joi, 16 iulie 2015

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Elena-Margareta Ionescu, "Jurnal cu şi fără Nae Ionescu", ediţie îngrijită de Anca-Irina Ionescu, prefaţă de Sorin Lavric, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 148 p.

Însemnările de jurnal ale soţiei lui Nae Ionescu (născută Fotino şi descendentă pe linie maternă a unei vechi familii boiereşti, Gorovei) stârnesc din titlu curiozitatea cititorului de azi, care se aşteaptă să găsească detalii biografice inedite despre mentorul generaţiei '27, căruia discipolii i-au perpetuat o aură legendară. Fiindcă aceşti discipoli străluciţi, asupra cărora Nae Ionescu a avut o in­fluenţă majoră, se numesc Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţu­ţea, Constantin Noica, Mihail Se­bas­tian - personalităţi despre care s-a vorbit şi scris enorm în ultimii 25 de ani, figura controversată a profesorului lor de lo­gică şi metafizică a fost şi ea insistent evo­cată în legătură cu opţiunile lor exis­tenţiale şi politice din tinereţe. Personajul fascinant care le-a stimulat gândirea individuală, dându-le impresia că des­coperă în faţa lor, prin efort intelectual, răspun­suri la marile întrebări, a fost perceput ca un director de conştiinţe, le-a dat sentimentul apartenenţei la o grupare generaţionistă. Grupare din care pe urmele lui Nae Ionescu - antidemocrat şi naţionalist conser­vator, critic incisiv al parlamentarismului - unii au înclinat către legionarism, cauţionându-l în scris. Paginile de jurnal ale Elenei-Margareta Ionescu, e drept că scrise doar pentru sine, sunt dezamăgitoare ca document de epocă, scopul lor fiind doar de des­cărcare a frustrărilor intime, autoconsolare şi ali­men­tare a unui complex de superioritate morală, in­te­lectuală şi socială. Nicio deschidere spre eve­ni­mente din exterior, nici măcar spre cele - publice sau particulare - din existenţa soţului iubit. Auto­cen­­trată pe dragostea pentru Nae şi nefericirea de a nu fi iubită, diarista suferă din pricina rivalelor no­to­rii, precum Maruca Cantacuzino sau Cella Dela­vrancea (la care nu face referiri explicite), şi se obstinează în a-şi menţine intactă iubirea vieţii, deşi trăieşte despărţită de soţ din 1930 şi până la moartea lui, în 1940. Elena-Margareta Fotino, care studiase Litere şi Filosofie, era melomană, cânta ea însăşi la pian, citea în franceză şi germană, era o "doamnă cul­turală". Se căsătorise cu Nae în 1915, îl însoţise la doctorat în Germania, unde li se născuseră cei doi băieţi, Radu-Mircea şi Răzvan şi, odată întorşi în ţară în 1919, asistase la ascensiunea lui universitară, la succesul fulminant al cursurilor şi conferinţelor lui. Carisma, noutatea ideilor, stilul ironic şi pa­radoxal, seducător, al discursului i-au adus nu doar discipoli ci şi admiraţia pasională a unor femei din elită, care n-au pregetat să-i devină amante. După 15 ani de căsnicie, soţii Ionescu se despart, fără să di­vor­ţeze, el continuând să întreţină familia. Notaţiile răzleţe, cu mari pauze, pot interesa ca studiu de caz al unei femei jignite de bărbatul idealizat, care nu mai e atras fizic de ea. Cochetă, consemnează în­du­ioşător toate semnele de atenţie din partea unor bărbaţi, căutând să se autoconvingă că e încă dezira­bi­lă. Îşi notează şi dorinţa de lux, de confort, de hai­ne, obiecte, bijuterii şi interioare elegante, ca­muflată sub necesităţi "estetice", dar şi cea de statut social înalt (cumpără cu bacşişuri res­pectul personalului din hoteluri şi restaurante) şi suferă când nu e in­vi­tată la reuniuni mondene. Elena-Margareta are mân­dria rănită, se consideră o ghinionistă, se la­men­tea­ză, dar e interesantă prin intensitatea la care-şi men­ţine, şi în absenţă, iubirea: "Trupul lui, gân­du­rile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea (...). E ceva impalpabil dar este, şi va muri probabil odată cu mine". Soţia lui Nae Ionescu i-a supra­vieţuit 31 de ani (a murit în 1971, la 82 de ani), după ce a trebuit să îndure şi pierderea pri­mului ei născut, Radu-Mircea, ucis în 1941 pe frontul de răsărit. Cel de al doilea fiu, Răzvan Io­nes­cu, a ajuns un medic reputat (un pavilion de la Spi­talul "Victor Babeş" îi poartă azi numele), iar ne­poata ei din partea lui Răz­van, An­ca-Irina Io­nes­cu, e chiar îngrijitoarea edi­ţiei pe care vi-o recomand (deşi câteva din ide­ile mi­so­gine expuse în prefaţă de Sorin Lavric mi s-au părut enervante, dacă nu chiar prosteşti).
 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu