Tortura, pe înţelesul tuturor

Florin Constantin Pavlovici
Tortura, pe înţelesul tuturor
Editura Contemporary Literature Press, 2014

Intro

Editura Contemporary Literature Press publică un volum apărut iniţial în anul 2001. Cărţii i s-a decernat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Ea a fost tipărită în trei ediţii - lucru mai puţin obişnuit într-o lume nerăbdătoare, care difuzează din ce în ce mai greu cartea pe hârtie.

Tortura, pe înţelesul tuturor apare într-un moment în care bântuie povestirile de tip poliţist: ele dezleagă cazul pe ultima pagină, iar de acolo înainte e treaba justiţiei. Cititorul e mulţumit să delege judecata morală, să nu aibă ultimul cuvânt de spus.

Într-o vreme în care piaţa literară a fostelor ţări comuniste era inundată de lamentaţiile şi indignarea firească a memoriilor concentraţionare, apărea această carte - la care se râde. Se râde în hohote. Uneori.

De cine râdem? Râdem de fiinţe dezbrăcate de tot ceea ce înseamnă dreptate, normalitate, de nevoia de "fericire în viitor", de credinţa că cineva cândva le va elibera de coşmar. Râdem, mai ales, de privilegiaţii scenariului: de cei care crapă ţeste şi sfărâmă oase.

De ce râdem? De bâte? De frigul inuman? De înfometare? De lagărele de muncă în care sunt exterminaţi de-a valma oameni de carte, studenţi, preoţi, ţărani? De faptul că unii dintre ei se lasă zdrobiţi şi fraternizează cu torţionarii? Sau poate de descoperirea că pe alţii tortura îi face mai frumoşi decât ar fi ajuns ei altfel vreodată?

Râdem pentru că descoperim un adevăr pe care mulţi îl crezuseră pierdut. Trăind în cel mai aberant, degradant şi înspăimântător spaţiu cu putinţă - închisorile politice comuniste, eroii sunt anihilaţi de mizeria fizică, dar au un refugiu: Die Gedanken sind frei. Iar gândurile lor sunt în primul rând morale. Ei judecă lumea în ale cărei subterane se află. Judecata lor este fără drept de apel.

Fost deţinut la nici 23 de ani, om de radio o viaţă întreagă după eliberare, Florin Pavlovici rupe tăcerea şi face la 65 de ani un lucru pe care era hotărât până atunci să nu-l facă niciodată cât va trăi: ne explică Tortura aşa încât noi s-o înţelegem. À bon entendeur, salut!

(Bucureşti, 14 august 2014, Lidia Vianu)

***

Se dedică delatorilor, anchetatorilor, procurorilor şi judecătorilor militari, paznicilor de închisoare, tuturor celor care au contribuit la batjocorirea omului.

1. Celula de anchetă

În februarie 1959, moş Alexa Pop avea şaizeci şi şapte de ani, făcuse cinci ani de închisoare, fusese lăsat liber alţi cinci ani, iar acum era arestat a doua oară, sub aceeaşi acuzaţie: posesie ilegală de arme. Prima dată, condamnarea avusese în vedere deţinerea unui pistol, acum urma să fie judecat pentru aproape un camion de arme: grenade, pistoale, puşti automate, carabine şi, circumstanţă agravantă, cartuşe cât să ajungă unui atac susţinut sau unui îndelungat asediu. Născut la ţară, într-un sat din vecinătatea oraşului Gherla, Alexa Pop se stabilise în Bucureşti, curând după înfăptuirea României Mari, încercase câteva meserii, fără să reuşească în vreuna, şi sfârşise prin a fi portar de noapte, mai întâi la Fabrica de Bere Bragadiru, mai apoi la căminul studenţesc al Institutului Politehnic. La Bragadiru se dezvăţase de băut bere, la căminul studenţesc învăţase să facă politică. La Bragadiru, contactul prelungit cu uriaşele bazine de fermentare a orzului, vederea zăcătorilor de boabe putrede, colcăind de viermi şi, uneori, aruncând la suprafaţă şobolani înecaţi, îl scârbiseră peste măsură şi-i tăiaseră pofta de a mai gusta vreodată lichidul acela amărui, limpede, aromat, spumos, după care se dăduse în vânt o bună parte din tinereţe. La căminul studenţesc de pe Şoseaua Kiseleff, fost palat regal, donaţie a principesei Ileana, îi fusese dat să audă şi să înveţe cântece tulburătoare, populate cu voievozi, căpitani şi arhangheli ce-şi jurau să facă din România o ţară legendară, frumoasă ca soarele de pe cer. În iarna anului 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare, Alexa Pop a desfăşurat cea mai intensă activitate din întreaga sa carieră de portar. Noapte de noapte, săptămâni în şir, a făcut gaură după gaură în zidurile palatului, a dislocat cantităţi imense de cărămizi şi a pus în locul lor armele încredinţate lui de studenţi. Îi admira nespus pe acei băieţi veniţi de la ţară şi a-i ajuta la necaz echivala pentru el cu a-şi ajuta propriii copii. În perioada de prigoană ce a urmat evenimentelor din ianuarie, până şi administratorul căminului, auzind de priceperea subalternului său de a face să dispară orice armă, l-a rugat să-i ascundă un pistol. Pe acesta portarul l-a zidit chiar în ghereta în care îşi petrecea nopţile. În anul acela, lui Alexa Pop i s-a născut cel de-al doilea copil, o fată. Izbucnise războiul, erau zilele în care armata română elibera Basarabia răpită de ruşi, astfel că, în entuziasmul patriotic general, fata a primit numele Victoria. Naş s-a oferit să-i fie administratorul căminului. În 1948, administratorul s-a trezit arestat pentru mai vechile sale legături cu mişcarea legionară, iar la anchetă, stimulat de torturi, şi-a amintit de pistolul pe care i-l dăduse cumătrului său. Alexa Pop i-a dus pe anchetatori exact la locul în care ascunsese arma, însă procesul care a urmat nu a fost la fel de simplu: procurorul militar a vorbit îndelung, înverşunat, mai ales despre botezul antisovietic al Victoriei, o culpă cu mult mai gravă în ochii lui decât îngroparea în zid a unui pistol pe care timpul şi neîntrebuinţarea aşternuseră rugina. Judecătorii s-au arătat blânzi totuşi şi i-au dat doar cinci ani de închisoare corecţională.

Zece ani mai târziu, lucrările de reparare a unei aripi a fostului palat regal au scos la iveală o parte din armamentul pitit între cărămizi. Chestionat în legătură cu provenienţa acelui mic arsenal, vechiul administrator al căminului studenţesc s-a arătat iarăşi plin de bunăvoinţă şi a răspuns cu simplitate şi adevăr că numai portarul Alexa Pop ştie. Alexa Pop ştia şi nu prea ştia. Ştia unde ascunsese armele, dar nu mai ştia ale cui fuseseră. Cu scepticismul specific profesiei lor, securiştii nu au crezut în sinceritatea arestatului, l-au ţinut în interogatorii interminabile şi l-au bătut până ce au umplut un camion cu arme, fără a afla însă, vreodată, numele studenţilor care i le încredinţaseră spre păstrare. Când l-am cunoscut eu, Alexa Pop încheiase de câteva săptămâni ancheta şi aştepta liniştit procesul. După socoteala lui, dacă pentru un pistol şi un botez făcuse cinci ani de temniţă, pentru un camion de arme nu putea scăpa cu o condamnare mai mică de douăzeci de ani.

Moş Alexa a fost primul meu dascăl de puşcărie. M-am pomenit împins în celula lui de la subsol în toiul nopţii. Încăperea nu avea fereastră, însă era puternic luminată de un bec electric plasat deasupra intrării, într-un spaţiu gol, protejat de o plasă de sârmă, în aşa fel, încât lumina să cadă şi pe culoar. Din patul din stânga a sărit în picioare un bărbat tuns chilug, subţire ca un ţipar, cu o privire limpede, deloc somnoroasă şi, aşa mi s-a părut în acel moment, plină de bunătate. Eram dezorientat, încă mă poticneam din brânciul primit, iar el a încercat să mă sprijine.
- Culcă-te la loc! i-a ordonat în şoaptă gardianul însoţitor, după care a închis uşa pe dinafară şi, în contrast cu discreţia de până atunci, a izbit zăvoarele, de să scoale şi morţii din mormânt.

M-am întins pe celălalt pat, înghesuit în fundul celulei, şi am adormit pe loc. Aveam să-mi verific şi mai târziu, în împrejurări dintre cele mai grele, capacitatea aceasta a corpului meu, înrudită cu nesimţirea, de a hotărî el în locul minţii. Oricâte gânduri negre, vecine cu sinuciderea, oricâtă confuzie, groază ori disperare îmi vor munci creierul, corpul meu îşi va face datoria, îşi va regla armonios ritmul, va reacţiona cu demnitate. M-am trezit cu bătăi în uşă, repetate în dreptul fiecărei celule de pe secţie. Era semnalul deşteptării. Când am deschis ochii, străinul de peste noapte se uita la mine cu un aer aprobator.
- Aşa, băiete, a zis el. Ca să rezişti, trebuie să te odihneşti. Pe mine mă cheamă Pop. Alexa. Alexa Pop, s-a corectat el, aducându-şi aminte că nu-l anchetează nimeni şi că vorbeşte unui civil.

Cu moş Alexa aveam să împart celula multă vreme. De la el am aflat, chiar în prima zi, că mă aflu în arestul Ministerului de Interne de pe strada Uranus, la doi paşi de biserica Mihai Vodă şi de Arhivele Statului, şi că nimeni nu scapă din ghearele Securităţii necondamnat.
- Dar sunt nevinovat, am zis eu.
- Mai ales nevinovaţii nu scapă.

Fusesem arestat de acasă, cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, "în numele poporului", au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. Au răscolit câteva lucruri şi s-au oprit, spre surprinderea mea şi a soţiei mele, asupra celor mai nevinovate cărţi din bibliotecă: Fire de iarbă de Walt Whitman, Sonetele lui Shakespeare şi o biografie a lui Nietzsche, volum legat în piele, împrumutat de la Catrinel, nevasta unui prieten. Credeam că e vorba de interes pur intelectual, dar nu era aşa.
- Se confiscă, a zis unul dintre ei, cu o cicatrice urâtă pe buza de sus şi care părea comunicativ, în comparaţie cu însoţitorul său, ce putea fi luat drept mut.

Mi-a cerut să scriu pe pagina de gardă a fiecărei cărţi un soi de autograf, pe care mi l-a dictat ca la şcoală: "Găsită la mine în timpul percheziţiei." M-a învăţat apoi să pun data şi să semnez. Am semnat clar, citeţ, fără prescurtări sau înflorituri. Vorbăreţul a verificat şi a râs:
- Ia te uită la el! Nici să se iscălească nu ştie.

