Istoria comunismului prin bancurile epocii

Ben Lewis
Istoria comunismului prin bancurile epocii
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****

M-am îndrăgostit pentru prima dată de bancurile comuniste pe bulevardul Dimitrie Cantemir, una dintre arterele măreţe de blocuri din beton monolitice, care au fost construite în Bucureşti în anii 1970.

Stăteam de vorbă cu Doina Doru, o blondă frumoasă de vreo cincizeci de ani, care fusese corector la un ziar de stat pe vremea când Ceauşescu conducea România.

Un coleg mi-o prezentase pe Doina. Mă aflam în Bucureşti ca să fac o emisiune de televiziune despre propaganda lui Ceauşescu. Petrecusem câteva săptămâni în arhiva de filme, Înconjurat de maldăre de cutii metalice ruginite în care se aflau bobine de film pe 35 mm, şi examinasem metraje din spectacolele puse în scenă de regim pentru a-şi sărbători propria importanţă. Am văzut sute de muncitori care umpleau tribunele unui stadion şi ridicau cartoane colorate, ce formau apoi un mozaic gigantic, care zugrăvea un tractor arid pe ogor, iar peste un minut imaginea soţiei dictatorului în halat de laborator. Zeci de dansatori dădeau viaţă unor scene de "construcţie" şi "bătălie" pe iarba stadionului, cu arme de jucărie şi uniforme din hârtie, după care se retrăgeau şi sute de copii invadau terenul, aranjându-se după o coregrafie perfectă, pentru ca trupuşoarele lor slăbuţe să alcătuiască cuvintele "Trăiască Ceauşescu!". În unele zile hoinăream prin Bucureşti şi mă întâlneam cu foşti artişti şi poeţi care-l elogiaseră în operele lor pe incompetentul despot român şi încercam să-i conving - de obicei, fără succes - să se lase filmaţi.
- Noi spuneam multe bancuri, îşi mărturiseau prietenii români. Doina le ţine minte pe toate. După toate bobinele cu imaginile de propagandă, bancurile păreau antidotul perfect, aşa că m-am dus s-o cunosc.

În apartamentul ei micuţ, Doina a încercat să-mi evoce România anilor 1980 - mie, unui individ care crescuse în perioada respectivă într-o casă din cărămidă roşie, cu curte, în suburbia Hampstead Garden. Ea a recitat lista familiară de lipsuri din economiile comuniste aflate în pragul morţii: nu exista carne, nu existau farduri, nu exista hârtie igienică, nu existau tampoane, nu exista încălzire. Mintea mi se detaşa treptat, auzind acele date istorice cunoscute, pe care le citisem atât de des în cărţi. Apoi ea a spus:
- Pe atunci, aveam şi un banc: Ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă!

Gluma era amuzantă. Am râs amândoi aşa cum se râde de obicei în faţa adevărului nefericit de la baza oricărui "umor macabru". Apa caldă a Doinei continuă să fie bancul meu comunist preferat: simplu, frumos şi adevărat ca un haiku japonez.
- Pe atunci aveam foarte multe bancuri, a continuat ea. Cred că unele erau mici capodopere.

Doina mi-a spus o sumedenie de bancuri în după-amiaza aceea. "Pe ăsta îl ştiai?" mă întreba şi "Pe ăsta trebuie neapărat să-l auzi!"... "Stai că tocmai mi-am amintit..."
- Mai era un banc, care era aproape adevărat - realist. Ceauşescu era foarte furios, fiindcă nu mai auzea niciun banc despre el. De aceea convoacă un miting uriaş şi anunţă: "De acum încolo, veţi munci fără să mai fiţi plătiţi." Nimeni nu protestează. "Şi de acum încolo", continuă el, "toţi veţi munci pentru mine." Nimeni nu zice nimic. "Mâine toţi veţi fi spânzuraţi", adaugă Ceauşescu. Nimeni nu scoate un cuvânt. "Oameni buni", spune el, "aţi înnebunit? Nu aveţi chiar nimic de zis? Nu protestaţi?" Şi atunci cineva rosteşte: "Tovarăşe preşedinte, am o întrebare: frânghia ne-o aducem noi sau ne-o dă sindicatul?" Exact asta era situaţia. El ne spânzura şi noi întrebam dacă trebuie să ne aducem singuri frânghia. Situaţia era atât de disperată, încât genul ăsta de banc ne reflecta propria realitate. Aşa erau întotdeauna bancurile.

