Poveştile LittleLIT - În oglindă

Victoria Pătraşcu (editor)
Poveştile LittleLIT - În oglindă
Editura littleLIT, 2019
Autori: Alex Moldovan (România), Andreas Jungwirth (Austria), Carmen Tiderle (România), Yvonne Hergane (Germania), Laura Grünberg (România), Makis Tsitas (Grecia), Lavinia Branişte (România), Judit Berg (Ungaria), Sînziana Popescu (România)
Traducători: Claudiu Sfirchi-Lăudat (în şi din greacă), Georg Aescht & Eva Ruth Wemme (în germană), Corina Moţoc (în engleză), Heinz Hugo Lahni (din germană), Bara Hajnal (din maghiară), Nora Dobre (în maghiară)

 Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Proiectul LittleLIT - Întâlnirile De Basm (14-22 octombrie 2019) şi-a propus să devină o platformă de conectare a profesioniştilor din zona literaturii pentru copii (scriitori, editori, profesori, promotori ai lecturii) din România şi din alte ţări europene, să ofere copiilor ocazia de a-i cunoaşte nemijlocit pe cei care au scris cărţile lor preferate şi, nu în ultimul rând, să deschidă un dialog cu şcolile şi să ofere profesorilor instrumente de folosire a cărţilor pentru copii în cadrul procesului didactic (sa-i înveţe cum sa folosească literatura pentru copii pentru a preda conţinuturi din programa şcolară).

LittleLIT a pus în centrul evenimentelor cărţile şi pe autorii acestora, devenind astfel un loc unde au fost promovaţi autori şi opere, o ocazie unică pentru tinerii creatori de literatură pentru copii de a se face cunoscuţi. În cadrul proiectului a apărut şi o antologie de texte scrise de nouă autori în cinci limbi, (marea lor majoritate) special pentru LittleLIT, antologie din care prezentăm mai jos două texte.

Fragmente
Marţi, oamenii sunt sparţi
de Alex Moldovan

Eric era un ciudat. Lui nu-i plăcea să alerge.
Asta n-ar fi fost neapărat ceva rău în sine. Problema era că în oraşul acela copiii, fără excepţie, nu se opreau nicicând din alergat.
Dimineaţa, de îndată ce se trezeau, alergau la baie să se spele...
...şi alergau în timp ce-şi luau micul dejun şi se îmbrăcau pentru şcoală.
Alergau când ieşeau din casă...
...şi nu stăteau locului o clipă în timpul orelor, ceea ce dădea naştere la probleme uşor de intuit şi greu de rezolvat.
Alergau la petreceri, când mergeau la film, la teatru sau la cofetărie...
...şi alergau, desigur, când se jucau.
Noaptea, ei visau că aleargă.

Lui Eric, pe de altă parte, îi plăcea să se plimbe...
Să citească...
Să culeagă flori...
Să asculte muzică...
Să studieze electricitatea, fuziunea nucleară şi găurile negre din Univers...
Şi chiar să gătească sau să tricoteze.
Orice, numai să nu alerge.
Nu-i vorbă, mai alerga şi el din când în când. Dar nu de plăcere, ca restul colegilor, ci numai de nevoie sau ca să scape de gura celorlalţi: la orele de educaţie fizică, ca să prindă autobuzul sau când se juca cu ceilalţi copii.

Toţi cei care-l cunoşteau erau convinşi că Eric era doar un leneş fără pereche sau un răsfăţat şi încercau să-l aducă pe drumul cel bun. Nici pomeneală. Problema lui nu era că nu putea să alerge. Problema lui era că nu înţelegea şi pace de ce trebuia neapărat să alerge.
Şi-a luat la întrebări părinţii şi profesorii. A petrecut săptămâni întregi pe net încercând să afle dacă mai erau şi alţii care sufereau din aceeaşi pricină. A stat de vorbă cu o grămadă de prieteni şi necunoscuţi pentru a-şi da seama de ce era mai bine să alergi decât să mergi sau pur şi simplu să stai.
"Hm, nu m-am gândit niciodată la asta."
"Eu aşa am învăţat."
"Glumeşti, nu-i aşa?"
"Doar un prost ar pune o asemenea întrebare."
"Aşa a fost dintotdeauna."
"Taci şi aleargă acolo!"

Niciun răspuns nu l-a convins. Ba dimpotrivă.
Situaţia devenea tot mai apăsătoare odată cu trecerea vremii.
"De ce nu poţi fi şi tu ca restul copiilor?" îl întrebau părinţii. "De ce vrei să ne superi?"
"De ce nu poţi fi şi tu ca restul copiilor?" îl certau profesorii. "De ce vrei să ne superi?"
"De ce nu poţi fi şi tu ca restul copiilor?" îl necăjeau şi colegii. "De ce vrei să ne superi?"

Chestia era că Eric nu voia să supere pe nimeni. Era un puşti de treabă căruia i-ar fi plăcut din tot sufletul ca situaţia neplăcută în care se afla să se rezolve cumva şi toată lumea să fie fericită. Mai ales că se descurca onorabil cu şcoala şi nu-i convenea să fie tratat ca un paria pentru o vină pe care nici măcar n-o pricepea.
Atunci şi-a dat seama că trebuie să facă ceva.

Într-o dimineaţă - se ştie sigur era o marţi, ziua când oamenii sunt sparţi - Eric a refuzat cu totul să mai alerge. Dar nu numai că n-a mai alergat, ci a ţinut să le comunice asta tuturor celor pe care-i întâlnea în cale.
Aşa că autobuzul a plecat din staţie fără el, deşi l-ar fi putut prinde doar grăbind puţin pasul.
La ora de educaţie fizică a rămas pe margine, cu braţele încrucişate, în timp ce restul colegilor se fugăreau pe terenul de sport.
În pauză, în loc să joace leapşa, s-a aşezat pe o bancă cu o carte în mână şi, spre stupoarea celor din jur, a rămas acolo nemişcat, citind de parcă n-ar fi avut nicio grijă-n lume. Parcă pentru a-i întărâta şi mai mult, nu stătea nici măcar pe telefon, ceea ce-i dădea un aer de-a dreptul sinistru.
S-au pus imediat pariuri cât timp va rezista. O zi? Două? Trei? Nimeni nu-şi dădea seama ce măsuri urmau să se ia împotriva lui şi de către cine. Avea să fie exmatriculat? Trimis la medic? Vaccinat? Băgat în carantină?
Ce a urmat a luat prin surprindere pe toată lumea. Pentru că nu s-a întâmplat absolut nimic! Asta aproape că era mai înspăimântător decât orice pedeapsă care le-ar fi putut trece prin cap.

Apoi a început circul.
Primul a fost Marian, colegul lui de bancă. Acesta s-a oprit brusc din fugă şi a mărturisit în faţa clasei că de multe ori s-a întâmplat să stea... pe ascuns.
Un oftat de uşurare s-a auzit printre copii.
A urmat Barbu, roşu la faţă de emoţie, care le-a spus că alergatul îl obosea peste măsură, dar că-i fusese ruşine de ceilalţi să se oprească.
Adiţa, tocilara clasei, a declarat pe un ton înţepat că ea una s-a săturat până peste cap să transpire întruna ca un cal de povară şi că poate - poate! - o să alerge când are chef, iar fratele ei, Aurel, a recunoscut că au fost nu puţine nopţi în care a visat nu că aleargă, ci... că doarme!
Aşa ceva ar fi fost de neimaginat cu numai o săptămână în urmă. Vocile celor care nu mai voiau să-şi petreacă zilele alergând s-au înmulţit şi, în scurt timp, puteai vedea oriunde copii mergând normal, fără să se grăbească. Nimeni nu-şi mai amintea cine şi când începuse moda aceea obositoare de care se molipsiseră cu toţii.

Mai exista un lucru pe care copiii din oraşul acela îl făceau de când lumea şi pământul.
Mâncau clătite cu dulceaţă la micul dejun.
A doua zi dimineaţa - era într-o miercuri, cea mai lungă zi a săptămânii - un copil a refuzat să mai mănânce clătite.

Leopold
de Lavinia Branişte

Micul Leopold stă tolănit la soare pe acoperişul casei încă neterminate.
Caută mereu locuri înalte, unde bate soarele cât mai tare. Îi place la nebunie să se încingă. Aşa se încarcă el.
Leopold e un roboţel cu elice, acoperit aproape în întregime cu mici panouri solare, ca nişte solzi. Absoarbe lumină cu tot corpul, mai puţin cu oglinda din frunte. Dacă se simte în pericol, Leopold poate reflecta lumina astfel încât să-ţi intre direct în ochi!

Cărăbuşul Ilie îi dă târcoale. L-a urmărit toată dimineaţa şi nu l-a văzut ronţăind nimic. Oare ce specie de insectă o fi aceasta? Cu solzii ăia şi cu ochiul de oglindă în frunte?
În cele din urmă îşi face curaj, îşi ia paharul cu suc verde din frunze de stejar (ca să pară nonşalant) şi se duce pe acoperiş, să stea şi el la soare, la o distanţă sigură de Leopold.
Aterizează un pic cam brusc şi carapacea lui pe acoperiş sună ca un bob de grindină. Aproape că i se varsă sucul din pahar şi aproape că scapă şi paiul.
Leopold întoarce capul cu un zgomot metalic şi-i spune, din senin:
- Când văd pahare de plastic îmi vine să fac scurtcircuit!
Lui Ilie îi place de el instantaneu. Aruncă repede paharul şi paiul de plastic de pe acoperiş, iar acestea ajung într-o tufă de cimişir. Se uită la Leopold cu un rânjet larg.
- Nu asta am vrut să zic, spune roboţelul îngrijorat şi se duce la uluc, se pune pe burtă şi se uită unde au aterizat gunoaiele.
- Am scăpat de ele, zice cărăbuşul.
Iar Leopold se apucă şi-i ţine o prelegere despre cât de greu e să scapi cu adevărat de plastic şi mai ales, despre cum nu aşa se scapă.
Lui Ilie îi place şi mai mult de el.
- De unde ştii toate lucrurile astea? îl întreabă fascinat cărăbuşul.
Până acum nu i-a mai explicat nimeni nimic despre lume.
- Habar n-am, cred că am fost programat să le ştiu, zice Leopold, întristându-se că nu are nicio amintire dinaintea momentului în care a evadat dintr-un container aflat în port.
- Programat? zice cărăbuşul, care nu înţelege aceste cuvinte ciudate.
Nici scurtcircuit nu ştie ce e, dar bănuieşte că e ceva rău de tot pentru o insectă ca Leopold.
- Pe tine cine te-a inventat? îl întreabă roboţelul.
Nici Ilie nu-şi aminteşte nimic dinaintea momentului în care a ieşit din pământ, unde petrecuse trei ani ca larvă.
Cad amândoi pe gânduri o vreme.
Apoi îşi iau zborul, Ilie zbârnâind din elitre şi Leopold zbârnâind din elice, şi intră prin pătratul mare, unde ar fi trebuit să vină un geam. Înăuntru, colţurile mai întunecate sunt pline de plase de păianjen.
Leopold sare pe o plasă ca pe o trambulină, până o rupe. Apoi se simte vinovat şi zboară în alt colţ, unde mai rupe o plasă. Aude şi nişte strigăte înfundate, păianjenii păgubiţi strigă după el. Şi, totuşi, nu s-a mai simţit niciodată atât de bine. Bateria e plină şi-l ajută să prindă viteză şi, pentru prima dată de când a ieşit din container, are pe cineva cu care să se joace.
Intră cu capul în alte plase şi le ia pe umeri şi i se pare că are o capă de supererou.
Cu aripile lui chitinoase, Ilie i se pare oricum o creatură fantastică. Dacă ar trebui să salveze pe cineva, ei doi ar face o echipă grozavă.
Cărăbuşul îi face semn către nişte grinzi de care atârnă hamacele mai rezistente ale păianjenilor şi se îndreaptă într-acolo. Ilie nu se poate abţine. Dispare câteva minute şi apoi se întoarce cu o păpădie uriaşă.
Ce drăguţ, se gândeşte Leopold şi aproape că simte cum i se abureşte ochiul de oglindă.
Însă Ilie se apucă şi ronţăie păpădia. E mâncarea lui preferată. Şi apoi scoate de sub o aripă o sticlă de plastic cu suc verde din frunze de stejar.
- Aaaah, când văd plastic îmi vine să fac scurtcircuit! strigă Leopold şi Ilie gâlgâie sucul într-o secundă şi apoi aruncă pe jos sticla, care aterizează într-un morman de nisip din mijlocul încăperii.

Un păianjen săritor, pe nume Petre, se uită curios la Leopold. Îl cercetează cu cei opt ochi ai lui şi începe să ţopăie cu cele opt picioare. Aşa se comportă când îşi caută parteneri pe care să-i impresioneze.
Însă Ilie, care petrece mult timp aici la hamace, le cunoaşte tertipurile acestor păianjeni săritori. Devine dintr-odată gelos şi încearcă să-l distragă pe Leopold.
- Tu hibernezi? îl întreabă.
- Păi, îmi place la soare... Dar soare poate fi şi iarna! zice el ezitant, căci acum se gândeşte prima dată la hibernare şi caută răspunsurile în memorie.
Probabil că cine l-a înzestrat cu răspunsuri nu-şi doreşte ca el să hiberneze.
- Dar năpârleşti? zice Ilie curios, căci unii gândăcei îşi leapădă carapacele.
- Doar dacă se strică vreun panou, zice Leopold.
- Nu-ţi văd antenele! face Ilie şi Leopold începe să râdă:
- Am alte sisteme de navigare, nu se mai poartă antenele!
Seara, păianjenii nu-l primesc pe Leopold în hamacele lor, după prăpădul pe care l-a făcut în timpul zilei. Aşa că pentru perioada de repaos, roboţelul se culcă pe grămada de nisip din mijlocul casei.

A doua zi, casa se umple de muncitori care aduc nisip cu roaba şi-l varsă peste nisipul din mijlocul casei. Leopold e dintr-odată înghiţit!
Lui Ilie vine să plângă, e sigur că roboţelul s-a sufocat pe loc.
Însă Petre nu-şi pierde încrederea şi, ca o persoană săritoare şi plină de energie, vine imediat cu un plan de acţiune: trebuie chemate furnicile, fiindcă au fălci mari.
- Ce treabă au fălcile? întreabă Ilie deznădăjduit.
- Cum să n-aibă? Ştii de ce sunt fantastice furnicile? Pentru că manipulează obiecte! Cu fălcile! Adevărul e că sunt şi destul de gustoase şi de aceea eu nu mă pot abţine să nu le mănânc, ceea ce înseamnă că nu pot să mă duc eu să le cer ajutorul. Va trebui să te duci tu.
Ilie îşi suflă nasul într-o frunză de stejar pe care o avea la el s-o ronţăie.
- Pe locuri, fiţi gata, start! strigă Petre atât de tare încât cărăbuşului îi sare inima.
Aruncă frunza pe grămada de nisip şi zice:
- Dar unde găsesc eu furnici?
- Peste tot! spune Petre.

Ilie iese din casă, iar Petre îşi găseşte o poziţie strategică în colţul încăperii, de unde poate supraveghea grămada de nisip. Ştie exact în ce punct se afla Leopold când a fost acoperit şi la ce adâncime se află acum şi, ca un inginer iscusit ce este, care nu dă greş niciodată când îşi construieşte plasa, începe să facă măsurători şi calcule, pentru a le oferi furnicilor o strategie.
Cărăbuşul nu prea trage nădejde că cineva pe lumea asta ar vrea să facă ceva pe gratis. De ce să-l ajute furnicile pe el sau, şi mai de neînchipuit, de ce ar ajuta insecta aia stranie îngropată în nisip?
Rupe în drum o păpădie mică, dar care în braţe la el pare imensă, şi de data asta, pentru prima oară în viaţa lui, păpădia n-o s-o mănânce, ci o s-o ofere furnicilor.
- Furnicilooor! strigă el pe marginea unei scorburi din nuc.
Glasul lui se aude cu ecou în interiorul trunchiului.
- Nu muşc şi nu înţep! mai strigă el, ceva mai încet, căci îi este jenă să se prezinte astfel lumii, spunând că nu este un monstru.

Petre e nerăbdător, nu înţelege de ce n-au ajuns încă furnicile, să înceapă să sape. Aşa că-şi ia la spinare toate cele opt picioare şi pleacă să-l caute pe Ilie. Sare de la fereastră şi se aruncă pe o adiere de vânt, apoi se foloseşte de firul său elastic pentru a se agăţa de plante şi crengi şi cât ai zice peşte ajunge în nuc, unde cu cei opt ochi îl vede pe cărăbuş posomorât pe marginea scorburii.
- Ştiu ce poţi să faci! zice Petre. Starea ta de spirit mă inspiră. Fii atent. Ştii cu ce se hrănesc furnicile? Cu frunze, ciuperci, ouă, larve, dar şiii... şiii...?
Petre aşteaptă, ca un învăţător care-ţi suflă prima parte a răspunsului.
- Dar şiii... Şi aici intervine rolul tău... Insecte moarte! Poţi să-ţi iei păpădia şi să faci pe mortul în drum, îţi arăt eu unde, că le-am văzut pe unde intră în zid în spatele casei. Întâi le atragi şi după aceea stai de vorbă.
- Câte lucruri ştii despre lume! zice Ilie.
- Ochii sunt secretul, spune păianjenul. Cască bine ochii! Pe toţi pe care-i ai!
Ilie face pe mortul ore în şir, iar furnicile trec pe lângă el indiferente, nici nu-l remarcă. Bine că muncitorii nu mai vin cu roabele de nisip şi grămada nu mai creşte. Acum instalează un gard de jur împrejurul curţii. Când nu mai poate să facă pe mortul fiindcă moare de sete, Ilie se ridică şi scoate o cutie de suc de frunze de stejar, o înţeapă cu un pai şi trage cu nesaţ lichidul verde. Şi în timp ce bea zgomotos, una dintre furnici se opreşte în sfârşit şi zice:
- Ce-i aia?
- Vrei? zice Ilie.
Furnica se apucă şi ronţăie paiul.
- Ce ciudat, zice ea, cum poţi să mănânci aşa ceva? N-are niciun gust.
- A, nu, ăsta nu se mănâncă, zice cărăbuşul.
- Nu există lucruri care să nu se poată mânca, spune furnica. Există fălci pentru orice!
- Hmm, nu ştiu ce să spun despre plastic, răspunde Ilie, aducându-şi aminte de ce i-a zis Leopold şi simţindu-se dintr-odată vinovat.
Ascunde paiul la spate şi apoi stoarce cutia de suc peste furnică, iar aceasta începe să leorpăie şi zice:
- A, dar e chiar bun!

În scurt timp, grămada de nisip e atacată de furnici. Păianjenul, ascuns în zid, îi dă indicaţii de geometrie cărăbuşului, iar acesta la rândul lui le dă mai departe, impresionând tot neamul furnicesc.
Când Leopold e dezgropat, arată destul de mort. Cu toate că au promis solemn că nu se apucă să-l ronţăie, ca pe orice stârv de insectă, una dintre furnici nu se poate abţine şi-şi înfige fălcile în el.
- Au! face ea. Hmm, imposibil, zice apoi ca pentru sine, gânditoare.
Mai încearcă o dată şi muşcă mai tare.
Şi atunci Leopold se mişcă cu un bâzâit metalic, iar furnica sare cât colo.
Ilie e nebun de fericire şi-l îmbrăţişează. Păianjenul iese şi el pe pervaz şi începe să ţopăie.
Cărăbuşul îi povesteşte ce s-a întâmplat şi-i mai spune că preţul plătit pentru această operaţiune a fost de zece găleţi de suc de stejar pentru furnici.
Când aude de una ca asta, lui Petre îi ies toţi ochii din cap.
- Nu ştii să ceri! Nu ştii să rogi frumos! Nu ştii să te miorlăi! Nu ştii să negociezi! Nu ştii nimic! face el. Zece găleţi! Zece! De unde?
- Eram disperat, spune Ilie. De zece ori disperat.
- De unde o să scoatem zece găleţi de suc?
- O să-l producem noi, zice Ilie, că nu-l vor tot odată, măcar asta am putut să stabilesc.
Adevărul e c-ar putea să-l ia de la magazin, dar n-ar vrea să-l supere pe Leopold. Unde ar ajunge după aia toate ambalajele?
- Ţi-a fost frică? îl întreabă cărăbuşul după o vreme.
Petre nu-şi poate lua ochii de la roboţel. Cu toate cunoştinţele lui despre lume, uite că o insectă aşa adorabilă n-a mai văzut.
- Frică? Nu ştiu ce e aceea frică.
- Ce interesant, zice păianjenul fascinat.
- Dar am ştiut sigur c-o să mă scoateţi de acolo, fiindcă am fost programat să am încredere! spune Leopold vesel şi începe să caute în memorie metode rapide de a produce suc de stejar.

 Descarcă întreaga antologie aici.