea nimic, nimic în afară de apa care cădea pe acoperiş, în minte îi rămase acel gând:
E cineva afară, un prieten pe care trebuie să-l ascult. Iar când trecu pe lângă birou se gândi
vreau, nu vreau, ca un copil care smulge petalele unei flori. Percepea fiecare detaliu din hol cu o precizie absolută, care altădată
l-ar fi fascinat. Cu paşi de somnambul intră în dormitor, văzu ziarul
Observer
zăcând pe noptieră, alături de ceasul cu curea neagră din piele, şi
puse alături jumătatea de măr. Se gândi la razele lunii căzând îndărătul
şcolii din Sherborne şi se întinse pe spate în pat. Părea liniştit.
2
A doua zi ploua la fel, şi tânărul detectiv Leonard Corell venea pe jos
de-a
lungul Adlington Road. Când ajunse la intersecţia cu Brown's Lane, îşi
scoase pălăria, pentru că îi era cald, în ciuda ploii, şi se gândi la
patul lui, nu la cel mizerabil din propriul apartament, ci la acela care
îl aştepta în casa mătuşii lui din Knutsford, şi la gândul ăsta capul i
se înclină pe umăr ca şi cum ar fi fost gata să adoarmă.
Nu-i plăcea slujba lui.
Nu-i plăceau nici salariul, mersul pe jos, hârţogăria sau
Wilmslow-ul
uitat de Dumnezeu, unde nu se întâmpla niciodată nimic. Ajunsese în
punctul în care şi în momente ca acela nu avea decât un sentiment de
gol. Şi totuşi, menajera care îl sunase pomenise ceva despre o spumă
albă în jurul gurii mortului şi despre un miros de otravă în casă.
Pe vremuri, o informaţie de felul ăsta
l-ar fi trezit pe Corell la viaţă. Dar acum nu făcea decât
să-şi târâie paşii
de-a
lungul gardului viu, printre băltoace. În spatele lui erau câmpul şi
calea ferată. Era marţi, 8 iunie 1954, iar el cerceta tăbliţele cu
numele caselor.
Când o găsi pe cea cu inscripţia "Hollymeade", o luă la stânga şi fu
întâmpinat de o salcie mare, care arăta ca o uriaşă mătură veche. Se
opri
să-şi lege şireturile, chiar dacă nu era nevoie. O alee pavată se întindea până în mijlocul grădinii,
terminându-se brusc, şi detectivul se întrebă ce se întâmplase acolo, deşi îi era clar că, orice
s-ar fi întâmplat, nu avea legătură cu pavajul. La intrarea din stânga îl aştepta o femeie în vârstă.
- Dumneavoastră sunteţi menajera? întrebă el, iar ea aprobă din cap.
Era o doamnă în vârstă, micuţă şi ştearsă, cu ochi trişti, iar dacă ar fi fost mai tânăr, Corell poate că
i-ar fi zâmbit amabil,
punându-i
o mână pe umăr. Acum însă, nu făcu decât să privească în jos, cu
cruzime, şi să o urmeze înăuntru, pe o scară interioară abruptă, fără
nicio plăcere, fără bucurie, fără curiozitate de poliţist, cu un vag
sentiment de nelinişte, un simplu "De ce trebuie să fac asta?".
Încă din hol se simţea o prezenţă, o apropiere care plutea în aer, iar
când intră în cameră închise ochii şi, cinstit vorbind, poate în mod
ciudat, date fiind circumstanţele, prin minte îi trecură câteva gânduri
nepotrivite, de natură sexuală, iar despre ele nu trebuie spus mai mult
decât că i se părură şi lui absurde. Când deschise ochii, asociaţiile de
idei încă mai pluteau în cameră ca un fel de membrană suprarealistă,
dar se dizolvară în altceva după ce descoperi patul, patul îngust, iar
deasupra lui un bărbat mort, întins pe spate.
Bărbatul era brunet şi părea să aibă puţin peste treizeci de ani.
Din colţul gurii i se scursese pe obraz o spumă albă, care se uscase
într-o
pudră, tot alburie. Ochii îi erau pe jumătate deschişi, adânciţi în
orbite sub fruntea proeminentă, ca o boltă. Chiar dacă faţa nu radia
linişte, din trăsături se simţea o oarecare resemnare, iar Corell ar fi
trebuit să reacţioneze calm. Nu era străin de moarte, iar asta nu fusese
oribilă, dar i se făcuse rău, şi încă nu înţelesese că e mirosul,
duhoarea de migdale amare care plutea în încăpere. Se uită pe fereastră
în grădină, încercând să se întoarcă la gândurile nepotrivite, dar nu
reuşi, în schimb observă jumătatea de măr de pe noptieră. Corell se
gândi că
nu-i plăceau fructele, ceea
ce-l surprinse.
Nu avusese niciodată nimic împotriva merelor. Cui
nu-i plac merele? Îşi scoase carneţelul din buzunarul de la piept.
Bărbatul zace
într-o poziţie aproape normală,
scrise, apoi se întrebă dacă formularea este bună, probabil că nu era,
dar pe de altă parte nu era nici grozav de proastă. Dacă faci abstracţie
de faţă, bărbatul poate părea adormit, şi după ce mai mâzgăli câteva
rânduri - de care tot nu fu mulţumit - cercetă corpul.
Mortul era slab, destul de în formă, dar avea un piept neobişnuit de
îngust, aproape feminin, şi chiar dacă nu era foarte meticulos, Corell
nu găsi urme de violenţă, zgârieturi sau vânătăi, doar o uşoară
înnegrire a vârfurilor degetelor şi spuma albă din colţul gurii. Mirosi
mai de aproape şi atunci îşi dădu seama de ce îi e rău. Duhoarea de
migdale amare îi pătrunsese în conştiinţă. Se întoarse în hol. La
capătul coridorului descoperi un lucru ciudat.
Într-o deschidere cu o lucarnă care dădea spre grădină, coborau din tavan două fire, iar
într-o tigaie fierbea ceva. Se apropie încet.
Putea fi periculos? Cu siguranţă nu! Încăperea arăta ca un atelier
improvizat. Se găseau acolo un transformator, cleme pentru fire, sticle,
borcane pentru gem şi castroane. Probabil nimic îngrijorător. Însă
duhoarea îi intrase sub piele, şi se aplecă cu mult dezgust asupra
tigăii. Pe fundul ei fierbea agitat o supă, şi deodată, din senin, îşi
aminti de un tren care gonea în noapte cu mult timp în urmă, în
copilăria lui, şi se sprijini de masă, respirând greu. Apoi se repezi să
deschidă fereastra din camera alăturată. Ploua. Era o nebunie să se
simtă aşa. Dar măcar de data asta, Corell nu înjură. Era bucuros că
duhoarea şi amintirile dispăruseră în vânt şi apă, apoi,
liniştindu-se, se uită prin casă.
Plutea un aer boem. Mobila era bună, dar fusese aşezată la întâmplare,
neglijent, şi în mod evident acolo nu locuia o familie, cu siguranţă nu
erau copii. Corell luă un caiet de pe pervaz. Era plin de ecuaţii
matematice, din care ici şi colo i se părea că înţelege ceva. Dar nu
înţelegea nimic, fără îndoială şi din cauza scrisului de mână neciteţ şi
acoperit de pete de cerneală, se enervă, sau poate era invidie, şi se
apucă să caute iritat
într-un bufet cu uşi din
sticlă din dreapta ferestrei, unde descoperi pahare de vin, tacâmuri
argintate, o mică pasăre din porţelan şi o sticlă cu lichid negru. Arăta
ca borcanele din atelierul improvizat, dar avea o etichetă pe care
scria
Cianură de potasiu.
- Ar fi trebuit
să-mi dau seama, mormăi el şi se întoarse în dormitor, unde mirosi mărul.
Acelaşi miros ca al substanţei din sticlă şi din tigaie.
-
Scuzaţi-mă! strigă el.
Scuzaţi-mă!
Nu primi niciun răspuns. Strigă din nou şi de data asta auzi paşi, apoi o
pereche de pulpe grase apăru în prag. Aruncă o privire întrebătoare
spre faţa cenuşie, cu buze subţiri, aproape inexistente.
- Cum aţi spus că îl cheamă pe domnul pentru care lucraţi?
- Doctorul Alan Turing.
Corell notă în carneţel că mărul miroase a migdale amare şi numele care i
se părea familiar, sau cel puţin, la fel ca atâtea lucruri din casă, îi
trezea amintiri.
- A lăsat ceva?
- La ce vă referiţi?
- O scrisoare sau ceva care să explice.
- Vreţi să spuneţi că
s-ar fi...
- Nu vreau să spun nimic. Doar am pus o întrebare,
i-o
reteză el, mult prea aspru, iar când biata femeie scutură din cap
speriată, încercă să găsească un ton mai prietenos: Îl cunoşteaţi bine
pe decedat?
- Da, sau mai degrabă nu. A fost întotdeauna foarte bun cu mine.
- Era bolnav?
- În primăvara asta
s-a ales cu o rinită alergică.
- Ştiaţi că lucrează cu otrăvuri?
- Nu, nu, ferească sfântul. Dar era om de ştiinţă. Nu sunt...
- Depinde, o întrerupse Corell.
- Domnul era interesat de multe lucruri.
- Alan Turing, spuse el, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare.
Era cunoscut pentru ceva anume?
- Lucra la universitate.
- Ce făcea acolo?
- Studia matematica.
- Ce fel de matematică?
-
N-aş putea să spun.
- Înţeleg, spuse el şi ieşi în hol.
Alan Turing. Era ceva legat de numele ăla,
n-ar fi putut să spună exact ce, dar îi suna un clopoţel care nu vestea nimic bun.
Probabil că omul făcuse vreo prostie. Era foarte posibil, dacă
detectivul dăduse peste numele ăsta în munca lui. Se plimbă prin casă,
din ce în ce mai agitat. Absent şi furios, adună câteva probe, dacă li
se poate spune aşa, deşi erau cât se poate de materiale: sticla cu
otravă din bufetul cu uşi de sticlă, borcanele din atelier, două caiete
cu calcule şi trei agende pe care fusese scris de mână titlul
Vise.
La parter ciupi corzile unei viori neacordate şi citi prima frază din
Anna Karenina,
una dintre puţinele cărţi din casă pe care le recunoscu - mai ştia şi
câteva de Forster, Orville, Butler şi Trollope - şi, ca în atâtea alte
dăţi, gândurile îi fugiră spre peisaje cu care
n-aveau nimic
de-a face.
Se auzi soneria de la intrare. Era Alec Block, colegul lui. Îl cunoştea
pe Alec al naibii de puţin pentru cât de îndeaproape lucraseră şi, dacă
i-ar fi cerut cineva
să-l
descrie, nu ar fi reuşit să spună decât că e timid, şovăitor, că e
tratat prost de aproape toată lumea din secţie, dar mai ales că are
pistrui şi păr roşu, un păr incredibil de roşu.
-
S-ar părea că
şi-a
gătit otrava în tigaia din atelier, a înmuiat un măr în mizeria de pe
fundul tigăii şi a luat vreo două guri din el, îi spuse Corell.
- Sinucidere?
- Aşa pare. Duhoarea asta nenorocită îmi face foarte rău. Te uiţi tu, poate găseşti un bilet de sinucigaş?
Când colegul lui dispăru, Corell se gândi iar la un tren alergând în noapte, dar asta
nu-l făcu să se simtă mai bine. Când dădu peste menajeră, îi spuse:
- Aş vrea să discutăm mai mult. Dar până atunci, vă rog să aşteptaţi afară. Sigilăm casa.
Într-un acces de amabilitate, luă o umbrelă din hol, iar când femeia protestă, spunând că e a doctorului Turing, pufni discret,
spunându-i
că ăsta e deja un respect cam exagerat. În mod sigur putea împrumuta
umbrela. După ce femeia acceptă şi dispăru în grădină, detectivul începu
din nou să se învârtă prin casă. Sus, lângă mort, găsi un exemplar din
ziarul
Observer din 7 iunie, lucru care arăta că în urmă cu o zi era viu,
şi-şi
notă asta şi alte câteva lucruri. Când îi căzu privirea pe un alt caiet
cu calcule matematice, îl cuprinse dorinţa ciudată de a mai strecura
nişte cifre în ecuaţii,
completându-le, şi ca de atâtea alte ori, deveni un poliţist nu prea atent. Bineînţeles, despre Block nu se putea spune acelaşi lucru.
Apăru, cu aerul că a găsit ceva extrem de interesant. Nu era cazul,
oricum, nu găsise un bilet de sinucigaş, dar descoperise ceva care părea
să le indice o altă direcţie: două bilete la teatru pentru un spectacol
din săptămâna următoare şi o invitaţie la un eveniment al Societăţii
Regale, din 24 iunie, pe care bărbatul scrisese un mesaj de confirmare,
dar nu reuşise să o pună la poştă, şi chiar dacă
nu-şi
închipuia că e cine ştie ce descoperire, Block spera că a deschis o
nouă pistă. Nu erau chiar aşa de răsfăţaţi cu crime în Wilmslow, însă
Corell îşi alungă repede gândul din minte.
- Asta nu înseamnă nimic.
- De ce?
- Pentru că toţi suntem nişte gagii complicaţi, îi răspunse Corell.
- Ce vrei să spui?
- Chiar şi ăia care vor să moară au planuri de viitor.
Fiecare poate
s-o apuce
într-o direcţie sau în alta. În orice caz, se pare că ideea asta
i-a venit în ultima clipă.
- Pare să fi fost un om învăţat.