În cazanul tranziţiei (vol. 3)

Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei
Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015

 

Citiţi prezentarea acestei cărţi.
Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment din volumul 3

11 noiembrie 1999. Ţara Doapelor Răsare

Nea Gheorghe, te-ai ars! Dacă eşti sărac sau şomer şi te gândeşti să te salvezi cu o maşină de făcut dopuri, poţi să-ţi iei adio de la capitalism. Ai parte de ultima dovadă că guvernul te urăşte şi-ţi pune tălpi. Cine te credeai tu, neam de manivelă? Ţi-ai făcut firmă? Ai luat zecile de avize necesare? Te-au puricat cei de la Sanepid? Cine e omul responsabil cu mătura şi curăţenia? Are instructaj? Ai plătit să ţi-l dea? Să zicem că tu ai nervii de oţel. N-ai dat în dambla până la avizul numărul 60. Tot nu e momentul să te bucuri. Trebuie să te duci la IDEB pentru că n-ai putere la instalaţia electrică. Cum apeşi pe butonul maşinii, cum sare siguranţa. Eh, abia acum ai aflat de o altă belea. Trebuie proiect! Proiectul costă. Nu poate fi făcut decât de autorizaţi. Pe urmă, lucrarea. Şi ea ţine tot de sereleuri cu aviz special. Un cablu suplimentar până în tabloul de siguranţă face 400 de milioane de lei. Spart trotuarul, preţul cablului, astupat canalul, asfaltat trotuarul, aviz de la primărie pentru lucrări. Plăteşti totul de cinci ori mai mult decât face, iar reţeaua e a IDEB-ului. N-ai nici un drept asupra ei, deşi e făcută pe banii tăi. Să nu te revolţi, nea Gheorghe, de această bătaie de joc! Şi să nu zici că în restul lumii compania de electricitate e obligată să-ţi aducă reţeaua până în panou şi să-şi recupereze cheltuielile din consum. O iei imediat peste ochi. Ce, dom'le, aici eşti în România! Stai cuminte şi, dacă treci de alimentarea cu energie, tot nu te-ai apropiat de dopuri. Mai e drum lung până departe. Guvernul ţi-a mai tras o ordonanţă. Trebuie să ai licenţă de producător al acestor obiecte insignifiante. Ordonanţa 98 din 30 august, anul acesta face ordine în domeniu. N-ai auzit de atâţia amatori şi derbedei care au făcut dopuri pătrate? Au venit şi nişte străinezi care au produs dopuri triunghiulare pentru sticlele noastre cu gât rotund. Cum să se mai petreacă asemenea aberaţii în ţara noastră iubită? Şi mata, nea Gheorghe, trebuie să dovedeşti că ai maşină bună, că ai materie primă şi resurse. Ce utilaje ai pe flux să produci dopuri? La ce e destinată producţia matale? Dacă dopurile pot fi folosite pentru astuparea urechilor unor miniştri, sunt interzise! Sau a urechilor ca pâlnia, montate pe căpăţânile agenţilor secreţi! Păi, nu periclitezi mata siguranţa naţională? Ia să spui răspicat la ce sunt folosite dopurile! Să caracterizezi performanţele lor şi să declari cu ce viteză le poţi obţine. Auzi, mata să nu râzi de statul român, că te ia naiba! Vrei sau nu vrei permisul de operare pentru producţia de dopuri? Atunci taci din gură şi răspunde serios la întrebări, depune dosarul cu formulare şi anexe, cu 35% din 0,2% din valoarea investiţiei şi aşteaptă controlul. Vine domnul inspector Bulache de la Ministerul Industriei şi Comerţului şi o să-ţi arate legitimaţia pe care scrie «are drept de acces în toate unităţile de producţie din domeniu pentru a constata capacitatea tehnică şi profesională a agentului economic de a conserva resursele şi de a produce bunuri materiale competitive». Abia acum te-ai ars. N-ai capacitate profesională, nea Gheorghe! Nu vezi că n-ai habar de compoziţia masei plastice? Halt! De ce ţii granulele pentru dopuri în curte, că se scapă păsările pe ele?! Şi găinaţul intră în plastic, şi dopul poate fi folosit la o sticlă de lapte pentru un copil! Îţi dai seama ce ruşine?! Ameninţi viitorul patriei?! Şi inspectorul ia dopul între măsele şi-ţi zice, nea Gheorghe, mă zgârie la limbă! Dopul ăsta nu-i competitiv! Ia mai umblă la procesul tehnologic, vezi cum rezolvi cu depozitarea şi ne vedem peste două săptămâni. Între timp ţi-a venit şi o maşină de injectat capace din plastic pentru WC-uri. Cu alea să vezi nenorocire! Unde probează inspectorul că e un produs competitiv? Îi creezi condiţii să se aşeze pe el şi să-l testeze cu aparatul de verificare a calităţii numit gazometru? Cade şi capacul matale când ţi-e lumea mai dragă? Dacă produci un capac prin care se poate transmite SIDA? Unde sunt proiectul de dop şi proiectul de capac de WC-uri? Cum ai calculat rezistenţa? Nu ştii dumneata că avem şi graşi, şi colacul trebuie să reziste sub fundul acestora? Nea Gheorghe, ia-ţi adio de la dopuri! Mai bine jucai la Loto. Şi, dacă ai pierdut prea mulţi bani şi te enervezi, te rog frumos să nu înjuri România, ţara tuturor posibilităţilor. Ia Ordonanţa '98 şi descarcă-te pe seama celor care au conceput-o. Pentru o mai corectă informare, îţi spun că e semnată de Radu Vasile şi contrasemnată de Radu Berceanu, Decebal Traian Remeş, Aurel Pană, Borbély László şi Romică Tomescu. Şi să nu zici «doape», că te amendează Ministerul Culturii!

12 noiembrie 1999. Zidul din capul nostru

Au trecut zece ani de la căderea Zidului berlinez. Zece ani de când lagărul socialist a început să se facă ţăndări. Un deceniu de viaţă trăită cu sufletul la gură. Am urmărit zilele trecute transmisiile televizate de la Berlin. Toate mărimile politice ale Europei şi Statelor Unite s-au aşezat în faţa Porţii Brandenburg şi au comemorat momentul, de faţă fiind şi cel care a construit zidul (încasând mai târziu ani buni de puşcărie, participând apoi şi el cu entuziasm la demolarea propriei opere). În centrul oraşului s-au adunat zeci de mii de germani şi s-au ţinut tot felul de discursuri. Mai toate mi s-au părut plictisitoare şi cu iz politic. Căderea celebrului Zid, care a fost atâţia ani simbolul Cortinei de Fier, al graniţei dintre lumea liberă şi lumea guvernată de absurd, ar fi putut fi aniversată cu un megaconcert de muzică clasică. Soprane, viori, violine, flaute şi tenori să fi cântat o noapte întreagă, până dimineaţă, la ivirea zorilor. Ar fi fost şi un recviem pentru armatele de nefericiţi trimişi de comunism pe lumea cealaltă, ar fi fost şi prilej de meditaţie pentru sfârşitul unei construcţii absurde, ridicată de oameni împotriva lor. Ar fi fost un bun prilej de căzut pe gânduri pentru cei care îşi doresc revenirea secerii şi ciocanului. Şi poate că, într-o noapte lungă de muzică, mulţi ar fi fost colindaţi de gândul că nostalgia lor după comunism vine şi din neputinţa de a trăi altfel decât înainte. De fapt, căderea Zidului Berlinului, în ciuda faptului că a fost un moment simbolic şi va rămâne un reper calendaristic pentru sfârşitul comunismului, nu s-a produs cu adevărat. Dărâmat cu ciocanele, cu buldozerele sau chiar cu mâinile goale, Zidul Berlinului nu s-a prăbuşit însă în mintea tuturor. În unele creiere, el continuă să existe neatins. În amintirile unora, e chiar luminos şi falnic. În legislaţia ţărilor din Est persistă fundaţia sau porţiuni importante. Zidul Berlinului e încă în picioare în mai toate economiile ţărilor din spatele său. E pus la pământ în fosta Germanie de Est, făcut bucăţi în Cehia, Polonia şi Ungaria, e zgâlţâit bine în România şi Bulgaria, şi doar întrerupt pe ici-pe colo în fosta Uniune Sovietică. Zidul Berlinului e perfect conservat în mentalitatea muncitorilor. E solid în modul lor de a gândi şi stă ca o bucată de gheaţă în frigiderele lor pustii. Zidul Berlinului poate fi regăsit şi în limbajul politicienilor, şi în mizeria oraşelor, chiar şi în atitudinea marilor puteri. Şi ele, şi noi ne-am înşelat crezând că, odată cu dărâmarea construcţiei aceleia absurde, vom fi parte din lumea civilizată. Pe unguri, pe cehi şi pe polonezi i-au ajutat să cureţe molozul, pe noi, pe bulgari şi pe sârbi ne-au lăsat ca să vadă dacă suntem în stare să măturăm singuri. Ne-au mai dat sfaturi prieteneşti, ne-au mai făcut cu degetul, aşa nu e bine, din când în când ne-au mai dat şi câte un bănuţ, dar, în rest, ne-au lăsat în pace să jucăm singuri sinistrul spectacol al tranziţiei. În timp ce orchestra cânta amar în faţa Porţii Brandenburg, în România oamenii săraci se întorceau de la manifestaţii şi îşi frecau mâinile îngheţate. În vreme ce televiziunile româneşti difuzau documentare despre fierberile din 1989, în care îi revedeam pe Erich Honecker, pe Nicolae Ceauşescu, pe Mihail Gorbaciov (mulţumesc, Nikita Sergheevici!), la Bucureşti ceferiştii se aşezau pe linia ferată şi blocau trenurile, iar ministrul Transporturilor le zicea, băga-mi-aş în sindicatele voastre! Şi dacă nu-i adevărat şi le-a zis doar «infractori», tot e ceva. Oamenii au ajuns la blocarea trenurilor nu de bucurie, ci de foame şi pentru că nimeni nu le-a spus ce viitor au. Pentru că, într-o lume buimacă, chiar nimeni nu ştie cum va arăta viitorul, pe unde naiba scoatem cămaşa şi cum o să supravieţuim! Şi toate astea ni se întâmplă pentru că Zidul Berlinului continuă să trăiască, în ciuda faptului că a fost ras din capitala Germaniei şi bucăţi din el mai pot fi văzute doar în muzee. Particule din el colindă şi în aerul poluat al ţărilor din Est, şi pe faţa murdară a copiilor vagabonzi, şi în indiferenţa marilor puteri, şi în incompetenţa politicienilor făcuţi peste noapte de valurile agitate ale istoriei. Zidul Berlinului continuă să se simtă în disperarea şi comedia vieţii noastre de fiecare zi.

14 noiembrie 1999. Arta sinuciderii inconştiente

M-a amuzat declaraţia unui muncitor de la Petrotub SA Roman. El zicea că mai bine pune foc fabricii decât să o dea pe mâna unei firme britanice. Dacă ar fi fost vorba de o societate de balotat paie sau de una de mobilă, mai că aş fi putut să-mi imaginez vâlvătaia. Ar fi ieşit o pălălaie pe cinste. Dar ţevile nu ard nici dacă foloseşti aparatul de sudură cu oxigen pe post de brichetă. O fabrică de ţevi nu poate fi distrusă decât cu dinamită. Şi nici atunci, fiindcă tot mai rămân hale prăbuşite, ziduri într-o rână, conducte îndoite, utilaje răsturnate. Cu o cantitate enormă de explozibil, ea poate fi făcută harcea-parcea, dar nu te alegi cu nimic. Nici măcar cu pământul pe care să răsădeşti nişte varză. De aceea, eliberarea terenurilor pe care au fost ridicate tot felul de «mândreţuri» ale industriei româneşti e mai mult decât o belea. Costă aproape cât o fabrică nouă. În consecinţă, muncitorul care a zis că dă foc la Petrotub Roman n-a făcut decât o glumă proastă. De fapt, omul nostru era furios. Câte nu zicem cu toţii la mânie? Într-un astfel de moment, el şi colegii săi au blocat şoseaua de acces în oraş. Mobilul protestului e şi mai interesant decât ameninţarea cu incendierea. Romaşcanii au barat şoseaua cu o macara pentru a protesta la adresa contractului de privatizare încheiat de FPS cu o firmă britanică. Nu cunoaştem detaliile acestei operaţiuni. S-ar putea ca muncitorii (care şi ei vorbeau tot din auzite) să aibă dreptate. Să nu fie o firmă cu bonitate, să restructureze personalul prin concedierea a 1.500 de angajaţi. Ba e posibil ca englezii, în loc de ţevi, să fabrice paie de băut Coca-Cola (dacă nu s-or fi obligat să păstreze specificul întreprinderii). Chiar şi într-o asemenea ipoteză hazlie, tot nu înţeleg legătura între blocarea şoselei şi privatizarea societăţii! Povestea de la Petrotub seamănă binişor cu conflictul de la Iaşi, în care muncitorii de la Tepro SA protestau violent faţă de investitorul ceh şi îşi vărsau năduful asupra prefecturii şi FPS-ului. Şi atunci, şi acum, cred că am avut de-a face cu o proastă înţelegere a privatizării şi a regimului proprietăţii. Mulţi muncitori îşi imaginează că noul statut al fabricilor le permite aceeaşi influenţă ca în perioada de «dictatură a proletariatului». Ei nu sunt dispuşi să accepte că «bunurile întregului popor», din momentul privatizării, se supun altor reguli decât celor cu care s-au obişnuit atâtea decenii. Mult mai grav e însă protestul la adresa noilor proprietari, mai ales pentru că nu e prima manifestare de acest gen. Noi vrem investitori străini, iar muncitorii spun că, decât să lase societatea în mâinile acestora, mai bine îi dau foc. Ştiţi ce înseamnă asta? Că străinii vor fi din ce în ce mai reticenţi. Vor fi obligaţi să se întrebe de ce să vină ei în România. Cumpără o fabrică, pe urmă sunt contestaţi de muncitori şi daţi afară. Cine le dă banii înapoi şi când? Şi de ce să investească într-o ţară în care nu numai că există riscul de a fi daţi afară, dar se mai trezesc şi cu şoselele blocate? Tehnica aceasta de a contesta ceva prin blocarea drumurilor s-a întins în ultima vreme şi, cu fiecare nouă aplicare, scade credibilitatea României. Blocând şoseaua, muncitorii îşi fac rău şi lor, şi concetăţenilor, şi ţării întregi. Dacă au ceva cu guvernul, n-au decât să protesteze în faţa instituţiei respective! Au ceva cu politicienii? N-au decât să-i penalizeze cu mijloacele puse la îndemână de democraţie. De ce n-au blocat muncitorii de la Petrotub sediul şi poarta societăţii? Sau ale FPS-ului din judeţ? Baricadele pe şosele sunt similare cu o sinucidere. Sunt aproape totuna cu tăiatul conductei de apă care alimentează oraşul Roman sau cu secţionarea celei de gaz simultan cu dărâmarea liniei de alimentare cu energie electrică. Formula e absolut nefericită şi e mai degrabă un mod de a ne chinui singuri decât o cale de ieşire din impas. Tărăgănarea privatizărilor rămâne o greşeală politică de neiertat. Nici unul dintre cei care au condus România din 1990 încoace n-a avut curajul să facă exact ceea ce trebuia făcut. Şi, când unii au încercat, s-au gândit că n-ar strica să tragă şi nişte foloase personale. Dar tergiversarea privatizării nu poate fi pusă exclusiv în cârca oamenilor politici. Un rol de bază l-au avut şi sindicatele, şi modul de a gândi al muncitorilor. Surzii şi chiorii parcă au acţionat fiecare pe cont propriu, dar într-un scop comun: să ducă fabricile de stat până în anul de graţie 1999, când ele nu mai valorează mare brânză şi când investitorii serioşi încep să fugă de ele ca dracul de tămâie.