O sută de zile de fericire

O sută de zile de fericire
Fausto Brizzi
Editura Trei, 2015
Traducere din italiană de Oana Sălişteanu



*****
Intro

Fausto Brizzi este un cunoscut regizor, scenarist şi producător italian, apreciat pentru comediile sale spumoase (Ex, Bărbaţi contra Femei, Nebune după mine, Ghici cine vine de Crăciun) şi câştigător al premiilor David di Donatello, Nastro d'Argento şi Telegatto încă de la prima sa comedie (Noaptea de dinaintea examenului, 2006).

Cu O sută de zile de fericire, debutul său literar, Brizzi a cucerit piaţa editorială mondială la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2013, când romanul său se afla încă în faza de manuscris. Drepturile de publicare ale cărţii au fost vândute în peste 20 de ţări, urmând ca în 2015 să fie ecranizată, în regia autorului.

*

Impregnată de melancolie, umor şi duioşie, cartea lui Fausto Brizzi ne aminteşte tuturor că viaţa e nepreţuită şi că fiecare clipă contează.

Pentru Lucio Battistini, aceasta e şansa de a-şi petrece restul vieţii aşa cum ar fi trebuit mereu să o facă - preţuind fiecare moment.

Îi plac femeile, are multe defecte, dar şi mult farmec personal - simpaticul Lucio Battistini a fost dat afară din casă de soţie şi doarme într-o încăpere din spatele cofetăriei pe care o deţine socrul său. Însă vestea că are o tumoare malignă inoperabilă îi schimbă complet perspectiva asupra vieţii.

Astfel încep cele o sută de zile pe care le mai are de trăit: Lucio se hotărăşte să aibă grijă de familia sa, să-şi recucerească soţia şi să-şi petreacă următoarele trei luni trăind la intensitate maximă.

Alcătuit din 100 de capitole scurte, unul pentru fiecare zi care i-a mai rămas de trăit lui Lucio, O sută de zile de fericire e delicios ca o gogoaşă fierbinte şi un cappuccino.

Un roman despre fericire şi moarte. Mai precis, un roman despre ce se poate face cu ultimele o sută de zile de viaţă, în care protagonistul ia o hotărâre foarte clară: aceea de a fi fericit. Singurul său regret este acela că va trebui să moară pentru a începe să trăiască. (Repubblica)

O numărătoare inversă. O poveste originală şi plină de mesaje pozitive despre înţelesul profund al vieţii. (Planeta de Libros)

Un roman uluitor, care ne învaţă să savurăm fiecare minut ce ne-a fost dat pe acest pământ. (librosquevoyleyendo.com)

"Voi ce aţi face dacă aţi mai avea o sută de zile până la moarte?
Iată nişte sugestii:
V-aţi duce la birou sau la şcoală mâine-dimineaţă?
Aţi face dragoste în fiecare oră cu persoana pe care o iubiţi?
Aţi vinde totul şi v-aţi muta la tropice?
V-aţi ruga la Dumnezeul în care credeţi?
V-aţi ruga la un Dumnezeu în care nu aţi crezut niciodată?
Aţi urla până când aţi rămâne fără suflare?
Aţi privi la nesfârşit în tavan, sperând să se prăbuşească peste voi şi să vă ucidă?"

Fragment

 

Dacă aş fi bogat, mi-aş petrece o bună parte din zi tolănit într-un fotoliu moale, gândindu-mă la moarte. Dar sunt sărac şi mă pot gândi la ea doar pe fugă sau pe furiş. (Cesare Zavattini)

Cele mai importante zile ale vieţii mele au fost trei. Pentru a nu nedreptăţi pe niciuna dintre ele, am să vi le enumăr în strictă ordine cronologică.

Cea dintâi a fost vineri 13 octombrie 1972. Vineri 13. În ziua aceea, pe când o aeronavă Fokker se prăbuşea prin Anzi cu cei patruzeci şi cinci de pasageri, care aveau, în cele din urmă, să se sfâşie şi să se mănânce între ei pentru a supravieţui, Antonio şi Carla, cu alte cuvinte tata şi mama, pe atunci de vreo optsprezece ani, m-au conceput într-un incomod automobil Dyane cafeniu-deschis. Tinerii parcaseră preţioasa maşină, vintage încă de pe atunci, într-o piaţetă de la periferie, prevăzută de planul urbanistic al Romei pentru a servi drept alcov perechilor de îndrăgostiţi. În jurul lor - hăul cosmic, câteva frigidere plictisite şi înfrigurate, un felinar ce suspină melancolic şi un dispozitiv de demontare a caroseriilor, în mijlocul unor mormane de maşini resemnate. Scenografia perfectă pentru începutul unei poveşti de dragoste.

Antonio şi Carla se cunoscuseră în acea după-amiază la ziua lui Manrico, tocilarul obez si mereu năduşit din Frascati, care încă din gimnaziu o curta pe mama fără succes. Ea tocmai refuzase să danseze cu el un dans lent, pe notele lascive ale tânărului pe atunci Elton John; apoi îl zări pe tata care o ţintuia cu privirea de la depărtare şi aproape că se înecă în timp ce mânca un sandvici cu ton, maioneză şi roşii. Adevărul e că tata chiar era un tip care te putea face să te îneci cu sandviciuri cu ton, maioneză şi roşii.

Înalt, deşirat şi fără scrupule, cânta la chitară electrică şi compunea piese rock copiate obraznic după cântecele mai puţin cunoscute ale formaţiei Rolling Stones. Părea fratele mai reuşit al lui Sean Connery, dar cicatricea de pe obraz îl făcea mai tulburător şi mai misterios decât 007. Cât priveşte cauza cicatricei sale era în stare ca în faţa celor care-l ascultau să îndruge numai scorneli ore-n şir. În funcţie de publicul din jurul său, cu cicatricea aceea se alesese în urma unei încăierări sângeroase într-o piaţă din Ciudad de Mexico, sau de la lovitura de cuţit a unui rugbist încornorat şi gelos din Bergamo, sau de la sticla cu care aruncase în el Frank Sinatra, invidios pe talentul lui vocal.

Tata era un profesionist al balivernelor, dar într-atât de ieşit din comun, încât, dacă şi-ar fi dorit, ar fi devenit fără probleme prim-ministru. Adevărul îl ştiam însă numai eu, că mi-l şoptise la ureche tuşa Pina, spioana mea din Puglia: când avea trei ani, tata căzuse cu tricicleta, rostogolindu-se şi lovindu-se de trotuar. În orice caz, frumosul Antonio îşi aducea în fiecare seară o nouă pasageră în automobilul său Dyane. De data asta era rândul mamei, sedusă, dar nu abandonată, pentru că în momentul cel mai intens al plăcerii, un Fiat 500 roşu a izbit din spate maşina alor mei. La bord erau doi tineri de vreo douăzeci de ani, uşor chercheliţi, din Frosinone, care habar nu aveau că astfel au contribuit fundamental la ruperea unui prezervativ şi, în consecinţă, la apariţia mea pe scena vieţii. Aşadar, băieţi, oriunde v-aţi afla acum, în Frosinone sau pe Marte, care în fond e cam acelaşi lucru, vă mulţumesc.

În acea zi de vineri 13, aterizasem pe planeta Pământ ca oaspete neinvitat, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe Antonio şi pe Carla să ţină destul de mult la mine, cel puţin atâta timp cât au rămas împreună. Asta însă e o altă poveste, de o tristeţe fără de margini. Dacă am chef, v-o povestesc mai târziu.

Cea de-a doua zi importantă a vieţii mele a fost 11 septembrie 2001. În timp ce toţi se aflau în faţa televizoarelor ca să vadă şi să revadă imaginile cu cele două aeronave Boeing 767 izbindu-se de turnurile gemene din New York, oferindu-le astfel un nou mister lumii şi un nou duşman americanilor, eu mă găseam într-un restaurant la malul mării, cu toţi vechii mei prieteni şi cu Paola, femeia vieţii mele. Era o clasică cină de sfârşit de vară, stabilită cu multe săptămâni înainte, dar în realitate nu era numai un pretext pentru un peşte la grătar, întrucât mă pregăteam să o cer pe Paola în căsătorie, care nu bănuia nici pe departe acest lucru. Şi nici prietenii mei.

Mă înţelesesem cu un ospătar mai în vârstă să punem la cale o banală pantomimă romantică. Pentru douăzeci de euro bacşiş, acesta urma să stingă luminile, să pună melodia noastră (care, ca amănunt, era şi este Always On My Mind, în versiunea nemuritorului Elvis) şi să aducă triumfal un uriaş tort mimoză, având în centru inelul de logodnă aşezat pe o tabletă de ciocolată.

Totul pregătit cu dibăcie şi cu multă şansă: acea noapte atât de spuzită de stele, încât părea desprinsă din scena Naşterii lui Iisus, acea căldură sinceră a prietenilor mei, de parcă am fi jucat într-o reclamă pentru un amaro, acea briză atât de bine-venită de parcă ar fi fost ventilatorul lui Dumnezeu. Totul desăvârşit. Sau aproape.

Îl scăpasem din vedere pe Umberto. Umberto este, din nefericire, cel mai bun prieten al meu, un medic veterinar despre care veţi auzi multe în paginile ce urmează.
La sosirea tortului, se ridică de la locul său, repezindu-se să fure şmechereşte tableta de ciocolată, ţipând: "Iar pe-asta, băieţi, am s-o ronţăi eu!"
Drept urmare, inelul de logodnă îi fărâmă pe loc molarul.
Aşadar, prim ajutor stomatologic şi adio moment romantic magic şi de neuitat.
În ciuda scenei demne de compasiune, Paola îmi spuse da.
Şi ne-am cununat la începutul anului următor, într-o bisericuţă gotică din apropiere de Milano. E unul dintre puţinele lucruri pe care nu le-am regretat niciodată.
Paola este protagonista vieţii mele. Şi din punctul meu de vedere, felul în care a interpretat rolul soţiei merită cel puţin un Oscar.
Dacă nu aveţi nimic împotrivă, mai încolo vă vorbesc puţin despre ea.

Cea de-a treia zi de neuitat a fost duminică 14 iulie 2013, la exact o săptămână după cea de-a patruzecea mea aniversare. Am înţeles imediat că era vorba de o zi specială, pentru că atunci nu au fost dezastre aeriene semnificative care să-mi umbrească momentul.

Era o duminică inutilă şi toridă, pe parcursul căreia nu s-a întâmplat nimic demn de luat în seamă. Dacă excludem faptul că pe la 13:27 am tras aer în piept şi am murit.

Ştiu, v-am povestit deja finalul şi acum nu mai aveţi chef să citiţi restul cărţii. Păi, atunci, dacă de lectură s-a ales praful, dar totuşi cartea aţi cumpărat-o şi parcă nu vă vine să vă opriţi la pagina 13, să vă spun şi numele asasinului. Ei bine da, chiar dacă acesta nu e un roman de Agatha Christie, există un asasin. Ba chiar un criminal în serie, întrucât nu m-a ucis doar pe mine, ci milioane de persoane, de i-ar fi făcut invidioşi şi pe Hitler sau Hannibal Lecter. În fiecare an, aproape o treime din toate formele de moarte ce afectează omenirea este opera sa. Statisticile arată că este cea dintâi cauză a decesului în lumea occidentală. Pe scurt, nu sunt deloc singurul.

Asasinul cu pricina nu are nume de familie, ci doar un nume scurt, cu rezonanţă zodiacală şi prea puţin amuzant: cancer. Unii îi spun "tumoare" (care în latină înseamnă "umflătură", uite la ce e bună latina), medicii îi spun "neoplazie" (care în greacă înseamnă "formaţiune nouă", uite la ce e bună greaca). Eu însă mereu l-am numit "amicul Fritz"^[1], în italiană, pentru a-l simţi mai apropiat şi mai puţin agresiv.

Aceasta este o poveste despre cum mi-am trăit ultimele o sută de zile ale existenţei mele pe planeta Pământ în compania amicului Fritz. Şi despre felul în care, contrar oricărui prognostic şi oricărei logici, acestea au fost zilele cele mai fericite ale vieţii mele.

Rezumatul episoadelor anterioare

Ajunşi în acest punct e nevoie de un mic pas înapoi, altfel spus, de o scurtă recapitulare a existenţei mele de până acum câteva luni, altfel nu prea înţelegeţi despre ce e vorba, de parcă aţi urmări seria a şasea din serialul Lost: Naufragiaţii.

Mă străduiesc să nu fiu prea plictisitor, mai întâi vă povestesc evenimentele fundamentale ale vieţii mele, apoi vă prezint personajele, după care, dacă îmi permiteţi, îmi voi îngădui, printre altele, câteva comentarii şi consideraţii, pentru a ajunge în fine la încheiere, cu alte cuvinte, la ziua în care amicul Fritz a bătut cioc-cioc la poarta mea.

Numele meu adevărat e Lucio, care, într-o hit parade a numelor urâte, se plasează în mod indiscutabil pe locul şapte, după Pino, Rocco, Furio, Ruggero, Gino şi inegalabilul Gennaro. Mama mea era moartă după marele Lucio Battisti, care în anii aceia se auzea din orice jukebox cântând La canzone del sole. Şi uite aşa mi-a fost ales autograful pentru totdeauna: Lucio Battistini. V-aţi prins? Exact, aici e toată ironia, pentru că numele de familie al tatălui meu era Battistini! Acum înţelegeţi de ce viaţa mea a fost mereu plină de încercări? Imaginaţi-vă un puştan de prin anii '70, gras, plin de coşuri şi cu lentile groase, de semăna cu o cârtiţă, purtând un nume aproape omonim cu al celui mai mare cantautor italian şi, fiţi sinceri, până şi voi m-aţi fi luat în tărbacă.

Recunosc, eram complexat, nefericit, mă simţeam un ratat. Astăzi mi s-ar fi zis, într-un mod mai pragmatic şi aproape afectuos, un nerd^[2]. Precum cei care erau acuzaţi că răspândesc ciuma în romanul lui Manzoni^[3], aveam tot ce trebuia ca să izgonesc fetele din jurul meu: pasiunea pentru benzile desenate, pentru filmele horror şi pentru piesele cantautorilor sinucigaşi.

Aveam doar două soluţii viabile în viaţă: fie aş fi devenit un geniu al computerului şi aş fi proiectat un sistem operaţional într-un garaj, câştigând miliarde de dolari, fie aş fi intrat într-un supermarket cu o puşcă-mitralieră şi aş fi făcut măcel. La o asemenea ştire, toţi vecinii, rudele şi prietenii ar fi comentat fără să clipească: "Adevărul e că era cam ciudat!"

Am descoperit în schimb o a treia cale şi, din răţoiul cel urât ce eram, m-am prefăcut în lebădă. Nu într-o superlebădă ca în poveşti, dar într-o lebădă destul de onorabilă, cu notă de trecere. La paisprezece ani am slăbit douăzeci de kilograme, datorită în primul rând unui aprig uragan hormonal, şi mi-am pus lentile de contact (realizate, asta nu ştie nimeni, de un oculist neamţ tare nesuferit, un anume Adolf Gaston Eugen Fick, un geniu absolut al secolului XX, dar inventate cu mai bine de 400 de ani mai înainte de Măria Sa Leonardo da Vinci). Trei ani mai târziu, pe când nici nu eram încă major, am devenit cel mai tânăr campion italian de polo din Liga A, ceea ce nu era puţin lucru. De fapt, eram doar cel de-al doilea portar şi aproape tot timpul stăteam în halat pe banca de rezerve, totuşi în acel an am jucat nişte frânturi de partidă, am apărat şi o lovitură de pedeapsă, deci pot spune că titlul se pune!

Înotul a fost întotdeauna pasiunea mea, iubeam în special stilul "fluture", pe care toţi copiii îl numesc stilul "delfin", dintr-un înnăscut simţ logic, întrucât fluturii nu înoată. Nu am devenit niciodată un supercampion din pricina conflictului de interese cu cealaltă mare iubire a mea pe deplin împărtăşită: pâinea, untul şi dulceaţa. 110 calorii din felia de pâine + 75 din unt + 80 din dulceaţă fac un total de 265 de calorii. O luptă nedreaptă.

Cu multă trudă mi-am păstrat abdomenul pătrăţos precum carapacea de ţestoasă timp de zece ani, apoi, spre vârsta de douăzeci şi şase de ani, m-am lăsat de competiţii din cauza unui accident de motocicletă, care mi-a afectat serios ligamentul genunchiului, iar talia a început să se tot îngroaşe. Conform cântarului meu atât de antipatic, am pus din nou pe mine cele douăzeci de kilograme pierdute în adolescenţă, ba poate şi câteva în plus. Un fel de Chewbecca din Războiul Stelelor de 1,90 m şi 110 kg. Vă rog totuşi să nu mă faceţi să-mi pierd calmul şi să continuaţi să citiţi.

Liceu umanist, polo, diploma de absolvent al Institutului Superior de Educaţie Fizică, zis şi ISEF. La 28 de ani obţin o slujbă stabilă la o sală de sport. Nu la o sală de sport strălucitoare şi fără cusur ca în filmele cu John Travolta, ci la una de cartier, aflată la subsolul unui jalnic complex de blocuri de prin anii '50. Înăuntru e şi o mică piscină cu faianţă albastră decolorată, ce se visează renăscând şi tapetând o pool infinity din sejururile în Caraibe organizate de Valtur. Sunt - şi acum nişte muzică triumfală, vă rog - instructor de înot, de gimnastică aerobică, de gaf (adică "gambe, abdomen, fese") şi mai ales de aquagym. Uneori sunt şi antrenor personal dacă mi se cere, de regulă de către femei casnice disperate, de dimensiuni considerabile, care nu vor să depună armele aşa uşor în faţa inevitabilei liposucţii. În fine, încerc să-mi câştig pâinea cu mâinile mele, care miros în permanenţă a clor. Apropo, ştiaţi că mirosul de clor, pe care îl cunoaştem cu toţii de când eram mici, este degajat în urma reacţiei clorului ca atare cu urina celor ce se scaldă în piscină? Cu cât se simte mai puternic mirosul de clor, cu atât nu ar trebui să intraţi în piscină. Să nu ziceţi că nu v-am pus în gardă.

În concluzie, eu, care visam să devin căpitanul echipei naţionale de polo, cu medalia olimpică pe piept şi cu pielea de găină în timp ce se intonează tare imnul naţional, eram silit să mă resemnez şi să fac doar munca aceea pe care viaţa o alesese pentru mine. Şase ore pe zi petrecute într-un subsol transformat în sală de sport, în care mirosul efortului se îmbină în mod magic cu cel al restaurantului vietnamez de alături. În timpul liber, însă, am izbutit să-mi împlinesc un vis, acela de a antrena o mică echipă de polo. Puştani între 14 şi 15 ani, cea mai dificilă vârstă. I-am selecţionat de la liceul unde predă soţia mea şi antrenamentele se ţin la o piscină orăşenească de câteva ori pe săptămână, cu rezultate, e drept, destul de dezamăgitoare. Anul trecut, foarte mult ne-am străduit şi foarte multe goluri am încasat. Poziţia noastră în campionatul provincial, la categoria respectivă de vârstă, a fost un strălucit loc penultim; din fericire, nu se poate retrograda, întrucât mai jos de atât nu există nicio altă ligă. Anul acesta ne menţinem fără strălucire pe la mijlocul clasamentului. Dar nu mă plâng, deoarece a-i învăţa pe copii iubirea pentru sport este lucrul cel mai frumos din lume.

Aşa e viaţa mea din punct de vedere profesional, dar există şi latura cea mai importantă de care deja am pomenit: familia mea. Am cunoscut-o pe Paola când aveam douăzeci de ani, într-o berărie, era prietena unei prietene a colegei mele de la ISEF. De obicei, prietenele prietenelor colegelor mele de ISEF erau nişte ţâri insipizi şi lipsiţi de graţie. Paola însă, de cum a intrat în local, parcă era colorată cu un marker galben fosforescent, ce o făcea să iasă în evidenţă faţă de toate celelalte femei de acolo. Un semn galben ce îi străbătea întreaga siluetă, punând-o în valoare ca pe ceva ce trebuie reţinut. Precum o frază ce trebuie învăţată pe dinafară. După zece minute, plin de dibăcie, o şi invitam să asiste la o partidă de polo (în care urma să-l implor pe antrenor să mă lase să joc şi eu măcar zece minute). Pe vremea aceea, eram încă un profesionist, iar ea lucra în micuţa cofetărie a părinţilor ei, ceea ce cu timpul a contribuit în mod substanţial la pierderea atât a greutăţii mele ideale de sportiv, cât şi a muşchilor mei abdominali. Specialitatea casei erau şi sunt gogoşile sub formă de ineluşe prăjite şi cu zahăr pe deasupra. Parfumate, pufoase, având savoarea copilăriei. E o tradiţie care se continuă de mai bine de treizeci de ani. Oscar, tatăl Paolei, deschide pe jumătate obloanele cofetăriei sale deja de pe la două noaptea, astfel încât vampirii şi cei ce freacă menta prin Trastevere se pot înfrupta primii din gogoşile aburinde şi unsuroase. Acum, că soţia lui nu mai e, cu cofetăria a rămas doar el şi un ucenic de-al lui originar din Sri Lanka, vesel tot timpul, în vreme ce Paola a terminat Litere şi Filosofie şi, după o serie de slujbe temporare, a obţinut o catedră la un liceu cu profil ştiinţific.

După câteva luni de la începutul poveştii noastre de dragoste (primele două luni sunt întotdeauna cele mai grozave, se ştie), aşa cum numai bărbaţii se pricep să facă, am procedat astfel încât Paola să mă părăsească: şi anume am flirtat cu una, Monica, o fătucă din regiunea Marche, studentă la Psihologie şi cu o mare aversiune faţă de epilatul axilelor.

Şi astfel am pierdut-o din raza mea timp de opt ani. Amorul e doar o chestiune de sincronizare, iar noi pe atunci nu ne sincronizam deloc, fiindcă ea îşi dorea deja o familie, în timp ce eu nu-mi doream decât să mă împerechez cu toate femeile de vârstă fertilă de pe planetă, fie ele epilate sau nu. Două cerinţe cam greu de conciliat.

Apoi, într-o bună zi, destinul a vrut să ne întâlnim din nou, într-un supermarket, la coadă. De fapt, din cauza schimbării de la "plete lungi blonde" la "păr tuns scurt şaten", la început nici nu o recunoscusem şi vreo zece minute i-am vorbit, convins fiind că e nepoata unei prietene de-ale bunicii mele. Dar nu i-am spus asta niciodată.

Am invitat-o imediat la cină. Şi am apelat la străvechea tehnică legată de ghicitul în cărţi. Să vă explic.

În Piazza Navona o vei găsi mereu pe tanti Lorenza, o bătrână care, de când lumea, ghiceşte în cărţi. Are un teanc de cărţi de tarot foarte uzate, părul alb prins într-o coadă împletită strâns la ceafă şi vorba dezinvoltă. Nu ştie o boabă despre viitor, dar reuşeşte să fraierească pe oricine, mai ales dacă joacă murdar. Eu mă foloseam de ea adesea, mai ales ca să impresionez fetele cu care eram. Tactica era următoarea (folosiţi-o nestânjeniţi, e fără drept de autor): plimbare romantică prin cea mai frumoasă piaţă a Romei, schimbăm câteva vorbe şi, pe când trecem prin faţa tarabei ghicitoarei, eu îi arunc pe furiş o hârtie mototolită. În acel bilet, complicea mea găseşte toate datele biografice ale fetei în cauză, precum şi referiri la gusturile sale şi la puţinele lucruri pe care le ştiu deja despre ea. La turul următor al pieţei, eu voi fi lansat deja subiectul "paranormalului", arătându-mă sceptic, în cazul în care ea crede în aceste lucruri, sau, dimpotrivă, convins, dacă ea e sceptică. Intră în acţiune faza a doua a planului: o invit să i se citească în cărţi, aşa, de amuzament. Nicio femeie din lume nu refuză. Şi astfel, tanti Lorenza face spectacol printr-o incredibilă reconstrucţie a vieţii prezente, trecute şi viitoare a naivei sale cliente. Trecutul şi prezentul ei i le sugerasem eu, viitorul nu e verificabil, una peste alta, efectul "misterului" e garantat, mai cu seamă când spune că "numele bărbatului vieţii ei începe cu L". L de la Lucio. Dacă fata folosită pe post de cobai deja credea într-o a cincea dimensiune, seara devine o experienţă fundamentală a vieţii sale spirituale, iar dacă era sceptică, acum fata e în stare de şoc. În ambele situaţii, eu profit de starea ei emoţională confuză, iar faptul de a fi asistat împreună la un eveniment paranormal nu poate decât să ne unească sufletele şi, de regulă, chiar şi trupurile. Nu ştiu dacă vreuna dintre ele s-o fi prins de micul meu truc, în orice caz, vă asigur că funcţionează.

---

[1] Expresia italiană l\'amico Fritz se foloseşte pentru a indica aluziv o persoană al cărei nume se vrea trecut sub tăcere sau un lucru cu care s-a stabilit un raport despre care nu se doreşte a se vorbi deschis. Expresia derivă din omonima comedie lirică în trei acte a lui Pietro Mascagni, reprezentată pentru prima oară la Roma în 1891. (N.t.)

[2] Tocilar; persoană grea de cap. (N.red.)

[3] Referire la romanul Logodnicii de Alessandro Manzoni, unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului al XIX-lea. (N.red.)