Doina stătea într-un fotoliu ieftin din răchită. Dacă s-ar fi născut de cealaltă parte a Cortinei de Fier, mintea ei vioaie şi coerentă ar fi instalat-o în postul de redactor al unei reviste interesante, dar asemenea oportunităţi nu existaseră niciodată în România de la sfârşitul secolului al XX-lea.

"De ce, se întreba în alt banc comunist românesc, ţinea Ceauşescu un miting uriaş pe 1 Mai? Ca să vadă câţi cetăţeni au supravieţuit peste iarnă."

"Ştii când au fost puse bazele economiei româneşti? Încă din timpurile biblice; Iisus a fost răstignit pe cruce, i-au cerut să întindă braţele şi i-au bătut câte un piron în fiecare palmă. După aceea i-au spus: "Te rugăm, încrucişează picioarele. Ne-a mai rămas doar un piron."

"Care-i deosebirea dintre emisiunile de radio româneşti şi ziarele româneşti? În ziare mai poţi să împachetezi salamul."

Uneori am chicotit şi uneori am suspinat. De la distanţa aceea în timp, nu toate glumele erau amuzante, dar am constatat că-mi plăceau la fel de mult şi cele neamuzante. Ulterior, întins în camera mea de hotel în culori pastelate post-comuniste, am înţeles şi motivul: era aceeaşi plăcere melancolică - aproape proustiană - pe care o simţeam când intram dimineaţa într-un bar sau un club de noapte. Mirosul stătut de fum de ţigară şi amoniac dăinuia în aer şi mă făcea să mă gândesc visător la altă petrecere pe care o ratasem. Bancurile care nu mă făceau să râd îmi reaminteau de cuvintele faimosului romancier L. P. Hartley în Mesagerul: "Trecutul e o ţară străină: acolo lucrurile se fac altfel." Ar trebui să vă precizez acum că această carte vorbeşte despre motivele pentru care au râd oameni, nu despre ceea ce-i face pe oameni să râdă. Este mai degrabă o istorie a umorului, decât o istorie umoristică.

Nu bancurile în sine au contat cel mai mult, ci părerea despre ele a celor care le spuneau. Milioane de foşti cetăţeni ai statelor comuniste au considerat bancurile un act de rebeliune. Doina a insistat că a spune bancuri era "periculos - puteai fi închis pentru aşa ceva" şi considera că ea însăşi scăpase ca prin urechile acului, participând la cea mai riscantă dintre activităţile subversive.

În calitate de corector, sarcina cea mai dificilă fusese de a verifica dacă numele lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena fuseseră ortografiate corect în cele vreo treizeci de ocazii când erau menţionate în cotidianul la care lucra (de patruzeci de ori, şi-a reamintit ea, în timpul conferinţelor de partid). Nu era de glumit. Ghinionul lui Ceauşescu era că prenumele lui putea să însemne "nimic, zero", cu o modificare măruntă: din "Nicolae" în "Niciolae".
- Puteai să faci închisoare pentru greşeala asta. Am păţit-o şi eu, a rostit ea apăsat, privindu-mă cu ochii ei albaştri tulburător de tineri.

Când i-am cerut însă detalii, s-a dovedit că fusese o greşeală de alt tip, ceva mai măruntă, cu un destin mai puţin înspăimântător.
- Trebuia, de asemenea, să fii foarte atent la cuvântul "tovarăşul". Dacă omiteai litera "ş" căpătai cuvântul foarte interpretabil "tovarăul". Într-o dimineaţă când am ajuns la redacţie, şeful mi-a spus că trebuia să mă duc la "tovarăşul din camera nu ştiu care", aşa cum se referea întotdeauna la ofiţerul de securitate. "Dumnezeule, ce am făcut?" am întrebat eu. Mi-a zis: "Uită-te pe prima pagină: ai ortografiat greşit tovarăşul". M-au anchetat câteva ore pentru greşeala aceea. M-au întrebat dacă nu eram de acord cu partidul, apoi i-au luat la întrebări pe toţi colegii mei: Am criticat vreodată guvernul sau pe Ceauşescu? Singura mea apărare a fost că mă iscălisem pe şpaltul ziarului. Dacă aş fi dorit să subminez ceva sau să mă opun ilustrului nostru preşedinte, n-aş fi fost atât de idioată încât să semnez. Mi-au trebuit însă patru-cinci ore ca să-i conving.

