FOTO SPLENDID - o poveste cu şi despre oameni

Costică Acsinte
Foto Splendid, volumul I: Viaţa socială
un volum îngrijit de Cezar Popescu
Editura Filos, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
FOTO SPLENDID - o poveste cu şi despre oameni

... José Arcadio Buendía era îngrozit
în acea dimineaţă diafană de decembrie când se luase dagherotipul,
căci îşi închipuia că oamenii aveau să se topească încetul cu încetul
lăsându-şi chipurile să se întipărească pe plăcile metalice
(Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate)

Costică Acsinte e un nume pe care-l ştiu parcă dintotdeauna. L-am desluşit prima dată pe spatele fotografiilor din anii '50 ale mamei mele, foarte tânără pe-atunci. L-am auzit apoi de nenumărate ori în poveştile concitadinilor mei mai în vârstă care, fără excepţie probabil, au trecut cândva pragul atelierului Foto Splendid din Slobozia veacului trecut.

Cu atât mai bucuroasă am fost când am aflat, nu cu foarte mult timp în urmă, că un slobozean pasionat de fotografie, pe nume Cezar Popescu, începe să aducă treptat la lumină plăcuţele vechi de sticlă pe care Acsinte a imortalizat timp de cincizeci de ani momente din viaţa locuitorilor acestei urbe şi a celor din satele de primprejur. Cum au fost descoperite plăcuţele, cum au ajuns la Muzeul Judeţean din Slobozia şi prin ce concurs de împrejurări, graţie erei digitale în care trăim, fotograful Acsinte a devenit cunoscut (fără exagerare) în lumea întreagă aflăm chiar din textele incluse în albumul  rezultat din această minuţioasă muncă, primul din serie şi subintitulat Viaţa socială, apărut în format tipărit la Editura Filos, precum şi de pe site-ul colecţiei.

Pentru mine, destinul fotografiilor semnate Costică Acsinte are cumva un iz cinematografic, de poveste în poveste. Pentru că, odată conturat cadrul prezentului, în care stau şi privesc - îndelung, cu emoţie, zăbovind asupra detaliilor - fiecare fotografie din album sau de pe pagina de Facebook a colecţiei, mă simt instantaneu absorbită de imagine şi călătoresc astfel înapoi în timp, ajungând în cealaltă poveste, cea de demult, cu decoruri specifice epocii, cu protagonişti stând cuminţi în faţa aparatului foto, luându-şi o clipă de răgaz în vârtejul vremurilor. Şi, uitând de prezent, mă bucur în tihnă de toate aceste mărturii despre mentalităţi şi obiceiuri, educaţie şi starea socială, ocupaţii şi evenimente.

O vorbă spune că cizmarul nu are cizme şi croitorul nu are haine - tot aşa, nu există prea multe fotografii cu Acsinte. În schimb, prin munca sa, pe care, neîndoielnic, a făcut-o cu pasiune, a salvat de uitare şi anonimat nenumărate biografii de-ale contemporanilor săi din Slobozia ialomiţeană a veacului trecut.

Prefaţă
de Alina Pavelescu, arhivist

Până în urmă cu vreo trei ani, numele lui Costică Acsinte nu evoca nimic semnificativ decât, cel mult, pentru un grup restrâns de cetăţeni ai Sloboziei, care îl cunoscuseră personal sau care îşi aminteau să se fi fotografiat în atelierul lui cu ocazia unor evenimente din biografia personală. Începând din 2013, de când Mario-Cezar Popescu şi-a iniţiat ambiţiosul plan de restaurare şi recuperare a moştenirii fotografice lăsată de Costică Acsinte, fostul fotograf anonim a devenit una dintre cele mai interesante figuri ale istoriei României în secolul al XX-lea. Iar clişeele fotografice adunate în decursul unei vieţi dedicate profesiei sale sunt acum percepute, de istorici şi nu numai, ca sursă importantă de documentare a civilizaţiei româneşti din perioada 1920 - 1960. Pentru istoric, este mai ales reconfortantă ideea că viaţa şi activitatea lui Costică Acsinte nu reprezintă un caz de "excepţionalism românesc". Persoana fotografului, biografia şi opera lui sunt reprezentative pentru un prototip social azi cvasidispărut, cel al fotografului de târg, al cărui obiectiv însoţeşte comunitatea în momentele de viaţă cotidiană, "imortalizându-le" în modul în care aceasta le consideră demne de a fi integrate în memoria sa ulterioară: aniversarea, botezul, nunta, înmormântarea, serbarea şcolară, plecarea sau revenirea de pe front a vreunui membru al familiei, celebrarea unui meşteşug de care practicanţii lui sunt mândri, zilele de odihnă alături de familie sau, pur şi simplu, portretul destinat unei persoane apropiate în onoarea căreia subiectul - la fel de anonim ca şi fotograful - îşi pune în scenă propria identitate, după un canon pe care îl putem deduce ca semnificativ pentru mentalităţile şi moravurile vremii. În aceasta constă, de fapt, importanţa ştiinţifică a moştenirii culturale recuperată odată cu colecţia de fotografii ale lui Costică Acsinte: în caracterul său obişnuit, nefiltrat în ochii istoricului, sociologului sau antropologului decât prin canonul estetic al fotografiei naive, respectiv al dorinţei subiectului de a fi reţinut de obiectiv în acele ipostaze conforme ideii sale de memorizare onorabilă.

Cum se explică interesul tot mai pregnant al comunităţii româneşti din zilele noastre pentru fotografiile lui Acsinte? Aici, poate, observaţiile formulate de Susan Sontag în eseurile sale despre fotografie (On Photography, Rosetta Books, 2005) ne-ar putea oferi o explicaţie pertinentă. New York, În cartea sa publicată în 1977, Sontag remarcă, printre altele că "[...] oamenii cărora le-a fost răpit trecutul sunt cei mai fervenţi producători de imagini, acasă şi în străinătate. Oricine trăieşte într-o societate industrializată se vede obligat să-şi părăsească în mod gradual trecutul, dar în unele ţări, precum Statele Unite şi Japonia, ruperea de trecut a fost în mod special traumatică."

Această observaţie se potriveşte, cred, la fel de bine şi României post-comuniste. Interesul faţă de documente cum sunt fotografiile lui Costică Acsinte face parte, în mod evident, din efortul comunităţii româneşti de secol XXI de a-şi recupera, nu doar memoria evenimentelor traumatice din trecutul său recent, ci şi pe aceea a unei normalităţi dinaintea traumei istorice reprezentată de război sau de comunism, jalonând în imaginarul nostru de astăzi un timp al vieţii paşnice şi al valorilor sociale stabile.

Recuperarea fotografiilor lui Costică Acsinte transformă micul târg al Sloboziei într-un loc emblematic al civilizaţiei româneşti. Ele îi vorbesc privitorului de azi - român şi nu numai - despre o lume normală (termenul sună ca un balsam pus pe rănile cotidianului­ nostru), împăcată cu sine, pentru care viaţa pare a se desfăşura după ritmuri dinainte ştiute, care îşi asumă şi îşi integrează, cu ingenuitate şi naturaleţe, pasiunile, tristeţile, frământările produse de valurile succesive ale istoriei. Amintirile Sloboziei lui Acsinte ajung să semnifice, astfel, recuperarea fericită în istorie a amintirilor de familie ce reprezintă moştenirea tăcută a fiecăruia dintre noi.

Albumul pe care ni-l propune acum Mario-Cezar Popescu, primul dintr-o serie intitulată Foto Splendid - după numele atelierului patronat de Acsinte în Slobozia vreme de o jumătate de veac - este dedicat, conform alegerii editorului său, "vieţii sociale". El reuneşte o mică parte dintre fotografiile publicate, în colaborare cu Muzeul Judeţean Ialomiţa, pe site-ul, devenit deja celebru, colectiacosticaacsinte.eu. Este o ilustrare vizuală a vieţii sociale româneşti, întinsă pe parcursul a mai bine de jumătate de secol, cu momentele importante din viaţa comunităţii locale, cu imagini ale copilăriei senine, ale senectuţii integrate în curgerea firească a vremurilor, a meşteşugarilor mândri de profesia lor, a petrecăreţilor care ştiu să-şi împărtăşească bucuria, a familiilor împlinite, a femeilor care îşi asumă natural feminitatea. Şi, din loc în loc, cu câte un semn al timpurilor care se schimbă, ducând, în curgerea lui mai lentă sau mai accelerată, aluviunile identităţii noastre istorice.

Cuvânt înainte
de Cezar Popescu, îngrijitor de plăcuţe

Nu sunt etnolog şi nici antropolog, nu sunt critic de artă şi nici istoric. Nu sunt multe. Însă, ce pot spune cu siguranţă este că iubesc fotografia şi în special pozele lui Acsinte. Iar acest prim volum (sper să nu fie şi singurul) l-am conceput ca un instrument, ca materie brută dacă doriţi, pentru viitoare studii de istorie, etnologie sau antropologie. M-am ferit pe cât am putut să influenţez modul în care fiecare percepe pozele lui Acsinte - acesta fiind şi principalul motiv pentru care pozele din carte sunt atât de mici: exact cum le-ar fi printat nea Costică, la scară naturală, 1:1.

Chiar înainte de a trimite albumul la tipar, am reuşit să includ în carte şi o mărturie. Mărturia celui ce a descoperit plăcuţele lui Acsinte, pe vremea când era director de muzeu. Domnul în cauză se numeşte Răzvan Ciucă şi este destul de probabil ca, fără de clarviziunea dânsului, astăzi nici măcar nu am fi ştiut că a existat un fotograf Costică Acsinte.

Au fost mulţi cei ce m-au ajutat să duc acest proiect până în punctul în care se află astăzi, fiecare după cum a putut şi după cum a dorit şi ţin în mod expres să le mulţumesc tuturor şi pe această cale.

Postfaţă
de Filip-Lucian Iorga, istoric

Ne uităm prea repede strămoşii, ne dărâmăm prea uşor clădirile de patrimoniu, ne respectăm mult prea puţin trecutul, suntem parcă unii dintre cei mai uituci europeni.

În această atmosferă generală de comodă şi vinovată amnezie, apar "excentrici" care se încăpăţânează să nu participe la distrugere, să nu ne lase să (ne) uităm. Cezar Popescu este unul dintre aceşti apărători ai identităţii noastre. Şi nu e deloc uşoară sarcina pe care şi-a asumat-o. Lucrează cu un material perisabil şi fragil şi luptă împotriva dispariţiei unor imagini care ne spun ceva despre cine am fost.

Salvată ca prin minune, arhiva fotografului ialomiţean Costică Acsinte a fost readu-să la lumină, imaginile au fost restaurate, iar Cezar le-a oferit o a doua viaţă, de data aceasta în mediul electronic şi pe plan internaţional. Pentru că lucrările acestui foto-graf român uitat au ajuns celebre în întreaga lume, prin intermediul internetului.

Sunt cu atât mai bucuros de acest eşec al uitării, cu cât strămoşii mei au fost moşneni din Poiana, Ialomiţa, iar Costică Acsinte e născut la Perieţi, vatră vecină de moşneni. Se prea poate ca neamurile noastre să se fi înrudit cândva, în negura vremurilor.

Fotografiile lui Acsinte sunt valoroase pentru oricine cercetează istoria României de sfârşit de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Pentru istoria socială, Arhiva Acsinte e curată comoară. La fel, pentru istoria Bărăganului, destul de săracă în astfel de mărturii.

Valoarea şi raritatea vin şi din faptul că fotografiile din colecţia salvată de Cezar Popescu spun o poveste rareori auzită. Familiile boiereşti, marea burghezie, chiar mica burghezie şi elitele săteşti au păstrat cu grijă portretele şi fotografiile strămoşi-lor, vehicule de memorie şi instrumente de afirmare şi menţinere a statutului social. Ţăranii săraci, însă, şi lucrătorii de la oraşe, mahalagiii şi lumea pestriţă a celor care şi-au căutat norocul în Bărăgan au fost mult mai puţin atenţi (pentru că nici nu prea le ardea de aşa ceva) la imortalizarea propriilor chipuri şi la perpetuarea memoriei de familie. Aici e marele merit al lui Costică Acsinte, în fotografiile căruia nu vedem numai obraze subţiri, ci şi figuri cu trăsături nerafinate, mâini asprite de muncă, ochi obosiţi, copii prea slabi dar încântaţi de jucăriile lor modeste.

Opera lui Acsinte nu e numai izvor pentru istorici şi sociologi, ci şi încântare estetică pentru iubitorul de fotografie veche şi de poveşti trecute, în general. Pentru că aceste fotografii spun poveşti, au expresivitate şi te cuceresc, fie că sunt candide, aspre, pline de tristeţe sau de voioşie. Sunt făcute de un fotograf talentat, cu ochi ager şi sensibilitate mereu vie. Un fotograf care merita recuperat şi pe care merită să îl cunoaştem din ce în ce mai bine, alături de cortegiul lui de personaje de cele mai multe ori anonime, dar care reuşesc să ne spună, pe tăcute, istorii pline de farmec.

Salut apariţia acestor fotografii şi într-o serie de albume, nou motiv de bucurie pentru cei deja pasionaţi de arta lui Acsinte şi de interes pentru cei care urmează să o descopere.