Au luat cărţile şi le-au strecurat în geantă. Probabil că aveau nevoie de o justificare în faţa şefilor, de o dovadă materială a periculoasei lor acţiuni din noaptea aceea.
- Da' scrisorile unde le ţii?

Aveam o valiză cu corespondenţă de familie şi cu scrisori primite de la prieteni, ce rămăsese încă din studenţie la un coleg de facultate, Alexandru Rogoz. Şi-au notat adresa şi am coborât. În stradă ne aştepta o Volga neagră, vehicul sovietic îndrăgit de Securitate, model de eleganţă automobilistică al epocii. Ningea abundent şi liniştit, cu fulgi mari, lipiţi între ei de aerul umed şi cald, Calea Victoriei se acoperise cu o suprafaţă curată, strălucitoare, neatinsă de paşi pe trotuarul pustiu, lumina slabă a lămpilor colora zăpada în tonuri de roşu. Şoferul, şi el cu palton negru, cunoştea adresa. Rogoz locuia singur la demisolul unui bloc vechi, în apropiere de Grădina Icoanei, într-o cameră strâmtă cât o debara, atât de îngustă, încât modifica, ochean întors, proporţiile obiectelor dinăuntru; patul, masa, scaunul, care ocupau tot spaţiul, păreau mai curând rafturi pentru conserve. Era o locuinţă sordidă, pe seama căreia Didi Rogoz obişnuia să facă haz, aşa cum făcea haz şi de ţevile de scurgere ce acopereau un perete întreg şi îl înştiinţau de îndată ce vreun locatar trăgea apa. Ne-a deschis mirat şi buimac şi a rămas în prag, rezemându-se de canatul uşii. Era infirm, îşi pierduse un picior în copilărie la aria de treierat, strivit de o batoză, prins în angrenajul ei laolaltă cu snopii de grâu, dar purta în locul lui o proteză articulată deasupra genunchiului. Uşurinţa cu care se folosea de proteză, precum şi comportamentul lui, care nu avea nimic de mutilat, făceau ca infirmitatea să treacă aproape neobservată. Acum proteza lipsea. În graba de a deschide, Rogoz se ridicase din pat şi venise la uşă într-un picior, fără a-şi fi legat mai întâi curelele piciorului de lemn. Acesta zăcea răsturnat şi gata încălţat în mijlocul camerei.
- Didi, am spus eu stânjenit de spectacol, îmi pare rău că am dat buzna aşa.

Securiştii s-au înghesuit înăuntru, atenţi să nu le scape cumva vreo mişcare. Aşteptau neliniştiţi să-mi iau valiza.
- Domnilor, tovarăşi, a zis Rogoz, revenindu-şi din surprindere şi înţelegând ce se petrecea, cum o să arestaţi un om nevinovat? E o greşeală.

Cei doi n-au scos o vorbă şi m-au împins pe gangul de ieşire. În stradă, când am urcat în maşină, vorbăreţul a comandat:
- Pune-i aparatul.

Celălalt, mutul, a scos din buzunarul paltonului nişte ochelari, cu elastic în loc de braţe, şi mi i-a potrivit pe ochi. Nu aveau lentile, ci două rotocoale de tablă. Ultima imagine a libertăţii, rămasă fixată pe retină, a fost albul pufos, umed, imaculat al ninsorii în noaptea de iarnă. Automobilul a pornit lin, ca sania pe pârtie, a cotit pe diverse străzi, pentru a nu-mi da seama încotro mergem, apoi a urcat uşor un deal la capătul căruia şoferul a claxonat. Ajunsese, probabil, în faţa unei porţi. S-au auzit glasuri, după care am înaintat din nou, motorul s-a oprit şi am coborât. Ţinut strâns de braţe, am fost condus într-o încăpere în care m-a izbit o căldură înăbuşitoare. Abia acum mi s-a permis să-mi scot ochelarii. Mă aflam înaintea unui birou, încărcat cu hârţoage, din spatele căruia, aşezat pe un scaun, mă privea un plutonier. Mi-a cerut să-mi golesc buzunarele, mi-a luat un interogatoriu de rutină - numele, data, locul naşterii -, s-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul şi s-a apropiat de mine.
- Dezbracă-te şi descalţă-te, a zis.

Am rămas în chiloţi.
- Dă-i jos!

Ce-o fi crezut că ascund, nu înţelegeam. I-am dat jos. A urmat un şir de comenzi, pe care le-am executat cu stângăcie şi cu o acută senzaţie de degradare, sub supravegherea lui de un profesionalism impecabil:
- Cască gura! Saltă coaiele! Întoarce-te cu spatele! Apleacă-te! Crăcănează picioarele!

Asta era. Totuşi, percheziţia încă nu se terminase. A luat pantofii, unul câte unul, i-a întors cu talpa în sus, i-a scuturat şi, cu un cleşte lucios, pe care l-a căutat îndelung printre dosare, le-a smuls blacheurile, cu destulă dificultate. Era plutonier, nu cizmar. Pe urmă s-a apucat să controleze îmbrăcămintea. Într-un buzunar al hainei a găsit o cheie, uitată acolo.
- Ce-i asta?

Am ridicat din umeri.
- Nu ţi-am spus să o laşi acasă? a izbucnit mutul.

Erau cele dintâi cuvinte pe care le auzeam din gura lui. A înhăţat cheia - cheie de broască, mare, grea -, a strâns-o în palmă şi m-a pocnit cu toată puterea în frunte. Atunci am descoperit, în modul cel mai direct posibil, cum funcţionează mintea unui securist. Între creierul şi pumnul lui distanţa era inexistentă. După ce m-am îmbrăcat, plutonierul mi-a luat paltonul, cureaua de la pantaloni, cravata, fularul, mănuşile, şireturile de la pantofi, le-a aşezat peste scrisorile din valiză şi a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În timp ce semnam, a constatat surprins:
- Ăsta îşi scrie numele pe litere.

A scos capul pe uşă şi a chemat un gardian. Acela, îmbrăcat în uniformă, dar cu pisici în picioare, o încălţăminte de pâslă, silenţioasă, mi-a pus ochelarii şi, luându-mă de braţ, m-a ghidat pe două rânduri de scări la subsolul închisorii, unde aveam să-l cunosc pe moş Alexa Pop.

***
Deşteptarea se dădea la ora 5 dimineaţa. Până la 6 se executa programul. Eram scoşi cu aparatul pe ochi, fiecare celulă separat, cu locatarii ei mergând în şir indian, arestatul din faţă purtând cu amândouă mâinile, grijuliu, ca pe un trofeu de inestimabilă valoare, oala de noapte. La spălătorul din fundul culoarului, cu o singură chiuvetă şi câteva closete turceşti, fără uşi, ni se acordau două, trei minute pentru igiena personală, sub privirea atentă a gardianului, care ne zorea necontenit:
- Hai, repede! Mai repede!

Ceremonialul se repeta seara, înainte de culcare, după acelaşi tipic. Paznicii noştri se aflau întotdeauna în criză de timp, consecinţă firească a monstruoasei lor indecenţe.

La întoarcerea în celulă, primeam o găleată cu apă şi o cârpă de şters pe jos. Firesc ar fi fost să facem treaba cu rândul. Numai că, în coabitarea mea cu Alexa Pop, nu am avut niciodată parte de plăcerea aceasta. În dimineţile în care ar fi trebuit să mă ocup eu de curăţenie, moş Alexa mi se adresa rugător:
- Băiete, te superi dacă mă laşi pe mine?

Se întindea pe sub cele două paturi cu vioiciune, străduindu-se să nu lase nici un petic de ciment nespălat, şi freca pardoseala aşezat în genunchi, mişcându-şi braţele în gesturi largi, circulare, ca un cosaş, fără să dea semne de oboseală. Era potrivit de statură, slab, o slăbiciune accentuată şi de mizeria detenţiei, însă nespus de energic, cu un cap de bătrân şi un trup de bărbat încă tânăr, în putere. Nemişcarea, absenţa efortului fizic îi făceau rău, în vreme ce activităţile, fie şi neînsemnate, corvezile îndeobşte, prin vigoarea pe care o deşteptau în el, îi întreţineau un sentiment de libertate. A sta era un fel de a înceta să trăieşti. În aşteptarea procesului, în ceasurile de noapte, mai ales, pe care şi le petrecea treaz, viaţa de celulă trebuie să-l fi dus cu gândul la moarte, pentru că existenţa mărginită între patru pereţi însemna pentru el o formă de mortificare; moartea adevărată, naturală părea a fi precedată de un îndelung, neodihnitor repaus.

Pe la 7-7.30 sosea micul dejun. Cafeaua era o apă ceva mai colorată decât lăturile din găleata de spălat pe jos şi, e de presupus, mai dulce decât acelea. O primeam în căni de tablă, de tip cazon; ca şi oala de noapte, ele făceau parte din inventarul celulei. O sută douăzeci şi cinci de grame de pâine neagră completau spălătura cu gust şi miros greţos, de bromură de potasiu. Zgomotele ce anunţau masa de prânz începeau pe culoarul secţiei în jurul orei 13. Până ajungeau în dreptul nostru puteai să leşini de foame. Ciorba de murături alterna cu aceea de cartofi. Doar cina era mai consistentă. Venea la 6 seara şi consta într-un castron de arpacaş, fasole sau paste făinoase. La orele 22 se auzeau bătăi în uşa fiecărei celule şi strigătul autoritar al subofiţerului de serviciu:
- Stingerea!

Nu se stingea nimic. Dormeam cu lumina aprinsă, cu ochii în bec, de cele mai multe ori, pentru că regulamentul nu permitea să ne culcăm decât cu faţa în sus sau îndreptată spre uşă, fiind obligaţi să ne ţinem mâinile tot timpul la vedere, deasupra păturii. Orice abatere de la acest canon se pedepsea cu izolare, ceea ce însemna celulă fără pat şi lipsire de hrană. Era o infracţiune la fel de gravă ca încercarea de a te întinde pe pat, în timpul zilei. Supravegherea se făcea prin vizor, o gaură în uşă, la înălţimea privirii gardianului, deasupra deschizăturii dreptunghiulare prin care ni se dădea mâncarea, prevăzută cu o clapă ce se ridica şi cădea la loc din două în două minute, cât dura plimbarea gardianului de la un capăt la altul al culoarului şi înapoi. Între ridicare şi cădere se zărea ochiul paznicului fixându-ne curios şi clipind. În limbajul nediscriminat al puşcăriei, şi vizorul, şi deschizătura cu oblon se chemau vizetă. Programul se respecta cu stricteţe. Nu aveam ceas ca să-i verificăm acurateţea, paznicii nu ne-ar fi spus, nu ora, dar nici măcar anul în care ne aflam, însă Alexa Pop îl cunoştea bine dintr-o lungă experienţă penitenciară. Mi-a explicat că este acelaşi în toate închisorile; nimeni nu s-ar fi putut abate de la el, pentru că funcţiona pe baza unui ordin pe ţară.
- Program bun, mi-a spus moşul, adus de la ruşi.

Principala activitate a zilei era ancheta. În cazul meu ea se desfăşura într-o cameră de la etaj, spaţioasă, de la fereastra căreia, plasată foarte sus, chiar sub tavanul înalt, şi protejată de gratii şi sârmă, se ghicea în anumite zile luminoase Palatul telefoanelor. Anchetatorul meu era locotenentul-major de securitate Constantin Voicu. Prima întrevedere a fost scurtă. Cu aparatul pe ochi - orice drum în afara celulei se făcea cu ochelarii orbi -, m-a condus acolo un gardian delicat. Mă ţinea de braţ, deasupra cotului, uşor, abia atingându-mă şi îmi semnala în şoaptă dificultăţile labirintului pe care-l străbăteam: dreapta, atâtea trepte în sus, înainte, prag, alte trepte, stânga şi aşa mai departe. A ciocănit la uşă, m-a introdus în camera de anchetă şi s-a retras cu discreţie. Locotenentul-major Constantin Voicu, în costum civil de o eleganţă sobră, mă aştepta la un birou mare, fără nimic pe el, cu o figură meditativă. Mi-a făcut semn să iau loc la o masă mică, pe un scaun şi mai mic, ambele fixate cu şuruburi solide în pardoseala încăperii. Poziţia era chinuitoare. Mobila, mai potrivită unei grădiniţe de copii, te silea să stai chircit cât dorea anchetatorul. Acesta m-a privit gânditor un timp ce mi s-a părut o veşnicie, s-a ridicat în cele din urmă şi a deschis uşa metalică a dulapului din spatele său. Am bănuit că va scoate de acolo hârtia şi instrumentele de scris necesare inevitabilului interogatoriu. Nici vorbă de aşa ceva. A scos un baston de cauciuc, bulan de miliţian, pe care şi l-a pus la îndemână pe marginea biroului. Apoi, tot cotrobăind prin rafturi, a înşirat alături de baston o pereche de cătuşe, un furtun cu miez de oţel, cuţite, cleşti, un box cu ghinturi, arma şuţilor de odinioară. La urmă de tot a produs şi un revolver, pe care l-a extras din toc şi căruia i-a suflat praful de pe ţeavă. Cu excepţia bastonului, nu şi-a folosit niciodată armele pe pielea mea; prefera să mă ancheteze cu pumnii şi cu muchia palmei, uneori cu şpiţul pantofului în fluierele picioarelor. Era, mai degrabă, un pătimaş colecţionar de obiecte de tortură, decât un mânuitor al lor. Nu m-ar fi mirat dacă ar fi scos din preţiosul său dulap vreo ţeapă medievală sau o roată de tras. După ritualul de expunere muzeistică, de care voi avea parte şi altă dată, locotenentul-major Constantin Voicu s-a aşezat la loc pe scaun, şi-a reluat aerul meditativ, ca până la urmă să mi se adreseze, încercând un ton amical:
- Ia spune, Florinel, tată, ce-ai făcut tu duşmănos?

Nu ştiam să fi făcut nimic duşmănos. Ignoranţa mea l-a pus iarăşi pe gânduri.
- Bine, a zis, te mai las o zi.

A apăsat un buton de sonerie şi gardianul cel delicat şi-a făcut imediat apariţia. Mi-a potrivit gingaş ochelarii şi m-a condus pe acelaşi drum întortocheat, ca la venire, avertizându-mă de obstacolele pe care trebuia să le evit. Numai că, de astă dată, când îmi şoptea "dreapta" ori "stânga", mă izbeam invariabil de zid, când îmi anunţa prezenţa scărilor pe care trebuia să le cobor, pasul nu întâlnea nici o treaptă şi mă poticneam caraghios pe culoarul lipsit de denivelări, iar dacă spunea "urcăm scara", mă pomeneam că păşesc în gol. Toate informaţiile erau pe dos, iar el chicotea cu delicateţe. La înapoierea în celulă l-am găsit pe moş Alexa cu nasul lipit de perete. Aşa era jocul. Ori de câte ori gardianul deschidea uşa, deţinuţilor li se cerea să întoarcă faţa către zid. Chipul zeului nu trebuia să fie privit de nevrednici.

A doua zi Constantin Voicu m-a întâmpinat cu acelaşi aer gânditor.
- Ţi-ai adus aminte? Ce-ai făcut duşmănos?

Amnezia mea, greu de vindecat cu vorbe, i-a tulburat dispoziţia spre meditaţie. A încercat, mai întâi, efectele curative ale bulanului. Mă lovea în creştet şi peste urechi, în spinare şi peste braţe. Masa prinsă în şuruburi nu îmi permitea să mă ridic sau să evit loviturile, dar nici nu-mi provoca aducerea aminte pe care o presupunea tratamentul. A renunţat la bulan şi s-a pus pe treabă ca la cârciumă, la încăierările dintre beţivi, unde totul este admis. Când izbea cu bastonul de cauciuc, păstra o anumită demnitate; când năvălea asupra mea cu pumnii, cu palmele, cu picioarele, se schimonosea de parcă ar fi suferit de viermi intestinali. El însuşi avea mişcările zvârcolite ale unui limbric eliminat din mediul lui natural. În plus, gâfâia, icnea şi gemea ca şi cum el ar fi trăit durerea provocată altuia. Locotenentul-major Constantin Voicu era un bărbat tânăr, în jurul a treizeci de ani, cu semnul morţii şi al dezastrului pe chip. Nu cred că a trăit destul, cât să ajungă general. Culoarea verde-pământie a feţei, exploziile de violenţă, ura ce emana din toată fiinţa lui nu anunţau o viaţă lungă. Nimeni nu m-a urât aşa de tare. Era o ură principială, partinică, orientată activ împotriva unui duşman al poporului. Privirea i se întuneca, ochii i se umpleau de sânge, buzele i se învineţeau şi-şi lansa întrebările, ameninţările, înjurăturile ca pe nişte sentinţe capitale. Îi plăceau şi măscările. Deşi reduse ca număr şi lipsite de varietate, acestea aveau forţă şi îmi explodau în auz, asemenea pocnitorilor aruncate de copii în spatele unui suferind de inimă. Sub murdăria lor, tresăream mai înfricoşat decât sub izbitura de pumn, iar el şi le completa cu lovituri date cu muchia palmei în gât, de parcă ar fi vrut să-mi reteze capul, sediul nepermisei mele încăpăţânări. Uneori, scandalizat că negam, amuţea de furie, dar îşi continua mişcările zvâcnite, de râmă tăiată cu sapa. La sfârşitul acelei şedinţe tensionate, după atâtea şi atâtea eforturi, locotenentul-major de securitate Constantin Voicu tot nu mă vindecase de amnezie; nici unul dintre noi nu aflase ce făcusem duşmănos. În timp ce eu am rămas să mă mir că o activitate atât de temeinic desfăşurată putea să fie aşa de stearpă, anchetatorul s-a aşezat la birou şi a compus un proces-verbal din care reieşea limpede că arestatul refuză să colaboreze cu organul de anchetă şi că nu îşi recunoaşte vinovăţia. Era singura explicaţie a eşecului.
- Semnează de luare la cunoştinţă, a zis şi mi-a întins documentul.

Am citit rezultatul, notat pe o jumătate de coală, al acelei zile halucinante şi mi-am scris numele, cu mână tremurătoare.
- Mă, da' prost mai eşti! a constatat anchetatorul. N-ai şi tu o iscălitură ca lumea?

Am reţinut observaţia, aşa că la întâlnirile ulterioare am recurs la o variantă prescurtată a semnăturii, aproape o mâzgălitură. Se părea că indescifrabilul şi ininteligibilul îl mulţumesc. Nu mi-a mai reproşat prostia de a semna citeţ.

În ziua următoare locotenentul-major şi-a îngăduit o mică vacanţă. Am aşteptat toată dimineaţa să fiu scos la anchetă, într-o încordare străbătută de panică. Tresăream la fiecare zgomot de pe secţie, iar la scrâşnetul zăvoarelor ce se auzea la alte celule mă cuprindea spaima. Dacă anchetatorul m-a neglijat, am primit, în schimb, vizita doctorului. Acesta mi-a examinat vânătăile şi umflăturile cu o privire moartă şi m-a întrebat dacă mă supără ceva. Nu înţelegeam ce spune. Mi se părea absurd ca un medic să nu vadă că are în faţă un om rupt în bătaie. Şi-a dat seama că întrebarea nu era deloc fericită, aşa că a reformulat-o:
- Cum stai cu inima?

Cu inima stăteam bine. Satisfăcut de răspunsul primit, a plecat repede, înapoi, de unde venise. Mă revolta un asemenea consult medical, însă experimentatul moş Alexa a găsit cea mai potrivită încurajare:
- Linişteşte-te, băiete. Pe ăsta l-au trimis să vadă dacă rezişti la bătaie. Şi pentru mine tot el a dat aprobarea.

Îl ştia pe doctor de prin 1950, de la închisoarea Jilava, unde insul acela mare, blond, puhav, în halat alb participa ca om de ştiinţă, din partea Ministerului de Interne, la execuţia condamnaţilor la moarte. Alături de procuror, el constata dacă împuşcatul e împuşcat. Îl chema Moise Kahane şi, după părerea lui Alexa Pop, era expert în decese, nu în oblojirea rănilor.

A treia anchetă Constantin Voicu a început-o cu o întrebare ce conţinea şi răspunsul:
- Ce credeai, banditule, că noi nu ştim ce-ai făcut?

A scos din sertarul biroului o mapă, din care a selectat câteva coli de hârtie pe care mi le-a dat să le citesc. Era o declaraţie a fostului meu coleg de facultate şi amic Dumitru Filip. Filip fusese arestat cu puţin timp înaintea mea, în ultima decadă a lunii ianuarie. Aflasem asta de la prietena lui, Nela, pe care am întâlnit-o pe holul bibliotecii publice, chiar în ziua în care am fost arestat şi eu. Nela nu înţelegea nimic, nu avea nici o explicaţie, ştia doar de nişte critici ce i s-ar fi adus lui Titi (aşa i se spunea lui Filip între apropiaţi) în cadrul organizaţiei de bază U.T.M. şi că acele critici îl supăraseră rău pe prietenul ei. Mai ştia că, îndată după arestarea lui Titi, urmaseră şi arestările câtorva dintre cei care îl criticaseră. Atât şi nimic mai mult. În cursul anchetei şi, mai apoi, după procesul de la Tribunalul Militar, aveam să descopăr că supărarea lui Filip luase forme monstruoase. Astfel, pentru a se disculpa de acuzaţiile din şedinţa U.T.M., Filip se prezentase de bună voie la Centrul Universitar cu un pachet de scrisori. Scrisorile le primise în timpul vacanţelor sau al practicii în producţie tocmai de la colegii care fie îl criticaseră, fie nu avuseseră curajul să-i ia apărarea. În ele se vorbea despre abuzurile activiştilor în campania de colectivizare a agriculturii, despre prostia nu ştiu cărui secretar de partid, despre propaganda mincinoasă, despre fractura dintre vorbe şi fapte în politica partidului. Tovarăşii de la Centrul Universitar au predat corespondenţa organelor de securitate, iar organele, ca să ţină dreaptă balanţa, i-au arestat şi pe micul Machiavelli, şi pe corespondenţii săi. În plus, profitaseră de dispoziţia spre delaţiune a colecţionarului de scrisori şi mă săltaseră şi pe mine: deşi absolvisem facultatea cu un an înainte, constituiam un binevenit adaos la un complot studenţesc contrarevoluţionar.

Acum aveam în mână declaraţia lui Filip. Amicul nu mă dezamăgea. Memoria lui era prodigioasă, o maşină de înregistrat vorbe sensibilă, precisă, iar posesorul acelei maşini se arăta a fi bunăvoinţa întruchipată: spunea tot ce ştia. Ţinea minte toate fleacurile, toate observaţiile de interes oarecum cultural, locuri comune, în fond, pe care le auzise vreodată de la mine, şi le trecuse conştiincios pe hârtie. Cu excepţia a două sau trei afirmaţii ajunse la el prin intermediari, cu sensul denaturat, tot ce declara despre mine era riguros exact. Erau lucruri discutate în doi, fără martori şi întru totul adevărate, mergând până la nuanţă. Cine nu şi-ar fi dorit o asemenea ţinere de minte? Filip făcea un inventar al lecturilor mele, al preferinţelor literare, dar numai al acelora ce se abăteau de la linia partidului. Aşadar, selecţia presupunea şi contribuţia securiştilor. Din această colaborare, orice student care ar fi citit o singură carte în afara bibliografiei şcolare obligatorii şi ar fi avut ghinionul să-l cunoască pe Filip şi să-i spună părerea despre acea carte ar fi putut să-mi împărtăşească soarta. Faptul că arestatul eram eu şi nu oricare alt coleg de-al nostru ţinea de împrejurări mai vechi: în 1956, în timpul revoluţiei ungare, vorbisem deschis împotriva intervenţiei sovietice, iar după masacrarea tineretului budapestan am umblat o vreme în doliu. Atunci scăpasem de exmatriculare ca prin urechile acului, acum venise momentul să plătesc independenţa de gândire.
- Ei, ce mai ai de zis?

Anchetatorul mă lăsase să citesc pe îndelete, să mă pătrund de gravitatea faptelor mele. Îi vorbisem lui Filip, cu admiraţie, despre Faulkner şi Hemingway, într-o vreme în care la noi cei doi scriitori americani erau consideraţi a fi exponenţii unei literaturi reacţionare, dezumanizate, imperialiste; mă încântase muzicalitatea lui Verlaine, fără să ţin cont de faptul că simbolismul francez era, din punctul de vedere al criticii de partid, expresia cea mai elocventă a decadenţei şi putreziciunii occidentale; nu-mi plăcuse deloc mincinosul roman Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu, ignorând că se voia o carte despre activitatea comuniştilor români în ilegalitate, în lupta lor eroică împotriva orânduirii burgheze; îi semnalasem maşinii de înregistrat vorbe apariţia în presă a unui interviu cu Jawaharlal Nehru, în care acesta nu se sfia să afirme că şi dictatura proletariatului, ca orice dictatură, este exercitată de minoritate împotriva majorităţii. Cum Nehru era prietenul Uniunii Sovietice, Filip nu îndrăznise să-l citeze şi-mi atribuia mie opinia indianului. Acuzaţiile din declaraţia amicului meu continuau pe mai multe pagini, în acelaşi registru minor, la fel de fastidios, dar cu adresă parşivă: să demonstreze că sunt un element ostil, descompus, cosmopolit, contrarevoluţionar şi aşa mai departe.
- Sunt păreri literare, nu politice, am răspuns eu întrebării lui Constantin Voicu.
- Or fi ele literare, dar sunt duşmănoase.

Aşa trebuiau să fie: duşmănoase. Iar dacă erau duşmănoase, obligaţia anchetatorului era să-l convingă pe anchetat, iar a anchetatului, să se lase convins. Numai că eu nu voiam să mă las convins. Părerile îmi aparţineau în bună măsură, le recunoşteam chiar şi în formulările antipatice ale lui Filip, admiteam că ar putea fi greşite, însă nu înţelegeam să transform o eventuală eroare de receptare estetică într-o culpă politică. Zile, săptămâni în şir, locotenentul-major Constantin Voicu a depus eforturi impresionante, slujindu-se bărbăteşte de pumn, baston de cauciuc şi picioare, spre a mă convinge că sunt vinovat de propagandă şi agitaţie antistatală. Eu spuneam una, el scria alta. Mă punea să citesc procesele-verbale întocmite de el şi să le semnez. Mă dorea coautorul compunerilor sale. Literatura pe care o producea bătându-mă era de slabă calitate, minată de minciuni sfruntate, plină de repetiţii şi formule absurde, aproape delirantă. Autorlâcul lui mi se părea inacceptabil. Voia să-şi semneze operele cu numele meu. Refuzam să-i slujesc de pseudonim, se înfuria, mă lua din nou la bătaie, rupea procesul-verbal şi se apuca de altul. Dacă aceasta era tehnica sa de lucru cu toţi duşmanii poporului cu care avea de-a face şi a căror încăpăţânare îi muncea zilele, presupun că numărul paginilor comise de el depăşeşte cu mult arhivele manuscrise ale marilor scriitori. O perioadă, am crezut că am de-a face cu un dement. Altfel nu îmi puteam explica apetitul lui pentru violenţă, numai pentru că îmi plăcea sau îmi displăcea o anumită carte, un anumit curent artistic, o anumită literatură. Apoi am înţeles că anchetatorul Constantin Voicu şi ceilalţi de teapa lui erau mult mai periculoşi decât nebunii: erau gunoaie organizate ca organ de represiune. Ca să mă apăr, am ajuns să gândesc ca el. Ajungea ca anchetatorul să-şi însoţească pumnii de cuvântul "simbolism", ca eu să accept că am făcut elogiul simbolismului decadent, putred, reacţionar, aşa cum aflasem, în primele zile ale arestării, din declaraţia lui Filip. Inepţia, transcrisă în procesul-verbal de anchetă, mă scăpa pe moment de bătaie, dar nu de înjurături. Chiar în timp ce scria, vorbele urâte se revărsau în încăpere, ca apele unui fluviu ieşit din matcă. Înjurându-mă, Constantin Voicu limita valoarea limbajului la o funcţie strict biologică, mai exact, fiziologică, de pură eliminare a unor toxine îndelung suportate; pentru sănătatea organelor sale, pentru supleţea mişcărilor, anchetatorul simţea nevoia (şi nu ezita să şi-o satisfacă) să înjure. Cu cât mai trivială înjurătura, cu atât mai vie senzaţia de eliberare. Întâlnit la hamali, la şoferi, în profesii de mare efort fizic şi încordare, fenomenul conferă înjurăturii valoare terapeutică: şoferul care înjură bine conduce bine. Constantin Voicu folosea murdăria verbală, expresia virilă tocmai pentru a-şi îndepărta tensiunea interioară. Limba sa devenea un soi de ovipozitor, organ de împrăştiere a unor seminţe de ură şi dispreţ. Uneori, omul îşi îngăduia şi voluptăţi de stilist. Atunci anchetele sugerau atmosfera unor cenacluri de creaţie, controversele ţintind perfecţionarea operei. Dezacordurile gramaticale şi expresia scremută mă deranjau la fel de tare ca izbucnirile violente şi propuneam înfierbântatului autor soluţii de compromis. Rareori le accepta. Orgoliul lui de securist student la Drept nu tolera altă redactare decât cea deprinsă de el în câmpul muncii. Totuşi, când vedea că nu o scoate la capăt cu banditul, arunca la coş varianta refuzată şi încerca alta, care semăna uluitor cu înaintaşa ei. Locotenentul-major Constantin Voicu se apropia de perfecţiune: orice ar fi făcut, îi ieşea un unic proces-verbal. Îşi multiplica opera cu răbdare de copist mănăstiresc, nu înainte de a se elibera nervos. Pe lângă brutalitatea de mascul dominant, îşi dezvăluia acum şi latura feminină a personalităţii: mă trăgea de păr, smulgându-mi câte un smoc, mă scuipa ca la disputele dintre cumetre. Pe parcursul acestui complicat proces de creaţie, m-a bătut pentru multe lucruri care îmi displăceau: pentru virgule între subiect şi predicat, pentru cacofonii, pentru improprietăţi de limbaj şi abateri de la logică, pentru numele stâlcite ale scriitorilor mei reacţionari, pe care el le scria aşa cum le pronunţa. M-a lovit o dată peste gură cu sete, de parcă m-ar fi prins cu mâna în buzunarul lui, pentru faptul că i-am zis "tovarăşe anchetator".
- Pentru tine, eu sunt "domnule anchetator", m-a lămurit el.

După câteva săptămâni, limbricul verde şi agresiv a obţinut ceea ce eu nu negasem niciodată: recunoaşterea propriilor mele păreri literare. Până la urmă, a trebuit să-i accept şi stilul. Împreună cu sosul ideologic din declaraţia lui Filip, ca singură dovadă a ticăloşiilor mele, prefabricatele şi lozincile lui Constantin Voicu se constituiau într-un dosar acceptabil, numai bun de trimis judecătorilor de la Tribunalul Militar. Ceea ce a încercat anchetatorul, dar nu a reuşit, a fost implicarea altor persoane, ca parteneri de discuţie sau martori, în uneltirile mele contra ordinei sociale. În privinţa aceasta, îmi pierdusem candoarea şi mă înrăisem. Ca şi Alexa Pop, care uitase numele studenţilor ce-i dăduseră armele, nici eu nu mi-am amintit vreodată numele prietenilor mei. În ciuda anchetelor dure, nu am izbutit să furnizez Securităţii nici un complice. Spre dezamăgirea lui Constantin Voicu, nu aveam structură de denunţător.

Descarcă gratuit volumul Tortura, pe înţelesul tuturor aici.