Povestea Doinei n-a fost pe atât de îngrozitoare pe cât sperasem, totuşi dezamăgirea nu m-a oprit. Cultura bancurilor pe care mi-o descrisese m-a cuprins într-o vrajă instantanee şi de nezdruncinat. La aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului, nostalgia deposedaţilor şi exultarea învingătorilor îmi îngreunaseră înţelegerea obiectivă a existenţei din perioada respectivă. Nu ştiam bine româna, dar îndeajuns ca să-l înţeleg pe taximetristul care a spus "Ceauşescu - patriot", pe când făcea slalom cu automobilul său Dacia din anii 1980 printre gropile de pe arterele principale ale Bucureştiului. România era plină de oameni sărmani ca el, la care efectele benefice ale capitalismului încă nu acţionaseră şi care priveau în urmă, spre trecut, cu afecţiune dezamăgită. Eu însă eram la fel de nesatisfăcut de linia infatuată a noilor istorii de dreapta despre Europa postbelică, pe care le adunasem teancuri pe biroul meu de acasă, şi în care teribila litanie a crimelor comuniste - Gulagurile, epurările şi dezastrele economice - erau recitate de parcă în capitalism n-am găsi câteva echivalente (începând cu belgienii din Congo şi continuând cu McCarthysmul, dictaturile militare din America de Sud şi tratamentul de şoc al economiei propus de FMI). Bancurile păreau să ofere o a treia cale. Anonime şi contemporane, ele sunt spuse de oamenii obişnuiţi. La momentul acesta mi s-au părut nemânjite de planurile istoricilor, de propaganda agenţiilor de stat sau de nesiguranţa amintirilor personale.
- Vorbind din punct de vedere sociologic, a spus Doina asumându-şi pentru moment un aer intelectual, anecdotele acestea au fost o stare mentală şi au reprezentat o reacţie a unui segment al populaţiei vizavi de un eveniment. De aceea cred că ele au schimbat într-adevăr ceva. Au schimbat ceva în oameni. Bancurile le-au dat curaj. Au fost o cale de a rămâne în picioare - de a spune "nu, nouă nu ne place asta, noi nu suntem de acord cu asta"...

Pe stradă a trecut zăngănind unul dintre tramvaiele decrepite ale Bucureştiului, atât de asurzitor, încât a acoperit cuvintele Doinei.

* * *

Deşi nu m-am însurat cu o comunistă, m-am trezit adesea lângă una. Avea părul cel mai frumos din Europa Centrală: des, cârlionţat şi negru ca tuşul. Nu era interesată de fascinaţia mea faţă de umorul comunist, însă eu îi găseam foarte atractive simpatiile politice de modă veche.

Ariane a crescut într-un oraş plictisitor din RDG, care pe atunci avea o populaţie de un sfert de milion de locuitori. După căderea Zidului Berlinului, populaţia s-a redus la o sută de mii de locuitori. Ariane mi-a spus că se construise o nouă cale ferată de la Leipzig la München, care ocolea localitatea ei natală:
- S-a decis că noi nu mai existăm pur şi simplu pe hartă.

Acest mic detaliu din politica transporturilor în Germania reunificată a devenit pentru ea un simbol puternic al felului în care RFG-ul eradicase nemilos RDG-ul. Demolarea lentă a clădirii Parlamentului est-german din Berlin cu geamurile reflectorizante ieftine de culoarea aramei şi interiorul plin de azbest era o altă dovadă în această privinţă. Ariane a comentat:
- Au tărăgănat-o cât mai mult posibil, ca să ne dea peste nas.

Eu îmi dorisem dintotdeauna să fiu comunist - aşa erau toţi tipii cool din şcoală - , dar nu fusesem niciodată convins de argumentele lor. La vârsta de cincisprezece ani stăteam în recreaţii în sala comună şi citeam ziarele, începând direct cu editorialiştii de stânga, care explicau de ce rachetele Pershing nu trebuiau amplasate în Europa. Prietenul meu cel mai bun participa la demonstraţiile organizate de Campania pentru Dezarmare Nucleară; aş fi vrut să merg şi eu, dar părerea mea era că democraţia merita să fie apărată cu violenţă. Poate că asta se datora faptului că eram evreu sau că părinţii mei votaseră cu Maggie [Thatcher - n. trad.]. În weekenduri, pe când căutam tricourile la modă cu psycho-billy în piaţa din Camden, intram şi în librăria alternativă şi cumpăram Class War, o revistă anarhistă, care-i îndemna pe muncitori să preia puterea şi să-i omoare pe bogaţi. Spre deosebire de mulţi dintre cei de seama mea, simţeam că backgroundul meu confortabil şi educaţia costisitoare mă împiedicau să susţin o astfel de cauză. Peste câteva decenii, m-am apropiat totuşi cumva de comunism.

Au existat multe discuţii în contradictoriu.
- Tu nu te îndoieşti niciodată de democraţie? m-a întrebat Ariane. De ce te îndoieşti numai de comunism?
- Dacă te îndoieşti de comunism, te alegi cu democraţia, i-am răspuns. Dacă te îndoieşti de democraţie, te alegi - am făcut o pauză deliberat ironică - cu şi mai multă democraţie.

Uneori îi trimiteam SMS-uri cu bancurile cele mai recente pe care le citisem:

"De ce alegerile durează întotdeauna două zile în RDG?
Pentru ca toţi cetăţenii să poată decide singuri dacă vor să voteze vineri sau sâmbătă."

"Cum îşi îndurau soarta ruşii sărmani şi oprimaţi înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, pe timpul ţarului?
Îşi imaginau pur şi simplu cum va fi situaţia după aceea şi atunci mai îndurau o vreme."

Ariane m-a însoţit altruistă la principalele atracţii turistice din RDG, de pildă vechiul sediu al poliţiei politice, STASI. Nu fusese niciodată o susţinătoare a statului poliţienesc şi se alăturase protestelor în 1989, dar detestase felul în care fusese minimalizată ţara în care crescuse ea.
- Aceasta este istoria scrisă de învingători, mi-a spus.

Într-o după-amiază m-a condus prin trecutul ei, prin curţile interioare şi casele scărilor din blocurile de apartamente în care locuise ilegal în Berlin în anii 1990 - erau acoperite cu graffiti luminoase şi caricaturi. Tranziţia Arianei se desfăşurase fără eforturi de la o adolescentă comunistă punk, la o anticapitalistă. După căderea Zidului, se mutase într-una dintre zecile de clădiri goale din Berlinul de Est. La momentul acela, sute de tineri est-germani ocupaseră blocurile dărăpănate, a căror zidărie era încă presărată cu găuri de gloanţe rămase din ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich. Cel mai faimos era Tacheles, un fost magazin universal enorm, cu patru etaje. Scările îi rămăseseră intacte, dar în partea din spate era complet deschis, astfel că semăna cu o serie de grote săpate în faţa unei stânci. Când ridicai privirea, îi puteai vedea pe locuitorii dinăuntru. Anul 1990 a fost liniştit, dar în luna noiembrie poliţia vest-germană sosise cu bastoane şi tunuri cu apă şi golise strada principală în "Bătălia de pe Mainzer Strasse".
- Poliţia vest-germană a folosit un nivel de violenţă pe care nu-l văzusem niciodată în RDG, a zis ea.

Acum, după cincisprezece ani, Ariane era o "tânără" artistă de succes, cu galerii în Berlin, Köln şi Londra. Participase la expoziţii colective în galeriile Pompidou şi Tate, iar acum se pregătea pentru prima ei expoziţie individuală în New York. Ariane se afla pe vârful valului artei plastice contemporane de la începutul secolului al XXI-lea cu propriul ei brand - de mare succes de marketing, dar destul de scump - de nostalgie comunistă. Ea crea colaje mari, bazate pe imagini vechi de propagandă, peste care picta în stiluri moderniste, abstracte. Ariane privea cum comunismul pălea în depărtare printr-o pâclă de vopsea: o serie de imagini stângace şi visuri imposibile.
- De ce mai eşti comunistă după cît a suferit ţara ta de pe urma lui Stalin? am întrebat-o.
- Ce altceva mai poţi fi 絜 ziua de azi? mi-a replicat.

În cazul ei însă nu era doar o simplă declaraţie la modă. Ariane îşi folosise câştigurile de la o expoziţie pentru a renova o reclamă de neon din anii 1960, din epoca sovietică, cocoţată în vârful unei clădiri dintr-un oraş din RDG.. Un arabesc de lumină multicoloră descria conturul unei atlete aruncătoare de greutate. Mă ducea cu gândul la ravagiile dopingului pe care îl foloseau antrenorii comunişti cu sportivii copii pentru a participa la Olimpiade, totuşi gestul Arianei fusese atât de tandru, încât nu i-am povestit asta niciodată. Dragostea ei faţă de comunism îi amintea de un banc vechi:

Elevii primesc ca temă pentru acasă să scrie o compunere cu titlul: "De ce iubesc eu Uniunea Sovietică?". O fetiţă îl întreabă pe tatăl ei:
- Tăticule, de ce iubeşti tu Uniunea Sovietică?
- Eu n-o iubesc, ci o urăsc, îi răspunde tatăl.
Eleva se duce la mama ei, apoi la fratele ei şi primeşte de la amândoi acelaşi răspuns.
După aceea se duce să-şi facă lecţiile şi scrie: "Eu iubesc Uniunea Sovietică pentru că n-o iubeşte nimeni...".