Voltaire, omul care şi-a depăşit veacul

François-Marie Arouet Voltaire
Tratat despre toleranţă
Editura Herald, 2016
Traducere din limba franceză de Gabriel Avram

Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă
Voltaire, omul care şi-a depăşit veacul

François-Marie Arouet, supranumit Voltaire, s-a născut la 21 noiembrie 1694, la Paris, unde a şi murit în 1778, şi a fost unul dintre marii scriitori şi filosofi care au marcat întregul secol al XVIII-lea, fiind cunoscut ca modelul intelectualului angajat în slujba adevărului, a justiţiei şi a libertăţii de gândire. Voltaire este un simbol al Secolului Luminilor, numele său fiind legat pentru totdeauna de lupta pe care a dus-o împotriva "infamiei", termen prin care el desemna fanatismul religios, şi pentru progres şi toleranţă. A fost deist, iar idealul său rămâne cel al monarhiei moderate şi liberale, luminată de "filosofi". Servindu-se de imensa lui notorietate, a intervenit pe lângă elitele luminate ale Europei, luând apărarea victimelor intoleranţei religioase şi ale arbitrariului în cazuri care l-au făcut celebru: Calas, Sirven, cavalerul de La Barre, contele de Lally.

Din vasta sa operă literară, astăzi este cunoscut îndeobşte prin scrierile sale "filosofice" în proză, povestiri şi romane, cum ar fi: Candide, Zadig, Scrisori filosofice, Dicţionarul filosofic, şi prin Corespondenţa sa. În completare, piesele de teatru, poeziile epice şi operele istorice (dintre care Secolul lui Ludovic al XIV-lea) au făcut din el unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori francezi ai secolului al XVIII-lea. Reputaţia lui Voltaire este dată şi de stilul său incisiv, plin de eleganţă şi de concizie, de cele mai multe ori ironic şi acid. Întreaga viaţă, Voltaire a frecventat marile curţi imperiale, neascunzându-şi prea mult dispreţul pentru vulg, dar a fost şi urmărit de putere, care l-a închis în mai multe rânduri în Bastilia şi l-a silit să se autoexileze în Anglia sau în provincie, departe de Paris.

În 1749 a plecat la curtea Prusiei, dar, decepţionat în speranţele sale de a juca un rol important pe lângă împăratul Frederic al II-lea al Prusiei, după un conflict de trei ani cu acesta, a părăsit Berlinul în 1753. Ceva mai târziu, s-a stabilit la moşia Délices, în Elveţia, în apropiere de Geneva, nu înainte de a achiziţiona un domeniu la Ferney, la frontiera franco-elveţiană, unde se afla la adăpost de ameninţările stăpânirii. De altfel, a făcut din Ferney un centru cultural vestit în toată Europa. Nu a revenit la Paris decât în 1778, ovaţionat de tot poporul; în acelaşi an, a murit la respectabila vârstă de 84 de ani.

Voltaire iubea luxul, mesele bune şi conversaţia, pe care le considera, alături de teatru, forme desăvârşite de manifestare a omului în societate. Mereu îngrijorat de starea sa materială, care îi garanta libertatea şi independenţa, Voltaire a dobândit o avere considerabilă din operaţiuni speculative la Bursă, ceea ce i-a înlesnit traiul îmbelşugat de la Fernay, unde era înconjurat de o adevărată curte alcătuită din oameni de spirit. Adeseori însă, îşi şicana şi ironiza adversarii; de pildă, pe Jean-Jacques Rousseau. Considerat de către Revoluţia franceză (împreună cu Jean-Jacques Rousseau, adversarul său) unul dintre precursorii ei (a fost al doilea depus la Panthéon, după Mirabeau), celebrat de a Doua Republică (încă din 1870, la Paris, un bulevard şi o piaţă poartă numele său, apoi un chei, o stradă, un liceu, o linie de metrou etc.), a hrănit pe tot parcursul secolului al XIX-lea pasiunile antagoniste ale adversarilor şi apărătorilor laicităţii Statului şi învăţământului public.

În ceea ce priveşte educaţia, Arouet tatăl a dorit pentru fiul său o instruire intelectuală care să fie la înălţimea aptitudinilor pe care tânărul le manifestase încă din copilărie. La zece ani, Voltaire studiază la colegiul Ludovic cel Mare, administrat de iezuiţi, instituţia educaţională cea mai frecventată şi mai scumpă din capitala Franţei. Iezuiţii le predau elevilor latina, greaca şi retorica, dar înainte de toate doreau să formeze oameni de lume, iniţiindu-i pe elevi în arta de a reuşi în societate. Elev strălucit, devenit repede celebru pentru arta de a versifica, Voltaire învaţă aici cum să placă şi să vorbească de la egal la egal cu mai-marii zilei. În liceu, leagă prietenie şi relaţii preţioase, de care se va servi tot restul vieţii, cu fraţii d'Argenson, cu René-Louis şi Marc-Oierre, viitor ministru al lui Ludovic al XV-lea, respectiv viitor duce de Richelieu.

În afară de educaţia iezuită, frecventarea societăţii libertine a Templului a exercitat o influenţă la fel de importantă asupra caracterului tânărului Arouet. Din această societate făceau parte oameni de litere, membri ai înaltei nobilimi, poeţi epicurieni cunoscuţi pentru spiritul şi lipsa lor de moralitate. În societatea acestora, Voltaire începe să fie convins că s-a născut nobil libertin şi că nu are nimic de-a face cu cei din casa Arouet şi cu indivizii obişnuiţi. La şaptesprezece ani, termină liceul şi îşi anunţă tatăl că vrea să devină om de litere şi nu avocat sau consilier titular în Parlament, meserii pe care tatăl său le pregătea pentru el. În faţa opoziţiei părinteşti, se înscrie la Facultatea de Drept, dar continuă să-i frecventeze pe cei din societatea Templului. În urma unor scandaluri, nu-şi termină studiile, iar tatăl îl dă în grija unui magistrat parizian.

În 1715, la 21 de ani, Voltaire are posibilitatea să devină prietenul Regentului, fermecându-l prin talentul şi oratoria sa, dar îşi face mulţi duşmani. Invitat la castelul Sceaux, focarul opoziţiei, este ademenit să scrie versuri despre relaţia amoroasă a Regentului cu fiica ducesei de Maine, fapt care îi aduce exilul la Tulle, apoi la Sully-sur-Loire. Iertat fiind de către Regent, îşi continuă viaţa turbulentă, profitând de ospitalitatea nobililor din Saint-Ange şi Sceaux, însă recidivează, scriind alte versuri compromiţătoare. De astă dată, în mai 1717 este întemniţat la Bastilia, unde stă unsprezece luni. La ieşirea din închisoare, conştient că până atunci şi-a risipit vremea şi talentul, Voltaire doreşte să imprime un nou curs vieţii sale şi să devină celebru în genurile cele mai nobile ale literaturii epocii sale, adică tragedia şi poezia epică. Este vremea când adoptă patronimul "Voltaire", o anagramă a numelui său, după părerea specialiştilor. La 18 noiembrie 1718, piesa sa Oedip se bucură un succes uriaş (patruzeci şi cinci de reprezentaţii şi un număr de 25.000 de spectatori, imens pentru acea epocă). Publicul vede în el un nou Racine, îndrăgeşte atât versurile sale sub formă de maxime, cât şi aluziile obraznice la adresa regelui defunct (Ludovic al XIV-lea) şi a religiei. Va cunoaşte apoi un nou succes în 1723, cu Henriada.

În 1726, Voltaire suferă o umilinţă care îl va urmări toată viaţa. Cavalerul de Rohan-Chabot, un tânăr gentilom arogant, descendent al uneia dintre cele mai vechi familii ale regatului, îl apostrofează la Comedia Franceză cu următoarele cuvinte: "Alo, domnule de Voltaire, domnule Arouet, cum vă numiţi de fapt?" Replica lui Voltaire a fost înţepătoare: "Voltaire mă numesc. Mie începe să-mi răsară steaua, în timp ce a dumneavoastră apune". Câteva zile mai târziu, Voltaire a fost chemat afară în timp ce lua dejunul la prietenul său, ducele de Sully; ieşit în stradă, a fost ciomăgit zdravăn de lacheii cavalerului, care supraveghea operaţiunea din caleaşca sa. Rănit, umilit în orgoliul propriu, a dorit reparaţii, în speţă un duel, dar niciunul dintre prietenii săi aristocraţi nu a vrut să-i fie martor. Însuşi ducele de Sully a refuzat să-l însoţească pe Voltaire la comisariatul de poliţie, ca să fie martor la plângerea pe care scriitorul dorea s-o depună. Prinţul de Conti a emis şi o vorbă de duh, referitor la ciomegele încasate de Voltaire: "Au fost bine primite, dar prost date". În plus, familia Rohan a făcut demersuri ca Voltaire să fie arestat, fapt care s-a şi întâmplat la 17 aprilie, scriitorul luând iarăşi calea Bastiliei. A fost eliberat două săptămâni mai târziu, cu condiţia să plece în exil.

Plecând în Anglia, a fost profund impresionat de libertatea şi pluralismul politic şi religios al societăţii engleze. În plus, starea materială a poporului englez, incomparabil mai bună decât a celui francez, i-a stârnit admiraţia. A făcut o comparaţie cu anacronismul relaţiilor economice şi cu arhaismul instituţiilor franceze. În câteva săptămâni, a învăţat engleza şi s-a instalat la Londra, unde a făcut cunoştinţă cu scriitori, filosofi, savanţi, fizicieni, matematicieni, naturalişti, iniţiindu-se în domenii ale cunoaşterii până atunci nebănuite de el. Tot în Anglia, a conceput proiectul unei istorii a lui Carol al XII-lea, regele Suediei, şi a început să scrie în engleză o lucrare în care îşi expune observaţiile despre Anglia, lucrare care avea să apară în 1733, la Londra, cu titlul Letters Concerning the English Nation (şi un an mai târziu, în Franţa, cu titlul Lettres philosophiques), poate opera sa cea mai reprezentativă. Devine un apropiat al curţii regelui George I, apoi al succesorului acestuia, George al II-lea, iar în 1738 i se acordă permisiunea de a se întoarce în Franţa, cu condiţia să stea departe de capitală.

Voltaire petrece un timp la castelul Cirey, apoi la Luneville, după care ajunge la Paris, unde duce o viaţă de curtean, înainte de a cădea iarăşi în dizgraţie. În 1750, pleacă la curtea împăratului Frederic al II-lea, la Berlin, unde va fi primit cu onoruri, ocupând chiar funcţia de şambelan; între rege şi filosof se leagă o prietenie, regele vorbind perfect franceza. Însă prietenia nu durează prea mult, cei doi neputându-şi ascunde multă vreme trăsăturile de caracter; împăratul nu avea prea mult umor şi era obişnuit să i se arate supunere, iar Voltaire făcea paradă de o ironie acidă şi de o mare superioritate intelectuală. Cei doi ajung să nu se mai înţeleagă, iar în 1753 o ceartă cu Maupertuis, partizan al regelui, precipită ruptura, iar scriitorul părăseşte Prusia. Opera cea mai importantă pe care a scris-o la Berlin şi pe care a publicat-o este Secolul lui Ludovic al XIV-lea.

În 1755, Voltaire se instalează pe moşia Délices, aflată în apropiere de Geneva, pe teritoriu elveţian, iar în 1758 cumpără un domeniu la Ferney, în Franţa, dar aflat tot în apropiere de Geneva. Aici, în compania nepoatei sale, doamna Denis, deopotrivă guvernantă şi tovarăşă de viaţă, asigură traiul a o mie de oameni prin activităţi agricole, de construcţie, înfiinţând chiar o fabrică de ceasuri şi una de şosete. El chiar îşi comentează cariera de întreprinzător astfel: "Dintr-un cătun cu patruzeci de suflete primitive, Ferney a devenit un orăşel opulent, locuit de 1.200 de persoane utile".

Voltaire este, la aproape şaizeci şi cinci de ani, nu numai omul cel mai celebru al epocii sale, ci a devenit un mit. De la Sankt Petersburg, în Rusia, şi până la Philadelphia, în America, lumea îi aştepta cu sufletul la gură scrierile. Artişti, savanţi, prinţi, ambasadori sau simpli curioşi mergeau în pelerinaj la Ferney, la acest "hangiu al Europei". În 1778, revine în capitală, parizienii îl primesc cu un asemenea entuziasm, încât unii istorici văd în acea zi de 30 martie "prima zi a Revoluţiei". Cu două luni înaintea morţii sale, Voltaire devine francmason în Loja pariziană a celor Nouă Surori; este posibil să fi fost francmason şi înainte de această dată, dar nu există dovezi concludente. Moare la Paris, la data de 30 mai 1778, după ce, cu patru luni înainte, îi declara următoarele într-o scrisoare secretarului său, Wagnière: "Mor iubindu-l pe Dumnezeu, pe prietenii mei, fără să-mi urăsc duşmanii, detestând superstiţiile". Cenuşa sa a fost transferată la Panthéonul din Paris, la 11 iulie 1791, într-o ceremonie grandioasă. Printr-un hazard al istoriei, mormântul său se află faţă în faţă cu cel al lui Jean-Jacques Rousseau, pe care l-a detestat întreaga sa viaţă.

Viaţa şi opera lui Voltaire dezvăluie un loc interesant pe care el l-a acordat femeilor. Mai multe din piesele sale sunt dedicate în întregime vieţilor excepţionale ale unor femei puternice din civilizaţiile orientale. Acest interes al său pentru femeile puternice poate explica ataşamentul lui Voltaire pentru o femeie - savant ca Émilie du Chatelet. În 1713, fiind tânăr secretar de ambasadă la La Haye, Voltaire se îndrăgosteşte de Olympe Dunoyer, alias Pimpette. Mama fetei, o hughenotă franceză exilată în Olanda, ura monarhia franceză. De teama unui scandal, ambasadorul îl trimite pe Voltaire în Franţa, iubirea spulberându-se în câteva săptămâni. Deşi libertin din fire, Voltaire a ştiut să se apere de excese, mai ales de cele amoroase. Dar, datorită influenţei femeilor, el a reuşit să se introducă în înalta societate a Regentului. Louise Bénédicte de Bourbon, ducesă de Maine, strânsese în castelul de la Sceaux o întreagă clică literară care complota împotriva ducelui Philippe d'Orléans. Aici, Voltaire a fost îndemnat să-şi exercite verva şi ironia împotriva Regentului, ceea ce i-a adus autorului un început de notorietate şi unsprezece luni de temniţă la Bastilia.

Datorită succesului primei sale tragedii, Oedip, Voltaire face cunoştinţă cu ducesa de Villars, de care se îndrăgosteşte, dar fără ca reciproca să fie valabilă; profită însă pentru a intra în cercul aristocratic luminat al mareşalului de Villars; în ceea ce priveşte dragostea lui pentru ducesă, Voltaire afirmă că "s-a vindecat" în profitul prieteniei, pe care o va cultiva toată viaţa. A mai avut câteva efemere legături cu actriţe, printre care Suzanne de Livry şi Adrienne Lecouvereur; în schimb, relaţia cu Gabrielle Émilie La Tonnelier de Breteuil, marchiză de Châtelet-Lomont, a fost ceva mai serioasă; această traducătoare a lui Newton avea o mare dragoste pentru litere, ştiinţe şi filosofie. Era măritată, dar marchizul de Châtelet era un etern absent, aşa că pasionala Émilie se va îndrăgosti de Voltaire, care o va iubi până la moarte. Viaţa lor era aproape conjugală, dar extrem de turbulentă, cu dispute intelectuale intense. După o idilă de mai bine de zece ani, totul s-a sfârşit din cauza unei dispute de ordin filosofic: marchiza a renunţat la materialismul newtonian, pentru a se consacra determinismului optimist al lui Leibniz, ceea ce Voltaire nu putea să accepte. Situaţia s-a complicat atunci când doamna du Châtelet s-a îndrăgostit de marchizul de Saint-Lambert şi a rămas însărcinată; Voltaire a conceput atunci o stratagemă pentru a-l face pe soţul lui Émilie să creadă că este tatăl copilului; Émilie a murit însă la scurtă vreme după naştere, umplându-l de disperare pe Voltaire, care a nutrit totuşi o dragoste sinceră pentru ea.

În 1745, la cincizeci de ani, Voltaire devine amantul nepoatei sale, Marie-Louise Denis. A disimulat cu grijă această pasiune incestuoasă şi adulteră, dar Marie-Louise nu era o virtuoasă şi a profitat cât a putut de averea considerabilă a scriitorului. De altfel, Marie-Louise Denis era atât amanta, cât şi infirmiera şi secretara filosofului, şi l-a urmat la domeniul din Fernay unde puneau în scenă împreună piesele de teatru ale lui Voltaire. Într-o scrisoare către Grimm, Louise d'Épinay le-a făcut lui Voltaire şi nepoatei sale un portret extrem de sugestiv: "Nepoata lui Voltaire este de râsul lumii. Mică, bondoacă, se apropie de cincizeci de ani, o femeie cum rar întâlneşti: urâtă şi bună, mincinoasă din naştere, dar fără răutate; nu are spirit, dar pare că-l are; ţipă, se agită, hotărăşte, face politică, declamă versuri, bate câmpii, totul fără pretenţii şi fără să şocheze pe nimeni. Îşi adoră unchiul atât ca rudă, cât şi ca bărbat. Voltaire o îndrăgeşte, îşi bate joc de ea, dar o respectă. Într-un cuvânt, casa aia e un refugiu pentru toate contrariile posibile şi un spectacol adorabil pentru public".

La moartea sa, Voltaire a lăsat o avere imensă, unii afirmând că era printre cele mai mari din Franţa. Averea provenea din mai multe surse: din scris, din buzunarele şi bunăvoinţa regilor (George I al Angliei, Ludovic al XVI-lea, Frederic al II-lea, Ecaterina a Rusiei), din diverse plasamente: loterie, împrumuturi, investiţii maritime, agricultură, manufacturi etc.

Opera lui Voltaire

În general, Voltaire a avut o carieră de om de litere, fie că s-a ilustrat în domeniul poeziei sau al teatrului. Dorea însă să fie recunoscut de posteritate mai ales pentru piesele sale de teatru. Chiar dacă astăzi au căzut în uitare, ele au făcut parte din repertoriu aproape două secole. Printre cele aproximativ şaizeci de piese pe care le-a scris, istoria literară le-a reţinut în special pe următoarele: Zaïre (1732), Adélaïde du Guesclin (1734), Alzire ou les Américains (1736), Mahomet ou le Fanatisme (1741), La Mérope française (1743), Sémiramis (1748), Nanine, ou le préjugé vaincu (1749), Le Duc de Foix (1752), L'Orphelin de la Chine (1755), Le Café ou l'Écossaise (1760), Tancrède (1760), Les Scythes (1767). În secolul său, a fost considerat succesorul lui Corneille şi al lui Racine, unii comentatori afirmând că i-ar fi depăşit pe aceştia. Voltaire a colaborat uneori cu celebrul compozitor al epocii, Rameau, pentru operele lirice, dar proiectul comun cel mai ambiţios, opera Samson, a fost abandonată înainte de a fi jucată, fiind interzisă de către cenzură. Însă împreună au reuşit să compună o comedie-balet, Prinţesa de Navarra, şi o operă-balet, Templul gloriei.

Corespondenţa lui Voltaire constituie o altă parte importantă a scrierilor sale, fiind cunoscute mai bine de 23.000 de scrisori, iar el este considerat unul dintre cei mai prolifici scriitori de epistole ai secolului său. Corespondenţa este interesantă şi deoarece revelează alte faţete, mai puţin cunoscute, ale personalităţii sale. Voltaire este cunoscut astăzi mai ales pentru povestirile şi romanele sale. Candide şi Zadig, printre altele, fac parte din marile texte ale lumii.

În ceea ce priveşte morala şi liberalismul său, Voltaire găseşte în gândirea filosofului englez John Locke o doctrină care se adaptează perfect idealului său pozitivist şi utilitarist. Locke era privit ca apărătorul liberalismului, afirmând că pactul sau contractul social nu suprimă drepturile naturale ale indivizilor. Experienţa este singura care ne instruieşte, afirma el, iar tot ceea ce se află dincolo de experienţă nu este decât o ipoteză. Voltaire îşi extrage din aceste teze linia directoare a moralei sale; misiunea omului este să-şi ia destinul în propriile mâini, să-şi îmbunătăţească traiul, să-şi uşureze viaţa cu ajutorul descoperirilor ştiinţei, industriei, artelor, să contribuie la progresul societăţii.

În opinia sa, o viaţă în comun nu este posibilă fără o convenţie, fără un pact în care fiecare să-şi afle rostul. Conform lui Voltaire, chiar dacă se exprimă prin legi particulare, în funcţie de ţară, justiţia trebuie să fie universală; toţi oamenii sunt capabili să aibă idei, mai întâi fiindcă sunt fiinţe mai mult sau mai puţin rezonabile, apoi pentru că toţi oamenii ar trebui să fie în stare să înţeleagă că ceea ce este folositor societăţii este folositor fiecăruia. Rolul moralei este cel de a ne învăţa principiile care ne conduc spre progres şi de a le respecta. Străin de orice spirit religios, Voltaire nu aderă totuşi la ateismul lui Diderot sau d'Holbach, neîncetând să repete faimosul său distih:

L'univers m'embarrasse, et je ne puis songer
Que cette horloge existe et n' ait point d' horloger.
(Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar / C-ar putea exista ceasul fără un ceasornicar)

Astfel, în opinia sa, ordinea universului ne conduce spre ideea unui "geometru etern". Totuşi, dacă a rămas ataşat de ideea deismului, denunţă providenţialismul (în Candide) şi îşi pune mereu aceeaşi întrebare care l-a marcat şi pe Sfântul Augustin şi la care nu găseşte răspuns: "De ce există atât de mult rău pe lume, dacă universul a fost creat de un Dumnezeu pe care toţi deiştii îl socotesc a fi bun?" Lui Voltaire i se mai atribuie formularea: "Dacă vreţi, putem vorbi despre existenţa lui Dumnezeu, dar, cum n-am chef să fiu furat, nici strangulat în somn, daţi-mi voie ca mai întâi să trimit servitorii la plimbare".

Întreaga operă a lui Voltaire este o luptă împotriva fanatismului şi intoleranţei: "Astăzi înţelegem prin fanatism o nebunie religioasă, sumbră şi crudă. O boală care are simptomele variolei" (Dicţionarul filosofic, articolul "Fanatismul", 1764). A militat atât împotriva fanatismului bisericii catolice, cât şi a celei protestante, care în opinia sa constituiau simboluri ale intoleranţei şi nedreptăţii. A mobilizat opinia publică europeană prin tratate, pamflete, scrieri literare, orice a considerat bun pentru a trezi minţile oamenilor. A mizat apoi pe arma râsului, pentru a aţâţa indignarea; umorul şi ironia au devenit arme de calibru împotriva nebuniei ucigaşe care provoca nefericirea oamenilor. Duşmanii lui Voltaire se temeau cumplit de persiflarea lui, dar mai ales de ideile sale noi. În 1755, când citeşte Discursul asupra originii şi bazelor inegalităţii printre oameni, al lui Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, care a dezaprobat lucrarea, i-a răspuns printr-o scrisoare deopotrivă abilă şi ironică: "Am primit, domnule, noua dumneavoastră carte împotriva neamului omenesc, şi vă mulţumesc. Niciodată nu s-a risipit atât spirit din dorinţa de a ne înfăţişa ca pe nişte animale; atunci când citesc cartea dum neavoastră, simt realmente dorinţa de a merge în patru labe. Totuşi, fiindcă de mai bine de şaizeci de ani nu mai am acest obicei, mi-e imposibil să-l reiau, şi las această poziţie naturală în seama celor care sunt mult mai demni decât noi".

Voltaire s-a implicat în mai multe cazuri celebre ale vremii sale şi nu s-a lăsat până ce nu s-a făcut dreptate. Afacerile celebre care i-au solicitat cel mai mult pana au fost Calas (1762), Sirven (1764), Cavalerul de La Barre (1766) şi afacerea Lally-Tollendal (1776).

Unii autori moderni l-au taxat pe Voltaire drept antisemit, sprijinindu-şi aserţiunile în special pe faptul că el a scris următoarele rânduri în articolul "Toleranţa", din Dicţionarul filosofic: "Despre evrei trebuie să vorbesc cu regret; această naţiune este, după câte se pare, printre cele mai detestabile care au murdărit vreodată faţa pământului. Dar oricât de absurdă şi atroce ar fi ea, secta saducheilor a fost una paşnică şi de mare cinste, deşi nu credea în nemurirea sufletului, în timp ce fariseii credeau în acest lucru". Un istoric, Leon Poliakov, îl cataloghează pe Voltaire drept "cel mai înverşunat antisemit francez al secolului al XVIII-lea". Pentru Bernard Lazare însă, "deşi Voltaire a fost un iudeofob înfocat, ideile pe care el şi enciclopediştii le promovau nu erau ostile evreilor, întrucât erau idei de libertate şi de egalitate universale". Alţii afirmă că existenţa unor pagini contradictorii în opera lui Voltaire nu ne permite să tragem concluzia eronată că el ar fi fost rasist sau antisemit.

În ceea ce priveşte islamul, Voltaire, deşi deist, era atras de raţionalitatea aparentă a islamului, "religie fără cler, fără miracole sau mistere". Reluând tezele lui Henri de Boulainvilliers, Voltaire crede că distinge în monoteismul musulman o concepţie mult mai raţională decât cea a Sfintei Treimi creştine. În tragedia sa Fanatismul sau Mahomed, Voltaire îl consideră pe Mahomed un "impostor", un "fals profet", un "fanatic", un "ipocrit". Totuşi, conform lui Pierre Milza, unul dintre biografii săi, piesa a fost mai degrabă "un pretext pentru a denunţa atât intoleranţa creştinilor, de orice rit ar fi ei - catolici, protestanţi, jansenişti -, cât şi ororile comise în numele lui Isus Cristos". Pentru Voltaire însuşi, în piesa lui, Mahomed "nu este altceva decât un Tartuffe cu armele în mâini". De altfel, în 1742 Voltaire îi va scrie doamnei de Missy următoarele: "Piesa mea îl înfăţişează sub numele de Mahomed pe marele prior al Iacobinilor punând pumnalul în mâna lui Jacques Clement". Mai târziu, după ce i-a citit pe Henri de Boulainvilliers şi pe Georges Sale, va vorbi despre Mahomed şi islam într-un articol intitulat "Despre Alcoran şi Mahomed", publicat în 1748. În acest articol, Voltaire îşi menţine părerea că Mahomed a fost un "şarlatan", dar "sublim şi îndrăzneţ", afirmând, în plus, că nu era deloc analfabet. Extrăgându-şi alte observaţii din Biblioteca orientală a lui Herbelot, Voltaire a început să aibă păreri favorabile despre Coran, unde a descoperit, în ciuda "contradicţiilor, absurdităţilor şi anacronismelor", o "bună morală şi o idee justă a puterii divine, admirând în special definiţia dată de musulmani lui Allah". Astfel, ajunge la concluzia că, "dacă acest Coran este rău pentru timpurile şi epoca noastră, era excelent pentru contemporani, iar religia sa era şi mai bună. A vindecat aproape toată Asia de idolatrie" şi "nici nu era greu ca o asemenea religie simplă şi înţeleaptă, predicată de un om mereu victorios, să subjuge o mare parte a Pământului". Voltaire consideră că "legile civile ale Coranului sunt bune, dogma este admirabilă, dar mijloacele de impunere a dogmei sunt înspăimântătoare, căci se slujesc de crimă".

Mai târziu, după ce estimează că l-a făcut pe Mahomed în piesa lui "un pic mai rău decât era în realitate", Voltaire împrumută din biografia lui Mahomed, redactată de Henri de Boulainvilliers, "trăsăturile care îl adeveresc pe Mahomed a fi o mare personalitate". În al său Eseu despre moravurile şi spiritul naţiunilor, în care consacră - în calitate de istoric, de această dată - mai multe pagini islamului, Voltaire "are o judecată aproape favorabilă" asupra lui Mahomed, pe care îl califică drept "poet" şi "mare om", după imaginea lui Alexandru cel Mare, care "a preschimbat o mare parte a feţei pământului şi care a jucat cel mai mare rol care se poate juca pe pământ, în ochii oamenilor". Voltaire mai consideră că, "dacă legiuitorul musulmanilor, omul puternic şi aspru, şi-a impus dogmele prin curaj şi prin forţa armelor, religia sa a devenit totuşi, odată cu trecerea timpului, indulgentă şi tolerantă".

Ultimele sale aprecieri asupra musulmanilor i-au atras mânia iezuiţilor, în special a abatelui Claude-Adrien Nonnotte. În Eseu despre moravuri, Voltaire se arată plin de elogii la adresa civilizaţiei musulmane şi a islamului ca mod viaţă. A comparat "geniul poporului arab" cu "geniul vechilor romani", afirmând că "în secolul nostru de barbarie şi ignoranţă, care a urmat decadenţei şi destrămării Imperiului Roman, am primit aproape totul de la arabi: astronomia, matematica, chimia, medicina, şi încă din al doilea secol după Mahomed a fost nevoie ca mulţi creştini din Occident să se instruiască la musulmani". În concluzie, Voltaire folosea două reprezentări ale lui Mahomed: una religioasă, conform căreia Mahomed a fost un profet ca mulţi alţii, care a exploatat naivitatea oamenilor şi a răspândit superstiţiile şi fanatismul, dar care a predicat unicitatea lui Dumnezeu; şi o altă reprezentare, politică, în care Mahomed era înfăţişat ca un mare om de stat, după modelul lui Alexandru cel Mare, fiind deopotrivă şi un mare legiuitor care şi-a salvat contemporanii de idolatrie.

Pentru istoricul Dirk van der Cruysse, imaginea mai nuanţată a lui Mahomed din Eseu despre moravuri provine în special din "antipatia pe care Voltaire o resimţea la adresa poporului evreu". În concepţia sa, "ineficacitatea revelaţiilor iudeo-creştine, comparate cu dinamismul islamic, trezeşte în fiinţa lui Voltaire o admiraţie sinceră, dar suspectă". Van der Cruysse consideră că discursul voltairian asupra lui Mahomed este "un fel de plasă ţesută din admiraţie şi din rea-credinţă prost disimulată", care îl vizează mai puţin pe Profet, cât aspectele combătute de Voltaire, în speţă "fanatismul şi intoleranţa creştinismului şi a iudaismului".