SELECŢIA "Formula AS”
Candid Stoica, "Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”, Editura Zip (tel. 0728/58.66.80), 536 pag.
La o editură necunoscută mie, a apărut o carte savuroasă, datorată unui actor căruia îi place grozav să povestească, dar şi să asculte şi reproducă poveştile auzite de la alţi oameni din lumea teatrului. Scriitor naiv, aşa cum alţii sunt pictori naivi, Candid Stoica e un maestru al rolurilor secundare, pe care cei mai în vârstă dintre dvs. şi-l amintesc din scheciurile de la televiziunea comunistă şi din spectacolele de pe scena Teatrului de Comedie, unde a jucat foarte mulţi ani. Neobişnuitul său prenume, transformat în renume, e de fapt o poreclă căpătată în adolescenţă, căci părinţii lui, oameni simpli din Ferentari, nu-l citiseră pe Voltaire: "După ce am căzut prima oară la examenul de la Institutul de Teatru, angajându-mă la Teatrul Ţăndărică, am fost trimis la un curs de păpuşerie la Braşov. Cursanţii erau în majoritate cursante. La o serată într-o casă cu grădină mare, gazda, o nurlie cursantă, m-a invitat afară din casă, să-i văd... grădina. Naiv fiind, n-am înţeles sensul invitaţiei. «Băiatul ăsta e candid rău de tot», a exclamat ea, şi aşa mi-a rămas numele”. După absolvirea Institutului, în anii '50, la clasa Soranei Coroamă şi a lui Moni Ghelerter (unde a fost coleg cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru), devorat de dorinţa de a fi pe scenă, pleacă la teatrul din Piatra Neamţ, joacă apoi la cel din Ploieşti, unde e coleg cu Toma Caragiu şi, în sfârşit, în 1961, când Radu Beligan înfiinţează Teatrul de Comedie, îşi va găsi locul căruia îi va rămâne fidel până la pensionare. De altfel, cartea e dedicată "colegilor mei din Teatrul de Comedie, care au reuşit să creeze un climat de relativă libertate în infernul comunisto-ceauşist”. Aceşti comedianţi de mare clasă, alături de care Candid Stoica a jucat sute şi sute de spectacole, sunt personajele cărţii, în ipostaze inedite, sunt văzuţi nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei, cu defectele şi calităţile lor omeneşti, cu păţaniile lor caraghioase sau triste. Trebuie spus că, pe lângă pasiunea pentru profesie, Candid Stoica e şi un mare cititor. Fiindcă iubea cărţile şi ar fi vrut să înlesnească şi colegilor săi accesul la ele, a deschis în incinta teatrului un stand cu vânzare în 1971. Căra cu cârca de la depozit noile apariţii editoriale presupuse de interes intelectual, le citea el însuşi şi le recomanda, dar cumpărători asidui nu avea prea mulţi: Mircea Şeptilici, un om cult şi rafinat, poliglot şi conviv fermecător, Consuela Darie, prima soţie a lui Iurie Darie, care cumpăra cărţi de istoria artei, literatură şi filosofie pentru băiatul ei, Ducu, viitorul regizor, Liliana Ţicău, Dumitru Rucăreanu... Desigur, nu se poate generaliza, dar se pare că actorii nu se prea omoară cu cititul. Candid Stoica e o fericită excepţie. Şi, notându-şi harnic toate titlurile aduse la stand în anii '70-'80, ne aminteşte câte cărţi valoroase - originale şi traduceri - s-au publicat atunci, despre cozile de la librării şi listele de comenzi, precum şi - pe larg - despre marile spectacole jucate cu săli arhipline, despre filmele de referinţă ce puteau fi văzute la cinema. Toate în paralel cu Cenaclul Flacăra, Cântarea României şi exasperantele "omagii”. Decor realist al nenumăratelor anecdote (unele de tot picante) despre nume cunoscute, indiscreţii, bârfe şi intrigăraie de culise este ceauşismul cotidian cu turnători şi supravegheri securistice, cu lipsurile şi şmecheriile umilitoare ale "procurării” celor strict necesare, cu Radio Europa Liberă şi perna pe telefon, cu cenzurarea şi uneori oprirea spectacolelor. Candid Stoica şi-a notat la cald, timp de două decenii, întâmplări de la repetiţii, din turnee, de la şedinţe, discuţii şi povestiri, însoţite de performanţe bahice ale boemei artistice, farse şi păcăleli, a consemnat tot ce se întâmpla memorabil nu doar în lumea culturală, ci şi în cea socială şi politică. Lucrurile aiuritoare, cu toată comicăria, nu e o carte frivolă.
Oliver Sacks, "Revenirea la viaţă”, traducere de Mihaela Doagă, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 478 pag.
Oliver Sacks este medic, profesor de neurologie şi psihiatrie la New York şi autor al unor cărţi de un fel aparte de ştiinţă popularizată. Cărţi de succes, căci domeniul lui, tainele creierului şi ale psihicului, exercită o fascinaţie specială asupra fiecăruia dintre noi. Deşi în ultimele decenii cercetătorii, ajutaţi şi de perfecţionarea instrumentelor, au făcut considerabile progrese, mecanismele de funcţionare ale creierului şi corelaţia lor de fineţe cu "sufletul” are încă destule mistere. Am scris aici mai de mult despre o altă carte a lui Sacks, "Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”, în care povestea mai multe cazuri bizare de bolnavi trataţi de el, ale căror anomalii aveau explicaţii ştiinţifice.
Curiozitatea
noastră oarecum morbidă pentru cazurile medicale, patologice e azi
exploatată din plin, dovadă mulţimea serialelor TV cu spitale,
doctori şi pacienţi, a filmelor de lung metraj care îşi aleg
subiectele din această zonă, a documentarelor despre diverse
boli. Cartea pe care v-o recomand azi e celebră. După o primă ediţie
apărută în urmă cu aproape 40 de ani, au urmat multe altele mereu
actualizate şi completate de autor, a fost tradusă mai peste tot, a
inspirat filme documentare, scenarii radiofonice, piese de teatru,
precum şi un film artistic de Oscar, cu Robert de Niro şi Robin
Williams, "Awakenings”. "Revenirea la viaţă” are ca subiect
principal studiile de caz pe un grup de pacienţi cronici internaţi în
spitalul-azil Mount-Carmel din New York. Toţi sufereau de sindroame
post-encefalitice, afecţiuni grave ale sistemului nervos, după ce
supravieţuiseră unei epidemii de encefalită letargică, un soi de
boală a somnului ce făcuse multe victime între 1914-1927. De
decenii, aceste persoane erau nişte morţi vii, imobili şi muţi,
dependenţi total de personalul spitalului. În 1969, când medicul
începător Oliver Sacks vine să lucreze la Mount-Carmel, era în fază de
experiment a nouă substanţă, descoperită de doctorul George Cotzias,
menită să suplinească în creierul celor afectaţi de Parkinson
carenţa de dopamină. Sechelele encefalitei letargice fiind înrudite
cu parkinsonismul, dr. Sacks, interesat de subiect din punct de vedere
biologic şi fiziologic, s-a decis să administreze "legumelor”
postencefalitice acest medicament, numit L-Dopa. Rezultatul a fost
miraculos: bolnavii s-au trezit din letargia de zeci de ani, şi-au
regăsit identitatea şi personalitatea, au început să spere şi să
lupte cu suferinţele ce le luaseră dreptul la viaţă. Cartea conţine 20
de studii de caz strict autentice, bazate pe observaţiile
doctorului, al cărui interes ştiinţific se cuplează şi cu iubirea
pentru aceşti mari suferinzi. Astfel, fiecare caz, pe lângă descrierea
medicală, e şi o incursiune empatică în lumile, experienţele,
sentimentele bolnavului. Aflate la confluenţa dintre biologie şi
biografie, dintre stilul ştiinţific şi cel anecdotic-narativ,
însoţite de meditaţii despre natura umană în general, cazurile
doctorului Sacks sunt, fiecare în alt fel, tulburătoare în tragismul
lor. Căci, după revenirea spectaculoasă la viaţă, însoţită de
euforie, după o perioadă de evoluţie bună, L-Dopa îşi arată şi
efectele secundare: stări imprevizibile, stranii, de la
sensibilizarea extremă la comportamente aberante, obsesii,
manii, halucinaţii, bulimie, crize de furie, recăderea în apatie.
Sunt multe observaţii interesante, comune mai multor cazuri, de
exemplu despre puterile tămăduitoare ale muzicii, ale atingerilor
tandre, ale dialogului, ale râsului (lucruri despre care s-a scris
frecvent şi în revista noastră). Sau despre modul cum evoluţia unei
boli depinde şi de personalitatea pacientului, de starea lui de
spirit, de speranţa în vindecare. Fiecare caz în parte e o poveste
extraordinară, iar concluzia lui Oliver Sacks e că, dincolo de
considerentele medicale şi pur chimice, pentru a-i găsi leacul,
trebuie să studiezi atent bolnavul, cu tot ce-i alcătuieşte fiinţa.
Bill Bryson, "Însemnări dintr-o ţară mare”, traducere de Cornelia Bucur, Editura Curtea Veche (tel.
021/222.25.36), 326 pag.
Am găsit pentru dvs. o carte foarte simpatică: se citeşte uşor şi puteţi călători cu ea prin America stând acasă.
În
plus, numeroase pasaje sunt de un haz irezistibil: de mult n-am mai
râs atâta citind, dar e drept că eu am râsul lesne. Autorul ei, Bill
(William Mc. Guire) Bryson, e un jurnalist american originar din Iowa,
care are acum vreo 60 de ani. După primii ani de studenţie, a părăsit
campusul universitar şi a voiajat îndelung prin Europa, căutând o ţară
unde să-i placă să trăiască. Şi-a completat totuşi studiile, înainte de
a se stabili în 1977 în Marea Britanie (atras, bănuiesc, şi de umorul
englezesc), s-a însurat cu o englezoaică, şi-au mărit familia cu
patru copii şi, atât de talentat fiind, a ajuns să lucreze la "Times” şi
"The Independent”, ziare foarte citite, unde şi-a făcut un nume. După
două decenii însă l-a apucat dorul de locurile de baştină şi împreună cu
tot familionul s-a mutat înapoi în SUA. La rugămintea foştilor colegi
britanici, a acceptat să ţină într-o revistă englezească o rubrică
săptămânală despre viaţa cotidiană din America a omului de rând.
Aceste articole, de trei pagini fiecare, sunt adunate în cartea pe care
vi-o recomand azi şi care s-a bucurat de succes internaţional. Din
prezentarea editurii aflăm că în 2003 Bill Bryson a decis că tot în
Anglia îi plăcea mai tare şi s-a întors definitiv. Bine a făcut, fiindcă
englezii îl apreciază atât de mult, încât l-au numit Cavaler Onorific
al Imperiului Britanic, Emisar al Moştenirii Culturale Engleze, ocupă
funcţia de rector al Universităţii din Durham şi i s-a decernat la
Dublin, pentru cărţile lui, Premiul James Joyce (între volumele
publicate are şi unul despre identitatea şi starea de spirit a
naţiunii britanice, Însemnări de pe o insulă mică, în curs de apariţie
şi la noi, tot la Curtea Veche). Bill Bryson nu e - şi nici nu are
pretenţie să fie - un mare scriitor. E doar un jurnalist inteligent, cu
simţ de observaţie şi umor, cu o scriitură limpede şi vioaie, care ştie
să-şi extragă din propriile experienţe aspecte semnificative despre o
societate, cu organizarea ei instituţională, mentalităţile, obiceiurile,
regulile ei scrise şi nescrise, absurdităţile şi limitele ei. Când s-a
hotărât să revină în SUA, "englezitul” Bryson a căutat un orăşel
liniştit, de modă veche, fără criminalitate şi chiar l-a găsit: se
numeşte Hanover, e în New Hampshire (un stat cu 85% din suprafaţă
împădurită) şi are o universitate bine cotată, Darthmouth. Cel mai
mult l-au atras aici atitudinea prietenoasă a oamenilor, modul
dezinteresat cu care îşi oferă ajutorul, solidaritatea ("după ce soţia
şefului de secţie de poliţie şi-a pierdut părul în urma
chimioterapiei, toţi poliţiştii şi poliţistele s-au ras în cap ca s-o
facă pe femeie să se simtă mai puţin stingheră”). În Hanover, nimeni
nu încuie nimic, nici case, nici maşini. "Oamenii îşi lasă liniştiţi
bicicleta de 500 de dolari sprijinită de un copac şi pleacă la
cumpărături. Şi dacă ar fura-o cineva, sunt aproape convins că
victima ar alerga după hoţ strigând: - Puteţi s-o lăsaţi pe Wilson
Avenue nr. 32 când terminaţi cu ea, vă rog?”. Inexistenţa hoţilor în
statul New Hampshire are două motive: "Unu, pentru că aici nu există
piaţă pentru obiecte furate. Indiferent pe lângă cine te dai în New
Hampshire spunând: «Nu vrei să cumperi un casetofon de maşină?», o să se
uite la tine ca la un nebun şi o să-ţi răspundă: «Nu, maşina mea are
deja casetofon». După care persoana te reclamă la poliţie şi - acesta e
al doilea motiv - poliţia vine şi te împuşcă”. De cumsecădenia caldă,
directeţea şi lipsa de ifose a vecinilor se bucură mai ales soţia
lui Bill, obişnuită cu politeţea rece, rezerva şi discreţia
indiferentă a conaţionalilor ei. Autorului însă, care a plecat la 21
de ani şi s-a întors la 44, America i se pare o combinaţie între
familiarul reconfortant şi necunoscutul bizar, e în acelaşi timp în
elementul său şi în afara lui. De aceea găseşte şi multe aspecte
neconvenabile, de la infernala birocraţie şi dificultatea de a
completa formulare cu rubrici absurde, la nenumăratele legi şi
reguli ce diferă de la stat la stat, de la ignoranţa americanilor în
materie de cultură generală la programele idiotizante de la
televizor, de la faptul că nimeni nu merge pe jos, la
cumpărăturile în exces (un adevărat sport naţional), de la
corectitudinea politică la preferinţele culinare uniformizate.
Totul luat personal, bonom şi cu autoironie, astfel încât la
sfârşitul cărţii îl simţi pe Bill ca pe un prieten cu care îţi face
plăcere să călătoreşti împreună.
La o editură necunoscută mie, a apărut o carte savuroasă, datorată unui actor căruia îi place grozav să povestească, dar şi să asculte şi reproducă poveştile auzite de la alţi oameni din lumea teatrului. Scriitor naiv, aşa cum alţii sunt pictori naivi, Candid Stoica e un maestru al rolurilor secundare, pe care cei mai în vârstă dintre dvs. şi-l amintesc din scheciurile de la televiziunea comunistă şi din spectacolele de pe scena Teatrului de Comedie, unde a jucat foarte mulţi ani. Neobişnuitul său prenume, transformat în renume, e de fapt o poreclă căpătată în adolescenţă, căci părinţii lui, oameni simpli din Ferentari, nu-l citiseră pe Voltaire: "După ce am căzut prima oară la examenul de la Institutul de Teatru, angajându-mă la Teatrul Ţăndărică, am fost trimis la un curs de păpuşerie la Braşov. Cursanţii erau în majoritate cursante. La o serată într-o casă cu grădină mare, gazda, o nurlie cursantă, m-a invitat afară din casă, să-i văd... grădina. Naiv fiind, n-am înţeles sensul invitaţiei. «Băiatul ăsta e candid rău de tot», a exclamat ea, şi aşa mi-a rămas numele”. După absolvirea Institutului, în anii '50, la clasa Soranei Coroamă şi a lui Moni Ghelerter (unde a fost coleg cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru), devorat de dorinţa de a fi pe scenă, pleacă la teatrul din Piatra Neamţ, joacă apoi la cel din Ploieşti, unde e coleg cu Toma Caragiu şi, în sfârşit, în 1961, când Radu Beligan înfiinţează Teatrul de Comedie, îşi va găsi locul căruia îi va rămâne fidel până la pensionare. De altfel, cartea e dedicată "colegilor mei din Teatrul de Comedie, care au reuşit să creeze un climat de relativă libertate în infernul comunisto-ceauşist”. Aceşti comedianţi de mare clasă, alături de care Candid Stoica a jucat sute şi sute de spectacole, sunt personajele cărţii, în ipostaze inedite, sunt văzuţi nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei, cu defectele şi calităţile lor omeneşti, cu păţaniile lor caraghioase sau triste. Trebuie spus că, pe lângă pasiunea pentru profesie, Candid Stoica e şi un mare cititor. Fiindcă iubea cărţile şi ar fi vrut să înlesnească şi colegilor săi accesul la ele, a deschis în incinta teatrului un stand cu vânzare în 1971. Căra cu cârca de la depozit noile apariţii editoriale presupuse de interes intelectual, le citea el însuşi şi le recomanda, dar cumpărători asidui nu avea prea mulţi: Mircea Şeptilici, un om cult şi rafinat, poliglot şi conviv fermecător, Consuela Darie, prima soţie a lui Iurie Darie, care cumpăra cărţi de istoria artei, literatură şi filosofie pentru băiatul ei, Ducu, viitorul regizor, Liliana Ţicău, Dumitru Rucăreanu... Desigur, nu se poate generaliza, dar se pare că actorii nu se prea omoară cu cititul. Candid Stoica e o fericită excepţie. Şi, notându-şi harnic toate titlurile aduse la stand în anii '70-'80, ne aminteşte câte cărţi valoroase - originale şi traduceri - s-au publicat atunci, despre cozile de la librării şi listele de comenzi, precum şi - pe larg - despre marile spectacole jucate cu săli arhipline, despre filmele de referinţă ce puteau fi văzute la cinema. Toate în paralel cu Cenaclul Flacăra, Cântarea României şi exasperantele "omagii”. Decor realist al nenumăratelor anecdote (unele de tot picante) despre nume cunoscute, indiscreţii, bârfe şi intrigăraie de culise este ceauşismul cotidian cu turnători şi supravegheri securistice, cu lipsurile şi şmecheriile umilitoare ale "procurării” celor strict necesare, cu Radio Europa Liberă şi perna pe telefon, cu cenzurarea şi uneori oprirea spectacolelor. Candid Stoica şi-a notat la cald, timp de două decenii, întâmplări de la repetiţii, din turnee, de la şedinţe, discuţii şi povestiri, însoţite de performanţe bahice ale boemei artistice, farse şi păcăleli, a consemnat tot ce se întâmpla memorabil nu doar în lumea culturală, ci şi în cea socială şi politică. Lucrurile aiuritoare, cu toată comicăria, nu e o carte frivolă.
Oliver Sacks, "Revenirea la viaţă”, traducere de Mihaela Doagă, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 478 pag.
Oliver Sacks este medic, profesor de neurologie şi psihiatrie la New York şi autor al unor cărţi de un fel aparte de ştiinţă popularizată. Cărţi de succes, căci domeniul lui, tainele creierului şi ale psihicului, exercită o fascinaţie specială asupra fiecăruia dintre noi. Deşi în ultimele decenii cercetătorii, ajutaţi şi de perfecţionarea instrumentelor, au făcut considerabile progrese, mecanismele de funcţionare ale creierului şi corelaţia lor de fineţe cu "sufletul” are încă destule mistere. Am scris aici mai de mult despre o altă carte a lui Sacks, "Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”, în care povestea mai multe cazuri bizare de bolnavi trataţi de el, ale căror anomalii aveau explicaţii ştiinţifice.
Bill Bryson, "Însemnări dintr-o ţară mare”, traducere de Cornelia Bucur, Editura Curtea Veche (tel.
021/222.25.36), 326 pag.Am găsit pentru dvs. o carte foarte simpatică: se citeşte uşor şi puteţi călători cu ea prin America stând acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu