În cazanul tranziţiei (vol. 2)

Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei
Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015

 

Citiţi prezentarea acestei cărţi.
Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment din volumul 2

4 mai 1999. Spre NATO, ca la bordel

"N-avem altă şansă decât NATO» este o propoziţie din ce în ce mai frecventă, iar de la ploaia de bolovani căzuţi din cer peste sârbi, afirmaţia a făcut aripioare şi zboară prin gura politicienilor, a ziariştilor şi a oamenilor obişnuiţi. Sună ca un adevăr crunt, ca o condamnare. Şi dacă o zic eu sau nea Gheorghe poate fi doar semnul unei leneveli în exprimare. Ce să facem, dom'le, n-avem altă soluţie. Şi adevărul cam ăsta este. N-avem decât două mâneci pe care putem scoate cămaşa. Şi una e proastă. Adică e zdrenţe. Dar "n-avem altă şansă» (la cei mai preţioşi, propoziţia e construită cu «alternativă») sună altfel în gura politicienilor români. E ca o scuză, ca un hap pe care trebuie să-l luăm deşi poate provoca alte dureri de burtă. Vreau să zic că are ceva dintr-un pesimism de prost gust. Şi sună de parcă am vrea să zicem, frate, de-am avea altă ieşire, le-am trage un flit ăstora din NATO şi cu tot Vestul lor, de nu s-ar vedea! Chiar sună a nostalgie după mâneca ruptă. De-ar fi ruşii mai zdraveni sau ciprioţii un imperiu, mamă, ce ne-am mai da cu ei! Dar nu sunt şi atunci n-avem decât o soluţie. Să ne dăm cu NATO! Dar să n-o facem slugarnic, să nu ne umilim. Să ne ţinem băţoşi, să nu ne cadă o pană de la demnitatea naţională. Şi să le luăm şi parale, dar nu ceva de scos ochii, ci bănet cât cuprinde. Să plătească zdravăn, mama lor de bogaţi putrezi! Şi să ne dea ajutoare, dar să nu ne frece aerul şi nici să nu îndrăznească să pună vreo bâzdâganie neagră pe vreun aeroport, că nu-i al lor. Mai pe şleau, să ne dea bani să ieşim din rahat, dar să ne lase cu demnitatea neştirbită (mai ales că am salvat-o intactă în cinci decenii de comunism), să ne primească pe uşa din faţă, să ne facă drumuri şi autostrăzi, să ne scutească de vizele lor împuţite şi să ne refacă şi vechiturile de fabrici cu care am rămas pe cap. Sună ca un vis frumos, copt în capul unui sărac fudul. El pare justificat, cu atât mai mult cu cât şi NATO a intrat într-o fundătură în Iugoslavia şi nu ştie pe unde să scoată cămaşa. În primul rând, "n-avem altă şansă» e un discurs bun pentru gura unui politician mediocru. El nu poate promova un scop sau un ideal cu un asemenea argument de Bulă. Trebuie să se zbată pentru a avea şi o carte în mânecă. Niciodată nu e sigur că în jocul nebun al sorţii şansa nu zboară de pe gard. Apoi ideea cu "n-avem altă şansă» nu are forţă de argument nici pentru curci. Şi ele se pot enerva şi trece de la grăunţe la păscut de iarbă. Mi se pare mult mai logic ca politicianul român să încerce a potenţa valorile lumii civilizate. Parcă mai ieri-alaltăieri o ţineam tare de tot cu spiritul nostru european, cu «suntem parte din concertul ţărilor moderne», cu vestita noastră obârşie. Acum, când nu mai înţelegem ce se întâmplă, vrem în NATO doar pentru că "n-avem altă şansă». Una e să nu ai încotro, şi altceva este în cazul unei aspiraţii. Cu doi ani în urmă era un vis popular. Acum am căzut în «păi, oricum n-avem ce face». Numai acest ton şi această logică primitivă ne duc într-o stare de blegeală şi aşteptare. Ne iau sau nu ne iau? Pe când promovarea opţiunii româneşti pentru intrarea în NATO înseamnă pus pe muncă. Să ne facem legi, să stârpim şmecheria, să spălăm instituţiile, care nu sunt decât umbrele sub care se încasează şpaga, să promovăm politicieni care sunt mai preocupaţi de utilităţile publice decât de palatele pe care şi le construiesc la doi metri de drumul spart sau de mizeria înconjurătoare. În loc să zică la nesfârşit că «nu avem altă şansă», ar fi mai cinstit să ne convingă că se spetesc pentru a o valorifica pe aceasta, că ea nu e o şansă, ci chiar cea mai bună soluţie pentru România. Că atingerea standardelor de ţară civilizată este rezultatul unei alegeri sincere, iar nu al unui târg ieftin pe dolarii necesari pentru a mai supravieţui câteva luni. Motivaţia cu "n-avem altă şansă» are în ea ceva de şmen politic. O luăm pe asta pentru că nu suntem capabili să construim alta. E ca şi cum ar veni Parlamentul să ne zică, vă însuraţi cu şchioapa, că alta mai brează nu v-am găsit. Dar, când apare prima cu picioare lungi, îi fentăm de le ies ochii. Ce vrem, de fapt? O mezalianţă făcută şmechereşte sau o schimbare de condiţie pentru o sută de ani? Asta pentru că NATO nu-i bordel şi nici România nu poate ieşi la agăţat.

5 mai 1999. Un Englishman pe Dâmboviţa

Discursul lui Tony Blair în Parlamentul României mi-a întărit o convingere. Că zidul Berlinului a căzut mai mult pentru alţii şi mai puţin pentru noi. Că privirile lumii civilizate erau aţintite numai asupra câtorva ţări, iar celelalte, mai îndepărtate, intrau doar la capitolul «ce-o da Dumnezeu! Să vedem de ce sunt în stare!». Ne-am ales în primul rând cu sfaturi şi cu o atentă supraveghere pentru a vedea dacă suntem capabili să găsim o cale spre democraţie. Culmea e că, printre bâtele minerilor, prin foamea unora de bani pe seama statului, prin hăţişul de partide şi de ideologii (unele serioase, altele deşucheate), România a ţinut-o cătinel-cătinel pe calea cea bună. Şi o mai ţinea poate câteva decenii cu progrese de melc, şi tot n-ar fi ajuns foarte departe, pentru că riscurile de pe drum ar fi fost enorme. Situaţia din Iugoslavia, aşa fără orizont cum este, are totuşi un merit. Că i-a ajutat pe liderii occidentali să înţeleagă ce se petrece în zonă, ce pericole mocnesc şi ce tragedii pot veni din clocotitoarea regiune a Balcanilor. Numai o asemenea schimbare de optică îmi poate explica discursul patetic al premierului englez. Tony Blair, cel mai simpatic şi mai norocos premier britanic al acestui secol, a vorbit ieri într-un limbaj aproape latin. De regulă, un gentleman este sobru, rece, distant şi ironic. Când ai de-a face cu un Englishman, ai impresia că te priveşte de pe crenelul unui castel din secolul XVI-lea. Or, premierul britanic, unul dintre cei mai agreabili reprezentanţi ai protocolului englezesc, ne-a vorbit în cel mai pur stil latin: impetuos, sentimental, la coarda sensibilă. Arta de politician care îşi adaptează mijloacele de exprimare la interes. Or, politica asta şi este. Un joc de interese. Dacă evoluţia României după 1990 era la Londra o curiozitate de mâna a doua, acum ea este un subiect important. Din pur interes. Doar n-o pierde vremea primul-ministru al Marii Britanii, care iese destul de rar de pe insulă, să vină până la Bucureşti pentru un liru-liru de Cişmigiu. Comunitatea internaţională are acum interesul de a rezolva situaţia din Iugoslavia. Astfel, România a devenit o piesă importantă în acest pariu. Iar Anglia, un fel de ambreiaj între SUA şi Europa, vine şi ne spune prin Tony Blair că suntem «o forţă majoră de stabilitate în regiune». E o primă recunoaştere clară a mesajelor ferme date de Bucureşti, la care s-au adăugat, de data aceasta, câteva promisiuni. Că Anglia va sprijini integrarea în Uniunea Europeană (Blair s-a angajat să adreseze o invitaţie pentru începerea negocierilor de aderare la summit-ul de la Helsinki), că va susţine restructurarea economică şi că ţările Comunităţii Europene vor ţine cont de pierderile şi de sarcinile suplimentare create de criza din Kosovo. O ofertă mai clară nu se putea face decât dacă premierul englez ne-ar fi anunţat că ţara sa ne va adresa invitaţia de a fi primiţi în NATO în anul 2000. Ceea ce ar fi fost prea de tot! Oricât suntem noi de sceptici, România n-a primit de multă vreme un semnal mai convingător decât acesta. Dar nici nu ne foloseşte la mare lucru dacă ne dăm în petic sau, în loc să ne înteţim eforturile, o punem de o petrecere. Prostul se laudă-n târg că a fost salutat de o mărime, deşteptul face bani din fiecare «bună ziua» dat de cineva important. Vreau să spun că ne putem amuza până la delir polemizând pe ideea că Tony Blair a venit la Bucureşti să ne îmbete cu vorbe sau ne-a făcut o adevărată ofertă politică. Mult mai sănătos ar fi să ne concentrăm pentru un progres, pentru proiecte pe termen lung. Să ne prezentăm partenerilor europeni cu reacţii coerente, cu planuri clare, iar nu fluierând a pagubă şi privindu-i de sus, cu aerul de şmecheri care pot păcăli deştepţii continentului. De fapt, Tony Blair şi Anglia şi-au făcut datoria. Ne-au semnalat interesul şi enorma şansă care s-au născut în urma evenimentelor din Iugoslavia. De ce vom fi noi în stare, de cum vom răspunde mai departe depinde chiar viitorul României. Regula de până acum a fost să ne înecăm ca ţiganul la mal.

P. S.: Doamne, fii zgârcit şi nu mai da mintea lui Ioan Gavra, Valeriu Tabără şi Petre Ţurlea la prea multă lume, că vom ajunge de râsul curcilor. Dar nici nu-i trimite la grădina zoologică, pentru că lumea trebuie să vadă că avem «sârbii» noştri. Şi au fost la putere!

6 mai 1999. De ce să ne moară toate caprele?

«Nu vă faceţi mari iluzii!» a zis Ion Iliescu după discursul lui Blair în Parlament. Vulpe bătrână, preşedintele PDSR s-a gândit să speculeze tonul de amabilitate al premierului englez în defavoarea principalului său adversar. Cum să lase neclintite cele câteva puncte câştigate de Emil Constantinescu prin promisiunile de sprijin ale Marii Britanii, mai ales că asemenea complezenţe politice au mai fost auzite la Bucureşti?! Lasă, dom'le, am mai auzit noi de-astea! Mai mult, Ion Iliescu a reafirmat (Ziua) că bombardarea Iugoslaviei «este o crimă». Părerea lui Ion Iliescu nu poate fi privită doar ca o simplă «contră» obişnuită. Pe lângă ciuda că România, în loc să se apropie de situaţia incapacităţii de plată (care să pecetluiască neputinţa guvernanţilor), se depărtează vizibil, Ion Iliescu se contrazice şi cu «interesul naţional» pe care îl trâmbiţează mereu. De ce poate greşi Ion Iliescu prin această poziţie? La o primă vedere, ea l-ar mai urca puţin în sondajele care îl despart de Emil Constantinescu. Dar îl şi împinge într-o izolare faţă de lumea politică occidentală. Să zicem că Ion Iliescu îşi va păstra avansul său faţă de Emil Constantinescu până la alegeri. În ipoteza în care ar câştiga, el şi implicit România vor plăti pentru poziţia de acum. Ambasada Angliei de la Bucureşti nu-i atât de chioară şi nici atât de uitucă să nu-şi aducă aminte de ce-a spus Ion Iliescu în aceste zile. Va scoate din arhivă spusele sale şi va zice, nu dumneata eşti cel care a zis că bombardarea Iugoslaviei e o crimă şi că să nu-şi facă românii iluzii după speech-ul lui Mr. Blair în Parlament? E greu de crezut că, în situaţia în care Ion Iliescu ar fi numărul unu al României, el se va bucura de simpatie sau de credit la Londra, Paris sau Washington după cele spuse mai zilele trecute. Ce l-ar costa pe Ion Iliescu să sublinieze şi el şansa pe care o are România şi să înceapă o presiune politică pentru a determina actuala putere şi Preşedinţia să obţină maximum din ce s-ar putea? În primul rând, ar arăta că este extrem de devotat ideii de mai bine pentru români. În al doilea rând ar depăşi condiţia de comportament politic cârtitor. Conform acestuia, tot ce face puterea e prost, tot ce gândeşte opoziţia e singura salvare. Mai mult, o asemenea presiune ar duce şi guvernul, şi Preşedinţia în situaţia de a se trezi din beţia complimentelor primite la Washington şi la Bucureşti şi le-ar pune la treabă. Nu de politicieni simpatici sau zăltaţi duce lipsă România, ci de oameni serioşi, care să întocmească proiecte credibile în faţa celor care sunt dispuşi să ofere bani, dar nu vor să-i dea pe sub masă. Or, din acest punct de vedere, şi guvernul, şi Preşedinţia sunt două mâini moarte. Buni de gură, lemn la practică! Ce ar pierde PDSR dacă ar încerca şi el câteva asemenea proiecte? Adoptate, ar însemna o lecţie. Refuzate, ar rămâne măcar un exerciţiu pentru vremuri mai bune când n-ar mai trebui să încropească. În plus, s-ar califica în ochii opiniei publice ca un partid pozitiv, iar nu ca unul de pus tălpi de dragul de a vedea adversarul pe brânci. O asemenea atitudine i-ar oferi lui Ion Iliescu un mult mai mare spaţiu de mişcare în orice competiţie politică. I-ar permite să măsoare corect progresul pe o direcţie firească de integrare euroatlantică. Ar demonstra că la sfârşit de carieră rămâne un politician modern, european, capabil să vadă cu adevărat interesul naţional chiar mai presus decât interesele sale de putere. Abia atunci el ar fi privit în cancelariile occidentale la fel ca actualul preşedinte şi România ar putea conta pe încă un reprezentant credibil. Ce platformă de opozant ar avea Ion Iliescu dacă în 2000 ar putea spune: «Aţi avut o şansă enormă, generată de o conjunctură internaţională, aţi ratat-o impardonabil, în ciuda faptului că v-am sprijinit doar pentru că era vorba de interesul tuturor românilor»? Cu o asemenea poziţie, Ion Iliescu ar putea fi preşedintele României. Sigur, asta în condiţiile în care Emil Constantinescu n-ar fructifica aceste oportunităţi. Or, după cum se poartă, Ion Iliescu arată că e negru la suflet numai la gândul că Emil Constantinescu se bucură de o şansă măcar teoretică, dar şi nesperată. E un fel de a condamna caprele tuturor pentru a vedea lată şi capra altuia.