Selecţia "Formula AS"
* "Bucureştiul meu", volum coordonat de Gabriela Tabacu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 330 p.
În ultimul deceniu, volumele colective şi-au dovedit potenţialul comercial, fiindcă prin varietatea ideilor şi stilurilor nu sunt niciodată plicticoase. Cititorii sunt atraşi de tema aleasă, de numele colaboratorilor, de ilustraţiile ce însoţesc textele, de faptul că se pretează lecturii fragmentate şi judecăţii comparative. Ca la un han spaniol unde fiecare vine cu mâncarea de acasă, festinul oferit de o asemenea carte are totuşi, în conturul impus, corespondenţe surprinzătoare: deşi niciunul dintre colaboratori nu ştie ce au scris ceilalţi, există un numitor comun care divide experienţele individuale şi e recunoscut de cititor ca familiar, din propria existenţă sau din poveşti de familie. Un volum colectiv seamănă cu o petrecere la care participă mai multe generaţii, rude de sânge sau prin alianţă, care spun poveşti mai vechi sau mai noi, vesele, melancolice, triste, năstruşnice - cum e viaţa însăşi sub vremi. După "Casele vieţilor noastre", care a fost un succes de librărie în 2014, arhitecta Gabriela Tabacu şi editoarea Justina Croitoru au coordonat un alt proiect, solicitând 19 autori, cu vârste cuprinse între 100 şi 33 de ani, bucureşteni de viţă veche sau la prima generaţie stabilită în Capitală, să-şi povestească oraşul în care trăiesc. Există o abundentă bibliografie în tema prezentată cu toate sosurile posibile şi totuşi protagonistul cărţii pe care vi-o recomand azi pare inepuizabil. Iubit şi urât, amestec de frumuseţe decrepită şi kitsch strident, de superficialitate cinică şi fervoare civică, Bucureştiul rămâne un subiect cu tot atâtea predicate câţi locuitori, un Babilon de neînţeles pentru cineva din afară. Şi totuşi, pe toate paginile din "Bucureştiul meu" apare în filigran puterea lui de seducţie. Fie că sunt expuse razelor melancoliei, la cei pentru care istoria secolului trecut e viaţă personală, fie apare în transparenţă sub revelatorul revoltei faţă de asaltul prostiei lacome şi deculturate, acest filigran fermecat marchează toată harta oraşului, de la periferii şi până în centru. Neagu Djuvara, care va împlini în august 100 de ani, îşi are rădăcini familiale în Bucureşti de la 1658, iar memoria lui fabuloasă a înregistrat din prima copilărie zgomotele străzii pe la 1920: tropotul copitelor de cai pe caldarâm, într-o vreme a trăsurilor şi căruţelor, strigătele melodioase cu care îşi anunţau prezenţa negustorii şi meseriaşii ambulanţi. Această bandă sonoră specifică a însoţit existenţa bucureşteană până prin anii '50, de vreme ce e evocată şi de Monica Pillat, Dan C. Mihăilescu şi alţi sexagenari ce-şi amintesc de lumea dispărută a copilăriei şi adolescenţei lor. Ipostaziindu-se într-un "spirit al oraşului", H.R. Patapievici îşi ceartă concitadinii pentru murdărire, pasivitate şi dezbinare, iar vituperările lui, venite din iubire exasperată, cad ca o grindină pe călduţul "patriotism local". Provincialii veniţi în Bucureşti pe vremea studenţiei şi rămaşi aici au altă percepţie, raportată la locurile natale: s-au obişnuit mai greu cu larma insuportabilă, agitaţia furioasă, urâţenia mutilărilor mercantile şi a caselor părăsite (remarcabile în acest sens sunt textele Ioanei Pârvulescu, braşoveancă de origine, şi al Corinei Ciocârlie, timişoreancă). Vă las să descoperiţi singuri savoarea contribuţiilor Anamariei Smigelschi, a lui Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu şi a altora, într-o carte şi grafic frumoasă, care te ţine pe tot parcursul lecturii sub umbrela răcoros-înviorătoare a inteligenţei şi talentului de povestitor.
În ultimul deceniu, volumele colective şi-au dovedit potenţialul comercial, fiindcă prin varietatea ideilor şi stilurilor nu sunt niciodată plicticoase. Cititorii sunt atraşi de tema aleasă, de numele colaboratorilor, de ilustraţiile ce însoţesc textele, de faptul că se pretează lecturii fragmentate şi judecăţii comparative. Ca la un han spaniol unde fiecare vine cu mâncarea de acasă, festinul oferit de o asemenea carte are totuşi, în conturul impus, corespondenţe surprinzătoare: deşi niciunul dintre colaboratori nu ştie ce au scris ceilalţi, există un numitor comun care divide experienţele individuale şi e recunoscut de cititor ca familiar, din propria existenţă sau din poveşti de familie. Un volum colectiv seamănă cu o petrecere la care participă mai multe generaţii, rude de sânge sau prin alianţă, care spun poveşti mai vechi sau mai noi, vesele, melancolice, triste, năstruşnice - cum e viaţa însăşi sub vremi. După "Casele vieţilor noastre", care a fost un succes de librărie în 2014, arhitecta Gabriela Tabacu şi editoarea Justina Croitoru au coordonat un alt proiect, solicitând 19 autori, cu vârste cuprinse între 100 şi 33 de ani, bucureşteni de viţă veche sau la prima generaţie stabilită în Capitală, să-şi povestească oraşul în care trăiesc. Există o abundentă bibliografie în tema prezentată cu toate sosurile posibile şi totuşi protagonistul cărţii pe care vi-o recomand azi pare inepuizabil. Iubit şi urât, amestec de frumuseţe decrepită şi kitsch strident, de superficialitate cinică şi fervoare civică, Bucureştiul rămâne un subiect cu tot atâtea predicate câţi locuitori, un Babilon de neînţeles pentru cineva din afară. Şi totuşi, pe toate paginile din "Bucureştiul meu" apare în filigran puterea lui de seducţie. Fie că sunt expuse razelor melancoliei, la cei pentru care istoria secolului trecut e viaţă personală, fie apare în transparenţă sub revelatorul revoltei faţă de asaltul prostiei lacome şi deculturate, acest filigran fermecat marchează toată harta oraşului, de la periferii şi până în centru. Neagu Djuvara, care va împlini în august 100 de ani, îşi are rădăcini familiale în Bucureşti de la 1658, iar memoria lui fabuloasă a înregistrat din prima copilărie zgomotele străzii pe la 1920: tropotul copitelor de cai pe caldarâm, într-o vreme a trăsurilor şi căruţelor, strigătele melodioase cu care îşi anunţau prezenţa negustorii şi meseriaşii ambulanţi. Această bandă sonoră specifică a însoţit existenţa bucureşteană până prin anii '50, de vreme ce e evocată şi de Monica Pillat, Dan C. Mihăilescu şi alţi sexagenari ce-şi amintesc de lumea dispărută a copilăriei şi adolescenţei lor. Ipostaziindu-se într-un "spirit al oraşului", H.R. Patapievici îşi ceartă concitadinii pentru murdărire, pasivitate şi dezbinare, iar vituperările lui, venite din iubire exasperată, cad ca o grindină pe călduţul "patriotism local". Provincialii veniţi în Bucureşti pe vremea studenţiei şi rămaşi aici au altă percepţie, raportată la locurile natale: s-au obişnuit mai greu cu larma insuportabilă, agitaţia furioasă, urâţenia mutilărilor mercantile şi a caselor părăsite (remarcabile în acest sens sunt textele Ioanei Pârvulescu, braşoveancă de origine, şi al Corinei Ciocârlie, timişoreancă). Vă las să descoperiţi singuri savoarea contribuţiilor Anamariei Smigelschi, a lui Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu şi a altora, într-o carte şi grafic frumoasă, care te ţine pe tot parcursul lecturii sub umbrela răcoros-înviorătoare a inteligenţei şi talentului de povestitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu