Selecţia "Formula AS"
* Ion Jianu, "Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus
Vulpescu. Dialoguri peste timp", Editura Vremea (tel. 021/335.81.31),
112 p.
Volumul subţire, însoţit de 25 de planşe cu fotografii, are meritul că pune în atenţia cititorilor mai tineri un cuplu de scriitori români ale căror cărţi originale şi traduceri se află în bibliotecile părinţilor şi bunicilor, cumpărate pe vremea când se făcea coadă şi la librării. Ileana Vulpescu a devenit populară la începutul anilor '80 cu un roman, "Arta conversaţiei", al cărui prim tiraj de 50.000 de exemplare s-a vândut ca pâinea caldă. Au urmat alte şi alte ediţii, mai ales după dramatizarea lui, jucată cu succes până în 1990 la mai multe teatre din ţară. Soţul ei, Romulus Vulpescu (1933-2012), traducător, poet, prozator, publicist şi editor, ne-a lăsat versiuni româneşti excepţionale din Villon, Charles d'Orléans, Rabelais, Alfred Jarry, Dante - între mulţi alţii. Virtuozitatea filologică a traducerilor lui a căpătat, prin pasiunea, ştiinţa şi colaborarea nemijlocită cu graficieni şi tipografi, forma unor bijuterii bibliofile greu de egalat, distinse cu premii în ţară şi străinătate, artă&meserie într-o sinteză personală. Soţii Vulpescu erau "oameni de carte" adevăraţi într-o vreme când predomina impostura intelectuală. Ea şi-a câştigat existenţa ca cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei, iar el a fost pe rând editor, redactor la reviste literare, muzeolog - perfecţionist în toate "slujbele" avute, meticulos până la ultimul detaliu. Să nu uităm că profesionalismul său avea de luptat cu cenzura, cu îngrădirile în documentare, cu ierarhiile de politruci şi că trebuia să risipească mult timp şi energie pentru lucruri care azi, datorită internetului, par facile (de exemplu ca să-şi procure documentaţia pentru traducerile din franceza veche). Jurnalistul craiovean Ion Jianu, autorul interviurilor, nu e prea versat, din păcate, în "arta conversaţiei", întrebările lui fiind adesea banale (de la "cât aparţine un roman realului şi cât imaginarului?" la "ce lucraţi în prezent?"), neincitante pentru interlocutor. De aceea scurtele interviuri cu Ileana Vulpescu din prima secţiune a cărţii nu sunt semnificative, şi nu din vina ei. (Mai interesantă mi s-a părut o convorbire cu ea publicată luna trecută în "Adevărul", în care scriitoarea rămasă singură la senectute se destăinuie cu demnitate şi înţelepciune. Între altele am aflat şi cum a ales prenumele eroinei sale, Sînziana Hangan, din "Arta conversaţiei": "M-am inspirat de la Sânziana Pop (...) pentru că e un om foarte vital, foarte întreprinzător, aşa, foarte viu"). Ponderea volumului o dă mai lunga discuţie din 1983 cu Romulus Vulpescu, transcrisă pentru prima oară integral de pe bandă şi adnotată în 2015 de soţia supravieţuitoare. Transcrierea păstrează oralitatea, năstruşnicia, firea rebelă şi pătimaşă, curajul unor păreri "neortodoxe" în ceauşism. Povestirea "pe roluri" a unor împrejurări biografice inedite, portretele în mişcare de scriitori pe care i-a cunoscut, de la Ion Barbu, Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, la Adrian Păunescu şi Mircea Dinescu, sunt vii, pitoreşti, simpatice, tot ce spune Romulus Vulpescu are o naturaleţe cuceritoare. Citind aceste interviuri, cu atât mai de neînţeles mi se pare asocierea soţilor Vulpescu după 1990 cu Vadim Tudor, un personaj vulgar, delirant în teorii extremiste, folosind înjurii în loc de argumente şi care nu avea nici măcar circumstanţele atenuante ale talentului. Cum putea să le placă unor intelectuali rafinaţi un asemenea tip uman cu o igienă existenţială precară rămâne un mister.
Volumul subţire, însoţit de 25 de planşe cu fotografii, are meritul că pune în atenţia cititorilor mai tineri un cuplu de scriitori români ale căror cărţi originale şi traduceri se află în bibliotecile părinţilor şi bunicilor, cumpărate pe vremea când se făcea coadă şi la librării. Ileana Vulpescu a devenit populară la începutul anilor '80 cu un roman, "Arta conversaţiei", al cărui prim tiraj de 50.000 de exemplare s-a vândut ca pâinea caldă. Au urmat alte şi alte ediţii, mai ales după dramatizarea lui, jucată cu succes până în 1990 la mai multe teatre din ţară. Soţul ei, Romulus Vulpescu (1933-2012), traducător, poet, prozator, publicist şi editor, ne-a lăsat versiuni româneşti excepţionale din Villon, Charles d'Orléans, Rabelais, Alfred Jarry, Dante - între mulţi alţii. Virtuozitatea filologică a traducerilor lui a căpătat, prin pasiunea, ştiinţa şi colaborarea nemijlocită cu graficieni şi tipografi, forma unor bijuterii bibliofile greu de egalat, distinse cu premii în ţară şi străinătate, artă&meserie într-o sinteză personală. Soţii Vulpescu erau "oameni de carte" adevăraţi într-o vreme când predomina impostura intelectuală. Ea şi-a câştigat existenţa ca cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei, iar el a fost pe rând editor, redactor la reviste literare, muzeolog - perfecţionist în toate "slujbele" avute, meticulos până la ultimul detaliu. Să nu uităm că profesionalismul său avea de luptat cu cenzura, cu îngrădirile în documentare, cu ierarhiile de politruci şi că trebuia să risipească mult timp şi energie pentru lucruri care azi, datorită internetului, par facile (de exemplu ca să-şi procure documentaţia pentru traducerile din franceza veche). Jurnalistul craiovean Ion Jianu, autorul interviurilor, nu e prea versat, din păcate, în "arta conversaţiei", întrebările lui fiind adesea banale (de la "cât aparţine un roman realului şi cât imaginarului?" la "ce lucraţi în prezent?"), neincitante pentru interlocutor. De aceea scurtele interviuri cu Ileana Vulpescu din prima secţiune a cărţii nu sunt semnificative, şi nu din vina ei. (Mai interesantă mi s-a părut o convorbire cu ea publicată luna trecută în "Adevărul", în care scriitoarea rămasă singură la senectute se destăinuie cu demnitate şi înţelepciune. Între altele am aflat şi cum a ales prenumele eroinei sale, Sînziana Hangan, din "Arta conversaţiei": "M-am inspirat de la Sânziana Pop (...) pentru că e un om foarte vital, foarte întreprinzător, aşa, foarte viu"). Ponderea volumului o dă mai lunga discuţie din 1983 cu Romulus Vulpescu, transcrisă pentru prima oară integral de pe bandă şi adnotată în 2015 de soţia supravieţuitoare. Transcrierea păstrează oralitatea, năstruşnicia, firea rebelă şi pătimaşă, curajul unor păreri "neortodoxe" în ceauşism. Povestirea "pe roluri" a unor împrejurări biografice inedite, portretele în mişcare de scriitori pe care i-a cunoscut, de la Ion Barbu, Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu, la Adrian Păunescu şi Mircea Dinescu, sunt vii, pitoreşti, simpatice, tot ce spune Romulus Vulpescu are o naturaleţe cuceritoare. Citind aceste interviuri, cu atât mai de neînţeles mi se pare asocierea soţilor Vulpescu după 1990 cu Vadim Tudor, un personaj vulgar, delirant în teorii extremiste, folosind înjurii în loc de argumente şi care nu avea nici măcar circumstanţele atenuante ale talentului. Cum putea să le placă unor intelectuali rafinaţi un asemenea tip uman cu o igienă existenţială precară rămâne un mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu