 |
 |
Carti LiterNet.ro
Dragi prieteni,
Portalul cultural LiterNet (http://www.liternet.ro) are placerea sa va anunte aparitia unei noi e-carti editate de LiterNet:
 Poezie
Hotel de doua stele
Carmen Sorescu
› Intra pe pagina editurii pentru a descarca volumul
Argument:
In
saptamina in care LiterNet.ro implineste 5.000 de zile de la
inaugurare, lansam una din cele mai frumoase carti de poezie care ne-au
trecut prin maini. Poate ca nu cititi in mod obisnuit poezie, poate ca
vi se pare ca ati pierdut sau nu ati avut niciodata organul potrivit
pentru poezie. Poate ca vi se pare ca poezia e demodata sau ca intr-o
lume atat de accidentata ca cea in care traim nu mai e loc de poezie.
Incercati insa sa deschideti acest volum, nu e intimplator faptul ca am
ales sa il publicam intr-o saptamina importanta pentru noi.
Cititi si bucurati-va! Si duceti vorba mai departe, cartea asta merita cititori.
(Redactia LiterNet)
***
Carmen Sorescu alege sa sfideze curentii si curentele actuale si sa inoate impotriva lor, propunandu-ne,
ca tema de reflectie nu ceva de domeniul ineditului, ci "ceva vechi", o
poveste imemoriala descinsa din acea zona crepusculara care
salasluieste in fiecare dintre noi si in care se plasmuiesc liniile de
forta si traiectoriile destinelor interioare si trairilor noastre
cardinale. In povestea aceasta personaje mitologice se strecoara in
pielea unor aparitii familiare, timpul si spatiul sunt cele onirice, iar
intensitatea trairii lirice este cea care creeaza realitatea si ii
dicteaza legile fundamentale. Cele doua teme asupra carora isi
concentreaza atentia Carmen sunt, in fond, cele care produc si fac
posibila existenta oglinzii: dragostea si creatia, cele doua dimensiuni
ale existentei care stimuleaza auto-reflexivitatea
si care, cel mai adesea, ii procura fictiunii materia prima. Ele sunt
un camp deschis exercitarii proiectivitatii, iar poeziile din volumul de
fata decanteaza aceste proiectii in imagini caleidoscopice: fiecare
metafora tese un nou desen, cu noi semnificatii.
In felul ei, Carmen Sorescu este un avatar al faimoasei Alice. Pornita,
pe calea inchipuirii poetice, in cautarea unei identitati pe care nu si-ar putea-o
elucida in lumina opacizanta a starilor si gandurilor contingente, isi
descopera din aproape in aproape, cu fiecare nou poem, chipuri launtrice
reflectate in oglinzile mai mult sau mai putin inselatoare ale
dorintei, spaimei, indraznelii, indoielii, dorului. In poezia acestei
Alice adulte, iubitul apare ca obiect interior, ca intruchipare a unui
Animus, cum ar fi spus Jung, este un interlocutor din oglinda. Ca alter-sine, celalalt
e intotdeauna mai complex: ii percepem mai multe dimensiuni. De la
distanta iubim mai profund pentru ca imaginea celuilalt ni se arata intr-un
plan interior, impregnata de propriile substante sufletesti. De
aproape, celalalt ne apare ca exterior si imanent si suntem tentati sa
il reducem la actele lui.
"Oglinzile perfecte sunt nevazute" spunea Petru Cretia. Si mai spunea:
"Oglinzile dau o imagine evanescenta a eternitatii. In apele lor
incremenite si fara memorie, timpul nu se oglindeste, iar clipa e
irecuperabila".
Poezia, de care Carmen se serveste, cand ca de o oglinda uriasa de sala
festiva, cand ca de o fereastra reflectorizanta, cand ca de o discreta
oglinjoara de buzunar, are constant proprietatea aceasta de a scoate
cele reflectate in afara timpului. Calatoria poetei Carmen Sorescu prin
gradina cu oglinzi este, in ultima instanta, una spre centrul fiintei.
Versurile sale graviteaza in jurul unor teme din care se adapa o
intreaga civilizatie romantica. Simtindu-se
mai apropiata de erotismul narcisic decat de cel dyonisiac, Carmen ne
face prin poezia ei sa reflectam asupra faptului ca aura de erou negativ
pe care interpretarile moderne i-au atribuit-o lui Narcis este nejustificata. Personajul mitologic nu e catusi de putin un egoist cazut prada egolatriei intr-un
mod patetic, nu e un infatuat, nu e nici macar un erou de legenda, ci
un "subiect" de parabola. Narcis e o reprezentare a sufletului, suflet
care ia cunostinta de sine doar incepand cu momentul in care isi
intrevede chipul reflectat in apa primordiala a iubirii. Mitul ne
sugereaza ca "iubirea de sine" nu e posibila decat gratie existentei
apei, iar aceasta iubire de "sine" se profileaza si manifesta ca iubire
de "un altul". Sigur ca, daca sinele ar fi o entitate cu forma fixa, o
astfel de iubire ar fi criticabila si contestabila, dar sinele este o
vacuitate, este o curgere, o suita de experiente si trairi fara nume,
aflate intr-o progresie continua. Ceea ce este esential in intelegerea acestei parabole este simbolul acvatic. Apa este iubirea in sine
(o iubire transcendenta, preexistenta oricarei iubiri particulare) si
doar in contact cu ea fiinta umana capata identitate... Acest lucru il
determina pe Jung sa conchida ca, in dragoste, ne confruntam mereu cu
propriul suflet proiectat si ca doar proiectandu-l realizam care ii sunt atributele si proprietatile esentiale.
De obicei figurile pe care ni le infatiseaza un caleidoscop ne satisfac
un anume apetit pentru ordine si simetrie, dar ceea ce ne suscita
fantezia si delectarea e tocmai faptul ca aceasta ordine este un produs
al hazardului si ca fiecare imagine e irepetabila. Din obscuritatea
haosului tasnesc la lumina forme geometrice incredibile, reflexii ale
idealitatii. Oglinda transfigureaza lucrurile, le da o dimensiune in
plus si asa, multiplicate si ingemanate, ne par a fi mai degraba
proiectii ale unei lumi desavarsite decat ecouri ale dezordinei. Poate
cea mai spectaculoasa iluzie, in simplitatea ei...
Sufletul insusi pare a fi, in viziunea poetei Carmen Sorescu, un
angrenaj de caleidoscop cu nenumarate piese. Stilul e luxuriant,
incarcat de metafore, iar timbrul liric este prins in revarsari fluide;
se poate spune ca natura acvatica a sensibilitatii domina si moduleaza
intreaga compozitie poetica. Exista si puncte de tensiune si dramatism
in care versul opune rezistenta presiunii unei exterioritati care pare
sa ameninte manifestarea acestui flux neintrerupt de experiente si
trairi onirice.
Carmen Sorescu foreaza in straturile tectonice mai adanci ale simtirii
omenesti: nu scrie nici poezie de stare, nici poezie onirica - nu in
sens programatic - ci, mai degraba, o poezie arhetipala, incarcata de
suflul romanticilor, de elixirurile alchimistilor, de vedeniile magilor,
dar imbracata in cele mai recente straie postmoderne... In forma,
versurile din acest volum, sunt cat se poate de contemporane. Poezia
este, pentru Carmen Sorescu o personificare a Animei, surprinsa
in toate posturile posibile: de la cele mai vaporoase stari de agregare
pana la formule autofage. Poezia joaca in versurile ei rolul principal,
iar constiinta autoarei o conduce regizoral pana la un punct, de unde o
lasa libera, iar aceasta incepe sa se scrie singura.
Nu intamplator am numit cinci tipuri de oglinzi cu care se confrunta Carmen in intamplarile ei imaginare. Oglinda-Dorinta
are, in viziunea poetei, proprietatile "pieii de sarpe": odata ce te
uiti in ea, devii tanar la loc, oricati ani ai avea. In plan erotic
aceasta oglinda este, poate, cea care reflecta cea mai tragica
inflacarare a sufletului. In fapt, dorinta este de neostoit. Dragostea
fizica, prezenta fizica a celuilalt nu o pot descarca decat partial,
pentru ca nici fiinta proprie nici a celuilalt nu pot incapea cu totul
in prezent, intr-un singur act, intr-o
singura dimensiune. Nici un gest, nici un act, nici o stare, nici un
gand nu ne contin integral, traim risipiti prin timpuri si spatii
interioare care nu comunica intre ele decat din aproape in aproape.
Tanjim dupa sentimentul unei integralitati imposibile a fiintei, am vrea sa ne putem aduna, prin Eros sau in numele Lui, intr-un singur chip, intr-o
identitate ireversibila... Dorinta erotica tinteste aceasta
integralitate si plenitudine imposibile: "Vreau sa ne atingem limbile,
sa facem acest schimb inexprimabil de personaje diforme care bantuie
prin noi / Sa adormim impreuna si sa visam, sa visam incontinuu, sa nu
ne mai trezim pe lumea asta / Sa ne mintim ca am fost pe Terra, sa
povestim despre lucruri marunte cum ca am fost oameni / Si scriam la
mese de lemn pana cand venele deveneau creioane". In Oglinda-Spaima sufletul e prins ca intr-o celula de detentie:" Sunt propria mea cusca, nimeni nu intra, nimeni nu iese", dar Oglinda-Indrazneala
contrapune acestei imagini o alta: "Tristetea ramane in urma ca un voal
de mireasa / Mainile se intorc la spate luate de vant, parul se
despleteste", in vreme ce Oglinda-Indoiala
extrage, din toate celelalte oglinzi, toate culorile si formele in
miscare si nu lasa vederii decat umbrele: "Vreau sa respir, foaia de pe
masa e un tub de oxigen / O pun pe fata, degeaba tot nu te vad, imi
cumpar alta viata / Ciorile se rotesc deasupra cuvintelor, se rotesc /
Cauta nuci, nu am nuci, am doar amintirea cu tine / Pe care o sparg,
zbang, aici pe foaia asta, mi-e foame, / Miezul carnos, zemos, imi curge pe gat ca un balsam protector. / Nu dau mita pentru nicio amintire, mintea mea nu mi-a
cerut nimic, / A venit pur si simplu, incet, calm, ca trenul in care
impart / Ziarul, covrigul si mai ales fereastra, da, fereastra inchisa
etans / Nu mai cred / In nimic / Poate / In foaia alba". In ce priveste Oglinda-Dor,
mesajul incifrat in imaginile reflectate in ea este unul ambiguu, cu o
rezonanta pesimista, insa. Poate ca nu exista nici o casa spre care ne
poarta dorul de casa... Poate ca nu exista decat dorul, pare sa
sopteasca melancolia din fundalul versurilor: "te port sub unghii ca pe
un pamant in care am cautat radacini".
Odata proiectata, orice realitate interioara devine una cvasi-obiectiva,
capata un corp, chiar daca unul abstract, lingvistic. Creatia ne
contine si ne tradeaza in acelasi timp, ne defineste si ne
redimensioneaza imaginea de sine, orice creatie este totodata act de de-constructie si re-constructie
a acestei imagini: e autocreatie. In relatie cu oglinda se poate
intampla orice: sa te recunosti sau nu, sa te lasi fascinat de ce vezi
acolo sau sa privesti cu furie acel chip si sa dai cu pumnii in oglinda
pana de face tandari. "Scriem pentru a deveni altii decat cei care
suntem", spunea Foucault, referindu-se
la toata acea armata de euri adormite, potentiale pe care nu indraznim
sa le actualizam in realitatea comuna. Poezia, ne asigura Carmen, stie
cum sa sparga zidurile inconjuratoare ale realitatii sau sa ii extinda
teritoriile, nu trebuie decat sa te lasi ghidat de ea spre acea zona in
care totul devine virtual (real si ireal in acelasi timp), deci posibil,
un punct terminus al lumii de unde se poate plonja in fantastic ca in
acea capodopera a cinematografiei Science Fiction care a fost filmul The Thirteenth Floor.
Ce-i cu Hotelul de doua stele? va veti intreba, pesemne, asa cum m-am intrebat si eu. Cred ca in aceasta privinta Carmen nu vrea sa ne sugereze raspunsul, ne lasa sa ni-l
imaginam, fiecare, pe cont propriu... Pentru mine hotelul de doua stele
e undeva la capatul lumii tangibile si e plin de oglinzi uzate,
aburite, crapate, scorojite dispuse pe un coridor semi-intunecat. Si din fiecare dintre ele te priveste altcineva.
(Ilinca Bernea) |
Editura LiterNet (http://editura.liternet.ro)
este cea mai longeviva Editura online (si singura exclusiv online) din
Romania publicind in cei peste 13 ani si jumatate de activitate peste
311 volume ale unor autori romani, maghiari, germani, francezi,
catalani, americani si rusi in prezentari grafice de exceptie. In acest
moment volumele LiterNet au atins 1.651.700 exemplare descarcate.
Volumele LiterNet sint disponibile gratuit atit cititorilor din tara cit
si celor din strainatate.
Cartile aparute la editura LiterNet pot fi descarcate gratuit in format Acrobat Reader (pdf) de pe situl LiterNet, de la adresa http://editura.liternet.ro |
|
|
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu