SELECŢIA "FORMULA AS"

 

Lena Constante, "Evadarea tăcută 3000 de zile singură în în­chi­so­rile din Ro­mâ­nia", pre­fa­ţă, ediţie şi note de Ioa­na Bot, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 366 pag.

În raftul cu memorii car­ce­rale din perioada dejistă, ce­le două cărţi ale Lenei Constante, "Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în în­chi­sorile din România" şi "Eva­darea imposibilă. Peniten­cia­rul politic de femei Miercu­rea-Ciuc. 1957-1961" sunt pen­tru mine la fel de impre­sio­nante ca Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi "Închisoarea noastră cea de toate zilele" a lui Ion Ioanid. E bine că asemenea cărţi se reeditează. Ele ar trebui să se găsească permanent în librării pentru noile generaţii de cititori educaţi în familie să nu ignore trecutul. Oricât de inconfortabilă sufleteşte ar fi lectura acestor documente istorice şi personale, empatia cu supravieţuitorii unor experienţe atroce, chinuiţi de semenii lor investiţi cu putere discreţionară, te învaţă multe despre natura umană şi te obligă să medi­tezi. Să preţuieşti altfel libertatea şi să percepi cum a fost - şi este ori­când posibilă - pierderea ei.
Ignoranţa, axarea doar pe plă­cerile frivole ale clipei şi pe modele ieftine de succes social degradează mentalul colectiv, din care au fost şterse în deceniile de comunism no­ţiunile de onoare şi demnitate indi­viduală. Or, memoriile foştilor de­ţi­nuţi politici ara­tă fără dubiu că toc­mai acestea le-au dat puterea să su­porte infernul, cu cei trei teribili F de care se foloseau torţionarii lor: frica, frigul, foamea. Lena Constante, fiică de scriitor şi diplomat, era artist plastic, făcuse parte din celebrele echipe etnografice şi sociologice ale lui Dimitrie Gusti şi avusese simpatii de stânga. În 1945, împreună cu Elena Pătrăşcanu, înfiinţează Tea­trul de păpuşi şi devine prietenă apro­piată şi cu soţul acesteia, Lucreţiu Pătrăşcanu. Resimţit de Gheorghiu-Dej ca un concurent în Partid, Pătrăş­ca­nu e arestat în 1948, în acelaşi lot intrând şi toţi apro­piaţii lui. Pro­cesul, cu mărturii incriminatorii false, obţinute prin tor­tură, s-a finalizat, cum se ştie, cu asa­sinarea lui în 1954. Lena Constante a fost arestată în ianuarie 1950 şi după cinci ani de anchetă a fost con­damnată la 12 ani pentru crimă de înaltă trădare şi activitate contra­revoluţionară. Dintre aceştia, 8 ani a stat în regim de izolare totală, singură în celulă, fiindcă refuzase să dea declaraţii mincinoase împotriva fos­tului ei prieten. În momentul arestării, Lena avea 41 de ani. A suportat în timpul anchetei chinuri fizice şi psihice asupra cărora, cu decenţă, nu insistă, dar cea mai chinuitoare dintre torturi a fost singurătatea. Car­tea de sertar pe care a simţit nevoia să o scrie la senectute, în anii '80, nu e o răfuială cu nedreptatea ce i-a răpit 12 ani din viaţă, ci o relatare cinstită şi sobră, fără lamentaţii şi victimizare, despre resursele de rezistenţă ale minţii în condiţii inumane. O mărturie despre "starea de detenţie ca atare" lăsată viitorului, căci contemporanii "nu voiau să se încarce nici măcar cu una dintre amintirile mele" şi ceea ce-i puteau oferi era doar mila lor ipocrită. Or, această extraordinară femeie, sensibilă ca orice artistă, aparent fragilă, voia să-şi povestească supliciul nu pentru a stârni milă, ci ca o victorie a spiritului antrenat progresiv să evadeze din făptura chinuită: "Neputând trece de partea cealaltă a zidului, trebuia să fug din mine însămi. Să părăsesc tru­pul acesta care nu-mi era decât durere (...). Eva­darea nu este lucru uşor. N-am reuşit s-o învăţ decât încetul cu încetul". Evadarea tăcută, de-a lungul a mii de ore însemna imaginare, creaţie. Lena Constante com­pune mental poeme, un roman, piese de teatru, poveşti pentru copii. Îşi cons­truieşte şi mobilează imaginar o casă de vis, inven­tează jocuri ingenioase, desenează. Nu lasă deznă­dej­dea să vină, fiindcă din­colo de corpul care suferă mi­zeria, frigul, foamea, ea crede că există ceva mai înalt cuprinzător: "Eram şi eu o părticică din spiritul veşnic şi fără margini, plu­tind pretutindeni, dintotdeauna şi fără sfârşit şi numit de oameni, dintotdeauna şi pretutindeni, Dumnezeu. Deci o părticică, oricât de mică ar fi fost, trebuia să fie şi ea în mod necesar veşnică. Nici o forţă n-o putea îngropa în mormântul meu, împreună cu carnea mea putrezindă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur?". Iar acest spirit îi hrăneşte speranţa, îi dă forţă morală şi curaj. Învaţă alfabetul morse şi cunoaşte solidaritatea prin ziduri cu celelalte deţinute, primeşte şi dă cu mari riscuri căldura umană care o ajută să iasă cu mintea întreagă la liman în 1963. Reabilitată în 1968, a avut mulţumirea să-şi vadă memoriile tipărite la Paris şi în ţară, după căderea comunismului. A murit la 96 de ani, în 2005.

Gabriel Andreescu, "Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securi­tăţii", Edi­tu­ra Polirom (tel. 0232/21.74.40), 298 p.

 

Mult co­men­tată în presa culturală, noua carte a lui Ga­briel An­dreescu e convingătoare în ideea ei prin­ci­pală, aceea că deconspirarea colaborării cu Securitatea a unor intelectuali de valoare, vehemenţa acuzelor şi linşajul lor mediatic nu se fac prin cercetarea atentă a documentelor şi înţelegerea contextualizată a fap­te­lor. Opinia publică, ahtiată de bârfe şi dezvăluiri sen­zaţionale, cade uşor în plasa incriminării fără nuan­ţe, ia de bune informaţii înşelătoare şi le co­men­tea­ză după ureche, fără să-şi dea seama că e dirijată din umbră să producă o ceaţă morală, în care nu mai pot fi distinse victimele de opresori, nici minciunile de adevăruri individuale complicate, nici gradele de vinovăţie. Tăvălugul etichetei de "turnător" zdro­beşte - uneori postum - reputaţii, opere, pune sub semnul îndoielii ac­te de curaj. Gabriel Andreescu, fost disident, acti­vist pentru Drepturile Omului, con­ferenţiar la S.N.S.P.A., cu o considerabilă activitate publicistică şi editorială, a intrat pe terenul minat al Arhivelor Secu­rităţii cu competenţa cercetătorului pe cât po­sibil obiectiv, capabil de corelaţii după un stu­diu sis­te­matic al dosarelor (chiar dacă şi aceste dosare livrate la CNSAS au fost triate şi "lucrate" în prea­labil, ca să nu mai vorbim de ar­hi­ve încă secrete, la care cerce­tă­torii nu au acces). Citind înde­lung mii de documente, Ga­briel Andreescu a căpătat abili­tatea de a distinge limbajul infor­mato­ru­lui de cel al ofiţerului ca­re-i dic­tează sau relatează spu­sele, să recunoască "declaraţiile tipice ale muncii de reţea, independente de faptele descrise" şi să ana­li­zeze cu prudenţă semnificaţiile, co­roborate cu con­textul perioadei şi cu alte surse. Aşa i s-au re­levat distorsiunile puse în circulaţie, dar şi di­ferenţa de măsură cu care au fost judecate public anu­mite per­sonalităţi. În primul rând, încă din pre­faţă, cer­cetătorul reiterează anomalia că şi CNSAS, şi presa şi-au orien­tat acuzaţiile spre victime ale apa­ratului de repre­siune şi nu spre ofiţerii responsabili cu poliţia politică, ale căror nume figurează în dosare şi care foloseau şan­tajul, ameninţarea, condiţionări de realizare pro­fe­sio­nală etc. pentru a-şi recruta infor­ma­torii. Apoi, ar vrea să pună capăt polarizărilor sim­plificatoare erou-laş, curat-vinovat, victorios-înfrânt şi să se aibă în vedere, cu empatie, complexitatea ome­nească a comporta­men­telor în sistemul dicta­torial. Cazurile cercetate sunt ale lui Adrian Marino, Constantin Noi­ca, Nicolae Balo­tă, Al. Paleologu, Mih­nea Berindei, Mihai Botez, Va­sile Vetişanu, Nicolae Breban. Per­sonalităţi cu mo­tivaţii şi stra­tegii diferite, pe care Gabriel Andreescu nu-şi propune nici să le disculpe, nici să le blameze, ci să le integreze într-un tablou mai larg al rapor­tu­rilor dintre oameni şi insti­tu­ţiile co­muniste de supra­veghere şi tero­ri­zare. Un tablou cu multe şi subtile nuanţe, din care filtrul alb-negru pierde tocmai po­sibilele ma­nipulări ale nemuritoarei Securităţi altfel coafate, şi duce la concluzii nedrepte. Un exemplu în acest sens e N. Balotă, trecut în topul "celor mai odi­oşi şi activi colaboratori ai Securităţii", deşi la o cer­ce­tare atentă, în dosarul cărturarului, fost deţinut poli­tic, nu exista un angajament, iar notele infor­mative scri­se de ofiţeri pe baza unor discuţii cu el sunt du­bioase. "Materialele existente vorbesc despre un in­formator benign şi o colaborare formală. Balotă a ac­ceptat acest tip de ambiguitate morală în schim­bul posibilităţii de a călători şi lucra în străinătate. Şi-a împlinit destinul cultural printr-un compromis". Com­parându-l cu Al. Paleologu, pe care opinia pu­blică l-a admirat pentru că şi-a recu­noscut din 1990 colaborarea cu Securitatea şi, sedusă de farmecul real al omului, l-a absolvit de orice vină - Gabriel An­dreescu găseşte în dosare note informative (plătite!) semnate de autorul "Bunului simţ ca paradox" mult mai compromiţătoare decât cele ale lui Balotă. Tot din punctul de vedere al parti-pris-urilor şi al influen­ţării opiniei publice sunt tra­tate comparativ şi cazu­rile Marino/Noica, dar şi cele de discreditare a unor ex­cepţionali opozanţi ai regi­mu­lui Ceauşescu, pre­cum Mihnea Berindei şi Mihai Bo­tez - pe care G. An­dreescu le demontează cu dovezi, corectând in­ter­pretări abuzive şi nedrepte. Fiindcă manipularea arhivelor duce la distorsionarea întregului sistem de interpretare a trecutului, rostul declarat al cărţii pe care v-o recomand e să înarmeze cititorul cu vigilenţă faţă de deconspirări. Căci, "deşi sunt atâtea referiri la tre­­cut, consecinţele se repercu­tea­ză asupra pre­zen­tului: societatea noastră nu-şi va pu­tea construi o viaţă decentă din confuzie şi nedreptate".

Diane Ducret, "Femeile dictatorilor", traducere şi note de Doina Jela Despois, Edi­tura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 352 p.

 

Dictatorii şi-au construit întotdeauna o imagine de salvatori ai patriei pe care ajung să o stăpânească, de părinţi iubitori, dar necruţători, care, "pentru bunăsta­rea şi fericirea poporului", impun cu forţa o cale de ur­mat cu orice sacrificii, în numele unui viitor ("lu­mi­nos", normal), pe care ceilalţi nu-l văd. Ei se vor "fa­ruri călăuzitoare", ajung să se creadă produse ge­nia­le ale propriei etnii, constrânse să se supună voinţei lor au­toritare. În perioade de criză, pro­paganda face să fie văzuţi şi adulaţi ca "mântui­tori" pentru propria co­lectivitate sau, când e vorba de ide­ologii ecu­menice, pentru lumea în an­samblu. O astfel de imagine vor să-şi facă deţi­nătorii puterii ab­solute, aşa vor ei să intre - şi să ră­mâ­nă - în Istorie. Existenţa ome­neas­că a tiranilor, biografiile lor, din­colo de hagio­grafia im­pusă in­sis­tent, până la saţietate supuşilor - iată subiecte ce in­te­re­sează mereu şi legitim publicul larg. Curiozitatea noas­tră faţă de viaţa lor particulară, de oameni în carne şi oase, cu nevoi fiziologice şi psihice, cu raţiuni (aberante) şi afecte (monstruoase, uneori) e hrănită cu nenumărate filme documentare şi cărţi - toate cu un mare potenţial comercial, fiindcă, pe lângă interesul istoric, se adresează şi componentei noastre voyeur-iste, plăcerii de a fi speriaţi, de a ne indigna, de a com­pătimi. Autoare de filme documentare isto­rice, jur­nalista Diane Ducret a conspectat enorma bi­blio­grafie despre dictatorii secolului XX şi s-a oprit asupra ro­lului jucat de femei în viaţa lor. Ştim cu toţii că există o fascinaţie a puterii care, în cazul femeilor în special, funcţio­nează exacerbat, transformându-l pe deţinătorul puterii în obiect de cult, căruia i se abandonează total. Cum se explică faptul că Hitler şi Mussolini erau asaltaţi cu scrisori de iubire exaltate până la sacrificiul de sine, că tinere chinezoaice se abandonau aproape religios lui Mao, că femeile acceptau brutalitatea sangvină a lui Stalin sau chiar "canibalismul" lui Bokassa, că ar­tiste sau jurnaliste celebre se supuneau benevol ca­priciilor lui Salazar? Cum poate fi înţeleasă şi de­pendenţa totală faţă de "tovarăşele de viaţă", la care au ajuns dictatori convinşi de misiunea lor de aleşi, cum s-a întâmplat cu Lenin şi Ceauşescu? Dicta­torii au folosit nevoia de ideal, de ataşament, de si­guranţă, de autoritate a femeilor. Mulţimile - constatau Hitler şi Mussolini - au un caracter feminin şi pot fi dominate şi manipulate prin afectivitate şi violenţă, prin şoc şi descătuşare instinctuală, prin flatare şi canalizare a urii. Autoarea adună documente şi mărtu­rii despre modul în care s-au ivit şi impus dictatorii, desci­frea­ză mecanismele psihologice şi tacticile pro­pa­gan­dis­tice care le potenţează învăluirea "mistică", impos­tura în care aceştia se plasează pentru a-şi acoperi defecte fizice, înclinaţii aberante, tare psihice, neuitând împrejurările istorice favorizante. Revoluţia - în cazul lui Lenin, Stalin sau Mao, criza - în cazul lui Mussolini, Hitler sau Salazar, disperarea sau resem­narea socială - în cazul lui Bokassa şi Cea­uşescu sunt elemente de fundal pe care ei îşi proiectează statura de lideri absoluţi, făuritori de lumi noi. "Umanitatea" lor însă, dincolo de imaginea ofi­cială, este derizorie sau primitivă. Amănuntele vieţii lor private dez­văluie mi­cime sufletească, cinism, cruzime sau chiar prostie. Un Mao imoral şi nepăsător dominat de Jiang Qing, soţia cu trecut obscur de femeie uşoară, dispusă să-i to­le­reze aventurile sexuale, Hitler, ce-şi ascunde intimi­tatea, com­plexat şi atras de nevasta lui Goebbels, Mag­da, Bokassa, care-şi cumpără soţiile (inclusiv o dan­satoare româncă), gelos până la crimă, ca să nu mai vorbim de Ceauşescu şi savanta lui, despre care ştim din păcate mult mai multe decât Diane Du­cret - apar într-o cu totul altă lu­mină decât cea pe care ideo­lo­giile şi mediile aservite lor le-a pro­iectat-o. Savuroasă ca anec­do­tică pi­cantă, compilând informaţii şti­ute şi fapte inedite, cartea despre Femeile dictatorilor e instructivă şi pentru patologia la care dă naştere arbitrariul puterii absolute. Iar publicului larg îi satisface fas­cinaţia de a privi în spatele scenei a ceea ce se numeşte la un moment dat Istoria oficială şi de a judeca faptele adesea stu­pefiante de aco­lo.

 

• Adriana Bittel