Antologie de Miguel Leon-Portilla
Conchistadorii prin ochii aztecilor. Antologie de texte indigene
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Anca Irina Ionescu
Conchistadorii prin ochii aztecilor. Antologie de texte indigene
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Anca Irina Ionescu
Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
Intro
Intro
Miguel León-Portilla (n. 1926, Mexico City), istoric şi antropolog, este recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi cercetători ai Mexicului precolumbian. A scris peste 40 de monografii şi 200 de articole ştiinţifice, fiind editorul principal al revistei Estudios de Cultura Náhuatl / Studii de Cultură Náhuatl din 1959.
Profesor la Universitatea Naţională din Mexic, doctor în filozofie, a fost director al Institutului Indian Interamerican (1960-1976) şi al Institutului de Cercetare Istorică (1966-1977), dar şi ambasador al Mexicului la UNESCO (1988-1992).
A primit numeroase premii, printre care: premiul naţional al Mexicului pentru ştiinţe sociale, istorie şi filozofie în 1981, premiul Universidad Nacional, în 1994, medalia Belisario Domínguez, în 1995, premiul Menéndez Pelayo şi premiul internaţional Alfonso Reyes în 2001.
I s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa de către mai multe universităţi din întreaga lume.
*
"Până când a apărut această carte, republicată de nenumărate ori, unica mărturie referitoare la cucerirea Americii era cronica scrisă de spaniolii victorioşi. Miguel León-Portilla a pus laolaltă, cu o incomparabilă iscusinţă, textele traduse din limba nahuatl în spaniola de Ángel María Garibay pentru a ne oferi viziunea celor învinşi: cum au văzut indienii din Tenochtitlán, Tlatelolco, Texcoco, Chalco şi Tlaxcala lupta împotriva conchistadorilor şi nimicirea finală a lumii aztece.Enumerare a semnelor care au anunţat dezastrul, descriere a înaintării lui Cortés, cronică a luptei eroice a vechilor mexicani în apărarea culturii şi a vieţii lor, elegie a unei civilizaţii care s-a pierdut pentru totdeauna, măreţ poem epic al originilor poporului nostru, Conchistadorii prin ochii aztecilor este o carte clasică şi o lectură indispensabilă pentru toţi mexicanii." (José Emilio Pacheco)
"Cronicile indigenilor mexicani alcătuiesc o mărturie impresionantă şi, cumva, plină de învăţăminte. În vasta alcătuire şi expansiune a Universului, omenirea de azi este un posibil Imperiu Aztec." (Marius Chivu)
Fragment
Capitolul 9. Masacrul de la Templul Principal din timpul sărbătorii Toxcatl
Introducere
Introducere
Mai multe texte ale autorilor indigeni - Codex Ramírez, XIII Relación al lui Alva Ixtlilxochitl şi Codex Aubin - descriu masacrul săvârşit în timpul sărbătorii Toxcatl, pe care aztecii o organizau în cinstea zeului Huitzilopochtli.
"Era cea mai importantă sărbătoare a lor", scrie autorul din Sahagún. "Era cam ca Paştele nostru şi cădea cam în acelaşi timp."
Cortés lipsea din oraş de 20 de zile atunci când a avut loc masacrul; se dusese să se lupte cu Panfilo de Narvaez, care venise să‑l aresteze din ordinul lui Diego Velázques, guvernatorul Cubei. Adjunctul lui Cortés, Pedro de Alvarado, i‑a asasinat mişeleşte pe cei care sărbătoreau, chiar în momentul în care festivităţile atinseseră punctul culminant.
Am ales două relatări diferite ale masacrului, ambele scrise în limba nahuatl. Acestea descriu masacrul cu un realism comparabil cu cel al marilor poeme epice ale Antichităţii clasice.
Prima relatare, provenind de la autorii indigeni din Sahagún, descrie pregătirile pentru sărbătoare, atacul pe neaşteptate al spaniolilor în mijlocul ceremoniilor şi represaliile indienilor, care i‑au asediat pe spanioli atunci când aceştia s‑au adăpostit în palatul lui Montezuma.
A două relatare, scurtă, îi aparţine autorului nativ al Codexului Aubin. "Din punct de vedere literar", scrie dr. Garibay, "pasajul are merite extraordinare. Ne înfăţişează viaţa şi suferinţele populaţiei din Tenochtitlán în momentul în care a înfruntat atacul lui Tonatiuh (Alvarado), care era pe cât de chipeş, pe atât de viclean".
Pregătirile pentru sărbătoare
Aztecii au cerut învoire de la regele lor să ţină sărbătoarea lui Huitzilopochtli. Spaniolii voiau să vadă această sărbătoare, ca să ştie cum se celebrează. O delegaţie de participanţi la sărbătoare a venit la palatul unde era ţinut prizonier Montezuma, iar, când purtătorul lor de cuvânt a cerut învoirea, Montezuma a încuviinţat.
Imediat ce delegaţia s‑a întors, femeile au început să macine seminţe de chicalote[i]. Aceste femei postiseră timp de un an. Măcinau seminţele în curtea templului.
Spaniolii au ieşit din palat împreună, îmbrăcaţi în armură şi ducându‑şi cu ei armele. S‑au amestecat printre femei şi s‑au uitat la ele, una câte una; au privit chipurile femeilor care măcinau seminţe. După această inspecţie rece, s‑au întors în palat. Se spune că plănuiseră să‑i ucidă pe participanţii la sărbătoare, dacă bărbaţii vor intra în curte.
Statuia lui Huitzilopochtli
În seara din ajunul sărbătorii Texcatl, oamenii au început să îi ridice o statuie lui Huitzilopochtli. I‑au dat o înfăţişare atât de omenească, încât părea corpul unui om viu. Dar făcuseră statuia numai dintr‑o pastă de seminţe de chicalote măcinate, pe care o modelaseră peste o armătură din beţişoare.
Când statuia a fost gata, au îmbrăcat‑o cu pene frumoase şi i‑au pictat dungi peste şi sub ochi. I‑au pus şi cercei din mozaic de turcoaze; aceştia aveau formă de şarpe, cu inele de aur care atârnau din ei. Ornamentul pentru nas, în formă de săgeată, era făcut din aur şi încrustat cu pietre preţioase.
Şi, pe cap, i‑au pus un coif magic din pene de colibri. Şi l‑au mai împodobit şi cu un anecuyotl, care este o centură făcută din pene, cu un con în spate. Apoi i‑au pus la gât o podoabă din pene de papagal galben, ondulate ca buclele unui băiat tânăr. Peste aceasta i‑au pus capa din frunze de urzică, vopsită în negru şi împodobită cu cinci smocuri de pene de vultur.
Apoi l‑au înveşmântat în mantia lui, care era pictată cu cranii şi oase, şi peste aceasta i‑au aşezat vesta. Pe aceasta erau pictate părţi de trup omenesc dezmembrate: cranii, urechi, inimi, intestine, trunchiuri, piepturi, mâini şi picioare. Şi i‑au mai pus şi maxtlatl sau acoperitoarea de şolduri[ii], care era împodobită cu imagini de membre tăiate şi tivită cu franjuri de hârtie amate.[iii] Această maxtlatl era pictată cu dungi verticale de un albastru strălucitor.
I‑au pus un steag roşu de hârtie la umăr şi, pe cap, ceva care arăta ca un cuţit de sacrificiu. Şi acesta era făcut tot din hârtie roşie; era ca şi când ar fi fost scufundat în sânge.
Statuia purta un tehuehuelli, un scut de bambus împodobit cu patru smocuri de pene frumoase de vultur. Pandantivul scutului era roşu ca sângele, la fel ca şi cuţitul şi steguleţul de pe umăr. Statuia avea şi patru săgeţi.
La sfârşit, i‑au împodobit braţele cu brăţări. Aceste brăţări, făcute din piele de coiot, erau mărginite cu hârtie tăiată în franjuri mărunte.
Începutul sărbătorii
Dimineaţa devreme chipul statuii a fost dezvelit de cei care fuseseră aleşi pentru această ceremonie. Ei s‑au adunat în faţa idolului într‑un singur şir şi i‑au oferit daruri, sub formă de hrană, un fel de turte rotunde din seminţe sau poate din carne de om. Dar nu l‑au dus sus, în templul lui din vârful piramidei.
Toţi războinicii tineri erau nerăbdători să înceapă sărbătoarea. Juraseră să danseze şi să cânte din toată inima, pentru ca spaniolii să le admire frumuseţea ritualurilor. Procesiunea a început şi participanţii au intrat în curtea templului pentru a interpreta Dansul Şarpelui. Când s‑au adunat cu toţii în curte, au început cântecele şi dansurile. Cei care postiseră 20 de zile şi cei care postiseră tot anul îi conduceau pe ceilalţi. Îi ţineau pe dansatori în rând cu vergelele lor de pin. (Dacă cineva dorea să urineze nu se oprea din dans, ci îşi deschidea, pur şi simplu, pânza de pe şolduri şi ţinea deoparte smocul de pene de vultur.) Dacă cineva nu asculta de conducători sau nu se afla la locul lui, îl loveau peste coapse sau peste umeri. Apoi, îl scoteau din curte şi îl băteau, şi îl loveau din spate. Îl loveau atât de tare, încât acesta se întindea pe jos şi îl târau afară, trăgându‑l de urechi. Nimeni nu îndrăznea să spună vreun cuvânt împotriva acestei pedepse, căci cei care postiseră un an erau temuţi şi veneraţi; îşi câştigaseră titlul exclusiv de "Fraţi ai lui Huitzilopochtli".
Apoi veneau recruţii, care erau numiţi "războinicii cei tineri". Aceştia prinseseră fiecare câte un duşman sau doi. Ceilalţi le strigau:
- Veniţi, tovarăşi, arătaţi‑ne cât de viteji sunteţi! Dansaţi din toată inima!
Spaniolii îi atacă pe cei care sărbătoresc
În acest moment al sărbătorii, când dansurile erau mai frumoase şi cântecele se legau unul cu altul, spaniolii au fost apucaţi de pofta de a‑i ucide pe cei care petreceau. Au alergat cu toţii înainte, înarmaţi ca pentru bătălie. Au închis intrările şi locurile de trecere, toate porţile curţii: Poarta Vulturului din palatul mic, Poarta Trestiei şi Poarta Şarpelui Oglinzilor. Au pus paznici, pentru ca nimeni să nu poată fugi şi, apoi, au năvălit în Curtea Sacră, ca să‑i măcelărească pe cei care sărbătoreau. Au venit pe jos, cu săbii şi cu scuturile lor de lemn sau de metal.
S‑au năpustit printre dansatori şi i‑au împins spre locul unde băteau tobele. L‑au atacat pe bărbatul care bătea toba şi i‑au tăiat mâinile. I‑au retezat şi capul, şi acesta s‑a rostogolit pe jos.
I‑au atacat pe toţi cei care sărbătoreau, i‑au înjunghiat, i‑au străpuns cu lăncile, i‑au lovit cu săbiile. Pe unii i‑au lovit din spate, şi aceştia s‑au prăbuşit imediat la pământ, cu măruntaiele atârnând. Pe alţii i‑au decapitat: le‑au retezat capetele sau le‑au sfărâmat în bucăţi.
Pe alţii i‑au lovit în umăr şi le‑au smuls braţele din trup. Pe unii i‑au rănit în coapsă şi pe alţii în pulpă. Altora le‑au sfârtecat pântecele şi le‑au împrăştiat măruntaiele pe jos. Unii au încercat să fugă, dar maţele le atârnau când fugeau şi se împleticeau în propriile măruntaie. Şi nu au putut să se salveze, oricum au încercat să scape.
Unii dintre ei au încercat să forţeze ieşirea, dar spaniolii i‑au ucis la porţi. Alţii s‑au căţărat pe ziduri, dar nu au putut să scape. Cei care s‑au adăpostit în clădirile publice au fost, un timp, în siguranţă; la fel şi cei care s‑au întins pe jos printre victime şi s‑au prefăcut morţi. Dar, dacă se ridicau din nou în picioare, spaniolii îi vedeau şi îi omorau.
Sângele războinicilor curgea ca apa şi se aduna în băltoace. Băltoacele se lărgeau şi aerul se umpluse de miros de sânge şi de măruntaie. Spaniolii s‑au năpustit în clădirile publice ca să‑i ucidă pe cei care se ascunseseră acolo. Au alergat şi au scotocit peste tot; au năvălit în fiecare încăpere, hăituind şi omorând.
Aztecii ripostează
Când vestea despre acest masacru a răzbătut dincolo de Curtea Sacră, s‑au auzit strigăte:
- Mexicani, veniţi în grabă! Aduceţi‑vă lăncile şi scuturile! Străinii i‑au ucis pe războinicii noştri!
La acest strigăt, mexicanii au răspuns cu un muget de durere şi mânie: oamenii au strigat şi au jelit şi s‑au bătut cu palmele peste gură. Căpitanii s‑au adunat imediat, ca şi când ora ar fi fost stabilită dinainte. Toţi îşi aduseseră lăncile şi scuturile.
Şi bătălia a început. Aztecii au atacat cu suliţe şi arcuri, chiar şi cu lăncile uşoare care sunt folosite pentru vânătoarea de păsări. Au aruncat lăncile cu toată puterea şi deasupra spaniolilor s‑a aşternut un nor de lănci, ca o mantie galbenă.
Spaniolii s‑au adăpostit imediat în palat. Au început să tragă în mexicani cu arcurile lor de fier şi să tragă din tunuri şi archebuze. Şi l‑au pus pe Montezuma în lanţuri.
Jeluirea morţilor
Mexicanii care muriseră în masacru au fost scoşi din curte, unul câte unul, şi s‑a cercetat ca să li se afle numele. Taţii şi mamele morţilor plângeau şi jeleau.
Fiecare victimă a fost dusă mai întâi la casa sa, apoi, în Curtea Sacră, acolo unde au fost puşi laolaltă toţi morţii. Unele dintre trupuri au fost arse mai târziu, în locul numit Urna Vulturului, alţii, în Casa Tinerilor Bărbaţi.
Mesajul lui Montezuma
La apusul soarelui, Itzcuauhtzin s‑a urcat pe acoperişul palatului şi a strigat de acolo aşa:
- Mexicani! Tlatelolci! Regele vostru, Montezuma, m‑a trimis să vă vorbesc în numele său. Mexicani, ascultaţi‑mă, căci acestea sunt cuvintele lui pentru voi:
"Nu trebuie să ne luptăm cu ei. Nu suntem egali cu ei în luptă. Lăsaţi jos scuturile şi săgeţile."
Vă spune aceasta pentru că bătrânii sunt cei care vor suferi cel mai mult şi ei vă merită mila. Oamenii cei mai umili vor avea de suferit, la fel şi copiii nevinovaţi care mai merg încă în patru labe şi care dorm în leagănul lor.
De aceea, regele vostru vă spune: "Nu suntem suficient de puternici ca să‑i învingem. Încetaţi lupta, întoarceţi‑vă la casele voastre." Mexicani, l‑au pus pe regele vostru în lanţuri; picioarele lui îi sunt legate cu lanţuri.
Când Itzcuauhtzin a terminat de vorbit, a fost mare tulburare printre oameni. Aceştia îi strigau insulte furioşi şi ţipau:
- Cine este Montezuma ca să ne dea ordine? Nu mai suntem sclavii lui!
Au scos strigăte de luptă şi au tras cu arcurile spre acoperiş. Spaniolii i‑au ascuns repede pe Itzcuauhtzin şi pe Montezuma în spatele scuturilor lor, pentru ca săgeţile să nu‑i găsească.
Mexicanii erau furioşi, deoarece căpitanii lor erau atât de trădători: războinicii lor fuseseră ucişi fără cel mai mic avertisment. Acum refuzau să plece sau să depună armele.
Spaniolii sunt asediaţi
Palatul regal a fost pus sub asediu. Mexicanii stăteau de pază ca să nu lase pe nimeni să se strecoare înăuntru cu hrană pentru spanioli. Au oprit şi livrarea de provizii: nu le‑au mai adus absolut nimic şi au aşteptat să moară de foame.
Câţiva oameni au încercat să comunice cu spaniolii. Sperau să le câştige favoarea oferindu‑le sfaturi şi informaţii sau aducându‑le mâncare pe ascuns. Dar paznicii i‑au zărit şi i‑au ucis pe loc: le‑au frânt gâtul sau i‑au bătut cu pietre, până au murit. Odată a fost descoperit un grup de hamali care aduceau piei de iepure[iv] în oraş. Au adus vestea că mai erau şi alte persoane care se ascundeau printre ei. De aceea s‑au dat porunci severe să se păzească toate drumurile şi digurile care duceau în oraş.
Iar hamalii fuseseră trimişi de căpeteniile din Ayotzintepec şi din Chinantlan. Nu îşi făceau decât datoria, dar paznicii i‑au luat şi i‑au ucis fără niciun motiv. Şi strigau:
- Uite încă unul! apoi îl ucideau.
Şi, dacă se întâmpla să‑l vadă pe vreunul dintre slujitorii lui Montezuma cu ornamentul de cristal pentru buza inferioară, îl măcelăreau imediat, spunând:
- Îi ducea de mâncare lui Montezuma.
Îi prindeau pe toţi cei care erau îmbrăcaţi ca un hamal sau ca un alt slujitor.
- Uite încă un trădător, spuneau ei. Îi duce veşti lui Montezuma.
Prizonierul încerca să‑şi salveze viaţa, spunând:
- Ce faceţi, mexicani? Eu nu sunt trădător!
Dar ei îi răspundeau:
- Ba da, eşti. Ştim că eşti unul dintre slujitorii lui.
Şi îl ucideau imediat.
Îi opreau pe toţi şi îi cercetau în acelaşi fel, se uitau la chipul lui şi îi puneau întrebări despre munca lui. Nimeni nu putea să iasă pe uşă fără să fie oprit şi acuzat. Au condamnat un mare număr de oameni pentru crime imaginare; victimele erau acuzate pentru fapte pe care nu le comiseseră niciodată. De aceea, ceilalţi slujitori s‑au dus acasă şi s‑au ascuns. Le era frică să fie văzuţi în public: ştiau ce se va întâmpla dacă ar fi căzut în mâinile paznicilor sau ale altor războinici.
După ce îi prinseseră în capcană pe spanioli în palat, mexicanii i‑au ţinut sub atac şapte zile şi timp de 23 de zile au respins toate încercările lor de a ieşi. În acest timp, drumurile au fost închise. Mexicanii au dărâmat podurile, au făcut gropi mari în caldarâm şi au construit mai multe baricade; au făcut tot ce au putut ca să facă drumurile impracticabile. Au închis drumurile construind ziduri şi baricade. Au astupat toate străzile şi drumurile din oraş.
Descrierea masacrului în Codex Aubin
Montezuma i‑a spus lui La Malinche:
- Te rog, transmite‑i zeului să mă asculte. Se apropie timpul pentru sărbătoarea Toxcatl. Va dura numai zece zile şi îi cerem îngăduinţa să o ţinem. Vom arde numai nişte răşină şi ne vom dansa dansurile. Va fi puţin zgomot din cauza dansurilor, dar asta este tot.
Căpitanul a spus:
- Foarte bine, spune‑le că pot s‑o ţină.
Apoi a plecat din oraş ca să se întâlnească cu alte armate ale spaniolilor care veneau în această direcţie. Pedro de Alvarado, numit Soarele, a rămas la comandă în absenţa lui.
Când a sosit ziua sărbătorii, Montezuma i‑a spus Soarelui:
- Te rog să mă asculţi, stăpâne. Îţi cerem îngăduinţa să începem sărbătoarea zeului nostru.
Soarele a răspuns:
- Să înceapă. Noi vom fi acolo ca să privim.
Căpitanii azteci i‑au chemat atunci pe fraţii lor mai mari care au primit această poruncă:
- Trebuie să celebraţi sărbătoarea cu cât mai multă măreţie.
Fraţii mai mari au răspuns:
- Vom dansa cât putem de bine.
Apoi Tecatzin, şeful armurier, a spus:
- Te rog să‑i aminteşti stăpânului că este aici, nu în Cholula. Ştii cum i‑au prins pe cholulteci în curte! Ne‑au provocat deja destule necazuri. Ne vom ascunde armele undeva la îndemână.
Dar Montezuma a replicat:
- Suntem în război cu ei? Eu vă spun: putem să avem încredere în ei.
Tecatzin a spus:
- Prea bine.
Apoi au început cântecele şi dansurile. Un tânăr căpitan care purta podoaba pentru buză îi conducea pe dansatori; acesta era Cuatlazol din Tolnahuac.
Dar abia începuseră cântecele şi creştinii au ieşit din palat. Au intrat în curte şi au pus patru paznici la fiecare intrare. L‑au atacat pe căpitanul care conducea dansul. Unul dintre spanioli a lovit idolul în faţă, ceilalţi i‑au atacat pe cei trei oameni care băteau tobele. După aceea a urmat un măcel general, până când toată curtea s‑a umplut de cadavre.
Un preot din Câmpul Trestiilor[v] a strigat cu voce tare:
- Mexicani! Cine a spus că nu suntem în război? Cine a spus că putem avea încredere în ei?
Mexicanii nu puteau să riposteze decât cu beţe de lemn; au fost tăiaţi în bucăţele cu săbiile. În cele din urmă, spaniolii s‑au retras în palatul în care fuseseră găzduiţi.
[i] Argemone mexicana, plantă comestibilă, utilizată şi ca medicament.
[ii] Jacques Soustelle, în La vie quotidienne des Aztčques, Hachette, Paris, 1955, descrie această maxtlatl ca pe "o pânză înfăşurată în jurul taliei, trecută printre picioare şi apoi legată în faţă, cu cele două capete atârnând în faţă şi în spate. Aceste capete aveau adesea margini decorative sau franjuri. Maxtlatl era cunoscută la olmeci şi la mayaşi din cele mai vechi timpuri din care avem înregistrări. În timpul Conchistei, era purtată de toate popoarele civilizate din Mexic, cu excepţia populaţiei tarasco din vest şi a huastecilor din nord‑est, care erau consideraţi barbari de locuitorii văii centrale".
[iii] Hârtie obţinută din scoarţa interioară a mai multor arbori din genul Ficus.
[iv] Aztecii nu aveau vaci, cai, porci sau alte animale domestice. Pentru a obţine piele şi blănuri recurgeau la cerbi şi la alte animale mai mici, precum iepurii.
[v] O parte a templului principal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu