Elizabeth Costello

Elizabeth Costello
John Maxwell Coetzee
Traducere din engleză şi note de Irina Horea
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Copilărie (Boyhood, 1997; Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002; Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare.

În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009) şi, respectiv, Miezul verii (Summertime; Humanitas Fiction, 2012), ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

*

Reflecţia metaliterară este o caracteristică majoră a operei lui J.M. Coetzee, iar romanul de faţă o ilustrează strălucit. Apărut în anul în care scriitorului i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, Elizabeth Costello explorează, într-un mod provocator şi ludic, puterea şi limitele ficţiunii în faţa singurătăţii şi morţii.

Elizabeth Costello este o scriitoare australiană în vârstă care a cunoscut succesul literar în anii '60, pentru un roman având-o ca protagonistã pe Marion Bloom din Ulise de James Joyce, publicat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Acum, ea străbate lumea pentru a conferenţia - la universităţi de elită sau chiar pe un vas de croazieră - şi, în ciuda oboselii, trebuie să ţină spectacolul. Ţine o serie de conferinţe şi discursuri pe diferite teme literare, filozofice şi morale: realismul, vegetarianismul, natura răului, colonialismul. Elizabeth Costello este o militantă aproape fanatică împotriva uciderii animalelor şi are păreri bine definite, dar controversate asupra raţiunii şi realismului, spiritualităţii şi sexului, care îi aduc mai degrabă contestări decât simpatie. Pasionată de Kafka, de mitologia greacă şi de moralitatea creştină, este genul de conferenţiar care nu-şi menajează nici eventualii interlocutori, nici publicul. Aceeaşi relaţie spinoasă o are însă şi cu fiul ei, John, profesor universitar, şi cu Blanche, sora ei care e medic misionar şi administrează un spital în Africa. În urzeala densă a ideilor se împletesc instantanee relevante ale vieţii ei cu experienţe traumatizante ori cu epifanii. Finalul o înfăţişează pe Elizabeth Costello într-un purgatoriu imaginar unde trebuie să-şi reevalueze conduita morală, amintind de parabola kafkiană În faţa legii din romanul Procesul.

Structurat în opt prelegeri şi un postscriptum, romanul revelează povestea vieţii unei femei în ipostaza de mamă, soră, iubită şi scriitoare. Dar este totodată o meditaţie răscolitoare asupra relaţiei dintre autor şi spaţiile sale imaginare. În Elizabeth Costello, Coetzee aruncă în aer graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune, demonstrând preocuparea constantă pentru problemele morale şi estetice.

"Asemenea lui Kafka, Coetzee oferă o viziune a ceva nou dincolo de cursul legii misterioase a universului, surprinzând umanul în încercările lui de a capta animalul muribund din noi." (Boston Globe)

"O poveste picarescă încrâncenată, biciuitoare, poate uneori prea intelectuală, dar plină de spirit, călătoria pelerinului spre autocunoaştere şi spre credinţă." (New York Times Book Review)

"Elizabeth Costello este un roman de idei, o extraordinară reuşită a lui Coetzee, care îl va urmări multă vreme pe cititor după încheierea lecturii." (Publishers Weekly)

"Elizabeth Costello are cu adevărat forţă narativă. E un roman care-i oferă cititorului plăcerea de a urmări cum o femeie fascinantă se luptã cu chestiuni intelectuale ca şi cum ar fi probleme de viaţă şi moarte, pentru ca în final să descopere că aşa şi este." (Booklist)

Problema răului
- fragmente -

A fost invitată să ia cuvântul la o conferinţă în Amsterdam, o conferinţă despre problema ancestrală a răului: de ce există răul pe lume, dacă se poate face ceva în acest sens.

Are ea o bănuială privind motivul pentru care au ales-o organizatorii: din pricina unei prelegeri pe care a ţinut-o cu un an în urmă la un colegiu din Statele Unite, o prelegere care i-a atras atacuri în paginile publicaţiei Commentary (a depreciat Holocaustul, aceasta a fost acuzaţia) şi pentru care a fost apărată de oameni al căror sprijin mai degrabă a făcut-o să se simtă prost: antisemiţi în ascuns, susţinători sentimentali ai drepturilor animalelor.

Cu acea ocazie, ea vorbise despre ceea ce considera şi mai consideră şi acum a fi transformarea unei întregi populaţii de animale în sclavi. Un sclav: o fiinţă ale cărei viaţă şi moarte se află în mâinile altcuiva. Ce altceva sunt vitele, oile, orătăniile? Lagărele morţii n-ar fi fost născocite fără exemplul fabricilor de procesare a cărnii, care existau deja.

Spusese ea şi mai multe: până în acel moment, totul i se părea evident, nu merita să mai insiste. Dar mersese un pas mai departe, un pas prea departe. Masacrarea celor fără apărare are loc peste tot în jurul nostru, zi după zi, spusese ea, un măcel cu nimic deosebit în amploare sau grozăvenie, sau semnificaţie morală, de ceea ce numim Holocaust; dar ne facem că nu-l vedem.

Cu aceeaşi semnificaţie morală: asta i-a stârnit. Studenţii de la Centrul Hillel au protestat. Appleton College, ca instituţie, ar trebui să se distanţeze de afirmaţiile ei, cereau protestatarii. De fapt, colegiul ar trebui să meargă şi mai departe, anume să-şi ceară scuze pentru că i-au oferit ocazia să vorbească.

Acasă, ziarele au preluat jubilând povestea: Age a publicat un reportaj sub titlul ROMANCIERĂ LAUREATĂ ACUZATĂ DE ANTISEMITISM şi a redat paragrafele ofensatoare din prelegerea ei, cu o punctuaţie aiuritoare, menită să facă textul şi mai abscons. Telefonul a început să sune indiferent de oră: jurnalişti, cei mai mulţi, dar şi necunoscuţi, inclusiv o femeie care nu şi-a dat numele şi care a strigat în receptor: "Căţea fascistă!" După chestia asta, ea nu a mai răspuns la telefon. Dintr-odată, s-a pomenit pusă la zid şi judecată.

O situaţie complicată pe care ar fi putut s-o prevadă şi ar fi trebuit s-o evite. Prin urmare, ce caută ea pe podium încă o dată? Dacă ar avea minte, s-ar ţine departe de lumina reflectoarelor. E bătrână, se simte obosită tot timpul, şi-a pierdut orice apetit pentru dispute, şi, oricum, ce speranţă există ca problema răului, dacă problemă e cuvântul potrivit pentru rău, suficient de mare să-l cuprindă, va fi rezolvată prin alte şi alte vorbe?

Dar la data la care a sosit invitaţia, ea se afla sub vraja malignă a unui roman pe care-l citea. Romanul era despre depravare de cea mai joasă speţă şi o aruncase într-o dis­poziţie de dejecţie fără sfârşit. De ce-mi faci asta? voia ea să strige Dumnezeu ştie cui, în timp ce citea. În aceeaşi zi, a sosit scrisoarea de invitaţie. Ar accepta Elizabeth Costello, apreciata scriitoare, să onoreze cu prezenţa ei o întrunire de teologi şi filozofi şi, dacă doreşte, să vorbească despre tematica generală "Tăcere, complicitate şi vinovăţie"?

(...)

Badings, în faţa sălii, îi face discret semn cu mâna. E timpul.

Prima parte a prelegerii este rutină, acoperă terenul familiar: autor şi autoritate, pretenţiile unor poeţi de-a lun­gul secolelor de a fi dat glas unui adevăr mai înalt, un adevăr a cărui autoritate se găseşte în revelaţie, iar în epoca romantică, din întâmplare o perioadă de explorări geografice fără egal, revendicarea dreptului de a se aventura în locuri interzise, tabuizate.
- Ce mă voi întreba astăzi, continuă ea, este dacă artistul e cu adevărat exploratorul-erou, aşa cum pretinde a fi, dacă avem întotdeauna dreptate să aplaudăm când el iese din peşteră cu o spadă duhnitoare într-o mână şi capul monstrului în cealaltă. Pentru a-mi ilustra cazul, mă voi referi la un produs al imaginaţiei care a apărut acum câţiva ani, o carte importantă şi în multe feluri curajoasă, despre cea mai apropiată aproximare a monstrului din mit, pe care noi, în era noastră deziluzionată, am produs-o, şi mă refer la Adolf Hitler. E vorba de romanul lui Paul West, Orele foarte bogate ale Contelui von Stauffenberg, mai precis, capitolul explicit în care domnul West relatează executarea, în iulie 1944, a complotiştilor (cu excepţia lui von Stauffenberg, deja împuşcat de un ofiţer extrem de zelos, spre ciuda lui Hitler, care voia ca duşmanul lui să moară de o moarte lentă).

Dacă aceasta ar fi o prelegere obişnuită, v-aş citi, în acest moment, un paragraf sau două, pentru ca să simţiţi atmosfera acestei cărţi extraordinare. (Nu e un secret, apropo, că autorul ei se află printre noi. Daţi-mi voie să-i cer iertare domnului West pentru cutezanţa de a vorbi despre dânsul cu dânsul de faţă.) Ar trebui să vă citesc din aceste pagini teribile, dar nu o voi face, pentru că nu cred că vă va face bine - şi nici mie - să le auziţi. Chiar afirm (şi aici ajung la subiect) că nu cred că i-a făcut bine domnului West, să mă ierte că o spun, să scrie acele pagini.

Aceasta este teza mea astăzi: nu e bine să citim sau să scriem anumite lucruri. Altfel spus: iau în serios afirmaţia că artistul riscă foarte mult când se aventurează în teritorii interzise: concret, îşi riscă viaţa; poate riscă totul. Iau această afirmaţie în serios, pentru că iau în serios caracterul interzis al locurilor interzise. Pivniţa în care complotiştii din iulie 1944 au fost spânzuraţi este unul dintre aceste locuri interzise. Nu cred că trebuie să pătrundem în acea pivniţă, nici unul dintre noi. Nu cred că domnul West trebuie să intre acolo; şi dacă totuşi hotărăşte să o facă, nu cred că trebuie să-l urmăm. Dimpotrivă, cred că la intrarea în piv­niţă ar trebui fixate bare, cu o placă de bronz memorială pe care să stea scris Aici au murit... şi o listă a celor ucişi, cu datele naşterii şi morţii, şi cu asta, basta.

Domnul West este scriitor sau, aşa cum se spunea pe vremuri, poet. Şi eu sunt poetă. N-am citit tot ce-a scris domnul West, dar am citit destul ca să ştiu că îşi tratează vocaţia cu seriozitate. Prin urmare, când îl citesc pe domnul West, o fac nu numai cu respect, ci şi cu simpatie.

Am citit cartea despre von Stauffenberg cu simpatie, chiar şi scenele execuţiei (trebuie să mă credeţi), în sensul în care puteam să fiu eu în locul domnului West, ţinând stiloul şi scriind cuvintele. Cu fiecare cuvânt, cu fiecare pas, cu fiecare bătaie de inimă, îl însoţesc în întuneric. Nimeni nu a fost aici înainte, îl aud şoptind, aşa că şi eu şoptesc; respiraţiile noastre sunt una. Nimeni n-a fost în acest loc după bărbaţii care au murit şi bărbatul care i-a omorât. A noastră este moartea ce va fi murită, a noastră mâna ce va lega nodul. ("Foloseşte funia asta", i-a poruncit Hitler acestui bărbat. "Spânzură-i. Vreau să simtă pe pielea lor cum e să mori." Iar bărbatul acesta, creatura lui, monstrul lui, s-a supus.)

Ce aroganţă, să emiţi pretenţii asupra suferinţei şi morţii nenorociţilor ălora! Ultimele lor ore le aparţin numai lor, nu sunt ale noastre ca să pătrundem în ele şi să le luăm în posesie. Dacă nu vă place că spun asta despre un coleg, şi dacă astfel relaxăm atmosfera, hai să pretindem că respectiva carte nu mai este a domnului West, ci a mea, devenită a mea prin nebunia lecturii mele. Orice subterfugiu trebuie să adoptăm, în numele lui Dumnezeu, să-l adoptăm odată şi să trecem mai departe.

Mai sunt câteva pagini de citit, dar dintr-odată ea e prea indispusă ca să continue, sau îi lipseşte curajul. O omilie: aşa să se sfârşească. Moartea este o chestiune privată; artistul nu ar trebui să invadeze morţile altora. Nicidecum o poziţie revoltătoare într-o lume în care de regulă răniţilor şi muribunzilor li se vâră sub nas lentilele aparatelor de filmat.

Ea închide dosarul verde. Câteva aplauze răzleţe. Se uită la ceas. Încă cinci minute până la ora programată să se încheie sesiunea. I-a luat surprinzător de mult timp, socotind cât de puţine a spus, de fapt. Se mai poate pune o întrebare, cel mult două, slavă Domnului. I se învârte capul. Speră ca nimeni să nu-i ceară să mai spună ceva despre Paul West, care - vede ea (punându-şi ochelarii) - încă e la locul lui, în ultimul rând. (Individ care înghite multe, îşi zice ea şi brusc îl priveşte cu mai multă simpatie.)

Un tip cu barbă neagră ridică mâna.
- De unde ştiţi? întreabă el. De unde ştiţi că domnul West - se pare că azi vorbim mult despre domnul West, sper ca domnul West să aibă dreptul la replică, ar fi interesant să-i auzim reacţia (în public, zâmbete) - a fost afectat de ceea ce a scris? Sper că v-am înţeles corect: spuneţi că, dacă aţi fi scris dumneavoastră cartea asta despre von Stauffenberg şi Hitler, aţi fi fost infectată de răul nazist. Dar poate că asta înseamnă că dumneavoastră sunteţi un vas fragil, cum se zice. Poate domnul West e făcut dintr-un material mai solid. Şi poate că şi noi, cititorii lui, suntem făcuţi dintr-un material mai solid. Poate că am putea citi ceea ce scrie domnul West şi am putea învăţa din asta, şi astfel am deveni mai puternici, nu mai slabi, mai hotărâţi să nu lăsăm niciodată ca răul să se întoarcă. Vreţi, vă rog, să comentaţi?

N-ar fi trebuit să vină, n-ar fi trebuit să accepte invitaţia, acum îşi dă bine seama de asta. Nu pentru că n-are nimic de spus despre rău, despre problema răului, despre problema etichetării răului drept problemă, nici măcar din pricina ghinionului ca West să fie de faţă. Ci pentru că s-a atins o limită, limita a ceea ce poate fi realizat cu un grup de indivizi moderni, echilibraţi, bine informaţi, într-o sală curată, bine luminată, într-un oraş european bine întreţinut, bine condus, în zorii secolului XXI.
- Nu cred că sunt un vas fragil, zice ea încet, vorbele ies una câte una, ca pietrele. Şi nici domnul West, aş zice. Experienţa pe care-o oferă scrisul sau cititul - azi, aici, ele sunt unul şi acelaşi lucru, servind astfel demonstraţiei mele (dar chiar sunt unul şi acelaşi lucru? - ea pare să-şi piardă şirul, şi de fapt care e şirul ei?) - scrisul adevărat, cititul adevărat, experienţa deci, nu este una relativă, relativ la scriitor şi la capacităţile acestuia, relativ la cititor (ea n-a mai dormit Dumnezeu ştie de când, ceea ce a trecut drept somn pe avion nu a fost somn). Când a scris acele capitole, domnul West a venit în contact cu ceva absolut. Răul absolut. Binecuvântarea şi blestemul lui, aş zice eu. Citindu-l, contactul acela cu răul a trecut asupra mea. Ca un şoc. Ca electricitatea.

Ea se uită la Badings, care stă în culise. Ajută-mă, zice privirea ei. Pune capăt poveştii ăsteia.
- Nu e ceva ce poate fi demonstrat, continuă ea, întorcându-se încă o dată spre cel care a pus întrebarea. E ceva ce poate doar fi trăit. Totuşi, vă recomand să nu faceţi încercarea. Nu veţi învăţa nimic dintr-o asemenea experienţă. Nu vă va face bine. Asta voiam să vă spun astăzi. Mulţumesc.

În timp ce publicul se ridică şi iese din sală (e timpul pentru o cafea, ne-a ajuns femeia asta ciudată din Australia, taman de-acolo, ce ştiu ăia de-acolo despre rău?), ea încearcă să nu-l scape din ochi pe Paul West, în rândul din spate. Dacă e ceva adevărat în ceea ce a spus ea (însă se îndoieşte profund, şi e şi disperată), dacă electricitatea răului a sărit într-adevăr de la Hitler la măcelarul lui Hitler, şi de acolo la Paul West, cu siguranţă West se va trăda prin vreun semn. Dar ea nu detectează nici un semn, nu de la distanţa asta, nu vede decât un bărbat scund, îmbrăcat în negru, care se îndreaptă spre maşina de cafea.

Badings o prinde de cot.
- Foarte interesant, doamnă Costello, murmură el, îndeplinindu-şi datoria de gazdă.

Ea îşi trage braţul, n-are chef de consolări. Cu capul în pământ, ca nu cumva să întâlnească vreo privire, îşi croieşte drum spre toaleta femeilor, se închide într-o cabină.

Banalitatea răului. De aceea oare nu mai există nici un miros, nici o aură? Oare marii Luciferi ai lui Dante şi Milton s-au retras pentru totdeauna, locul lor a fost luat de o haită de mici demoni prăfuiţi, care ţi se cocoaţă pe umăr ca nişte papagali, neemiţând nici o lucire fioroasă, dimpotrivă, sug lumina în ei înşişi? Sau oare tot ceea ce a spus ea, toate arătările cu degetul şi acuzaţiile, n-au fost doar o perseverenţă în greşeală, ci demenţă, totală demenţă? La urma urmei, care este treaba romancierului, care este treaba ei proprie, de-o viaţă întreagă, alta decât aceea de a însufleţi materia inertă? Ce a făcut Paul West, aşa cum a scos în evidenţă tipul cu barbă, altceva decât să aducă la viaţă, să readucă la viaţă istoria celor petrecute în pivniţa din Berlin? Ce a adus ea la Amsterdam ca să le înfăţişeze acestor străini nedumeriţi, în afara unei obsesii, o obsesie care e a ei şi numai a ei, şi pe care e limpede că ea nu o înţelege?

Obscen. Întoarce-te la cuvântul-talisman, ţine-te strâns de el. Ţine-te strâns de cuvânt, apoi caută experienţa din spatele lui: aceasta a fost întotdeauna regula ei, pentru momentele în care simte că alunecă în abstracţiune. Care a fost experienţa ei? Ce anume s-a întâmplat când ea a stat şi a citit cartea blestemată, pe pajişte, în acea dimineaţă de sâmbătă? Ce anume a tulburat-o atât de mult, încât, un an mai târziu, încă scotoceşte după rădăcini? Îşi mai poate găsi drumul înapoi?

Ştiuse povestea complotiştilor din iulie încă dinainte de a începe lectura, ştiuse că, la numai câteva zile după atentatul la viaţa lui Hitler, au fost depistaţi aproape toţi, judecaţi şi executaţi. Ştiuse, în general, şi că fuseseră ucişi cu acea cruzime necruţătoare în care se specializaseră Hitler şi acoliţii lui. Prin urmare, nimic din carte n-a venit ca o surpriză.

Gândul i se întoarce la călău, care-i-o-fi-fost-numele. În zeflemelile lui la adresa oamenilor care urmau să moară de mâna lui, era un desfrâu, o energie obscenă care depăşea sarcina ce-i fusese încredinţată. De unde venea energia asta? În sinea ei, ea o considera satanică, dar poate că acum ar trebui să renunţe la acest cuvânt. Căci, într-un anumit sens, energia venea de la West însuşi. West a fost cel care a născocit zeflemelile (englezeşti, nu germane), şi le-a pus în gura călăului. Potrivind vorbele după firea personajului: ce e satanic în asta? Şi ea o face tot timpul.

Înapoi! Înapoi la Melbourne, la dimineaţa de sâmbătă, când a simţit - putea să jure - pala aripii lui Satana, pieloasă, fierbinte. A fost o amăgire? Nu vreau să citesc asta, îşi spunea; totuşi, a continuat să citească, surescitată fără voia ei. Diavolul mă ispiteşte: ce scuză e asta?

Paul West şi-a făcut doar datoria scriitoricească. În persoana călăului său, el îi deschidea ei ochii asupra depravării umane într-una din multiplele sale forme. În persoanele victimelor călăului, el îi amintea ei ce creaturi jalnice, divizate, tremurânde suntem cu toţii. Şi ce-i rău în asta?

Ce-a spus ea? Nu vreau să citesc asta. Dar ce drept a avut ea să refuze? Ce drept are ea să nu ştie ceea ce, în toate sensurile cât se poate de limpezi, ştia deja? Ce anume se opunea în ea, ce anume refuza paharul? Şi de ce, totuşi, ea a băut - a băut cu atâta nesaţ, încât un an mai târziu încă se revoltă împotriva celui care i l-a dus la gură?

Dacă pe spatele acestei uşi ar fi o oglindă în locul cârligului, dacă ar fi ca ea să-şi scoată hainele, să îngenuncheze în faţa oglinzii, ea, cu sânii care-i atârnă şi coapsele noduroase, s-ar asemăna mult cu femeile din războiul european, din fotografiile acelea ce surprind mult prea mult intimitatea lor, priviri aruncate în iad, femei care îngenuncheau goale pe buza tranşeului unde, în următorul minut, următoarea secundă, se prăbuşeau moarte sau muribunde, cu un glonţ în creier, doar că majoritatea acelor femei nu erau atât de bătrâne ca ea, ci emaciate de malnutriţie şi spaimă. Ea se simte aproape de acele surori moarte şi de bărbaţii care şi-au găsit moartea în mâinile măcelarilor, bărbaţi suficient de bătrâni şi de urâţi ca să-i fie ei fraţi. Nu-i place să-şi vadă surorile şi fraţii umiliţi, în moduri în care e atât de uşor să-i umileşti pe bătrâni, făcându-i, bunăoară, să se dezbrace, luându-le protezele dentare, bătându-ţi joc de părţile lor in­time. Dacă fraţii ei, în acea zi în Berlin, urmează să fie puşi în ştreang, dacă urmează să zvâcnească la capătul unei frânghii, feţele să li se congestioneze, limbile şi globii oculari să le iasă din cap, ea una nu vrea să vadă asta. Decenţa unei surori. Îmi întorc privirile de la aşa ceva.

Nu mă face să mă uit. Asta a fost rugămintea pe care i-a şoptit-o lui Paul West (numai că atunci nu-l cunoştea pe Paul West, el era doar un nume pe coperta unei cărţi). Nu mă face să o parcurg pe toată! Dar Paul West nu s-a îndurat. A făcut-o să citească, a stârnit-o să citească. Pentru asta ea nu-l va ierta uşor. Pentru asta l-a urmărit peste mări şi ţări, până în Olanda.

Ăsta e adevărul? E o explicaţie valabilă?

Însă şi ea face acelaşi lucru, sau l-a făcut. Înainte să-şi schimbe modul de-a gândi, nu avusese nici un scrupul să-i bage pe oameni cu nasul în ceea ce se întâmpla în abatoare, bunăoară. Dacă Satana nu dă năvală în abator şi nu-şi aruncă umbra aripilor peste dobitoacele care, cu nările deja pline de duhoarea morţii, sunt mânate în josul rampei spre omul cu puşcă şi cuţit, un om la fel de nemilos şi de banal (deşi ea a început să simtă că până şi acest cuvânt ar trebui retras, şi-a trăit traiul) ca omul lui Hitler (care, la urma urmei, şi-a învăţat meseria pe vite) - dacă Satana nu-şi face mendrele în abator, atunci unde e? Ea, întocmai ca Paul West, ştia cum să se joace cu vorbele până găsea cea mai bună formulă, aceea care urma să trimită un şoc electric pe coloana vertebrală a cititorului. Şi noi, tot un fel de măcelari.

Prin urmare, ce s-a întâmplat cu ea acum? Acum, dintr-odată, a devenit sclifosită. Brusc, nu-i mai place să se vadă în oglindă, pentru că o face să se gândească la moarte. Lucrurile urâte, ea preferă să le vadă împachetate şi ascunse într-un sertar. O bătrână dând ceasul înapoi, înapoi la Melbourne cel irlandezo-catolic din copilăria ei. La asta se reduce totul?

Întoarce-te la experienţă. Bătaia aripii de piele a lui Satana: ce anume a convins-o că a simţit aripa? Şi câtă vreme va mai putea ocupa una din cele două cabine din acea toaletă strâmtă pentru femei, înainte ca vreo persoană bine intenţionată să fie convinsă că ea a avut un atac şi să cheme omul de serviciu să spargă încuietoarea?

Secolul XX al Domnului Dumnezeului nostru, secolul Satanei, s-a încheiat, s-a isprăvit. Secolul Satanei şi în acelaşi timp al ei. Dacă, din întâmplare, a trecut cu chiu, cu vai de linia de sosire în noua epocă, cu siguranţă nu se simte acasă în acest loc. În aceste vremuri nefamiliare, Satana încă îşi pipăie drumul, testează noi maşinaţiuni, îşi amenajează noi refugii. Îşi cocoaţă cortul în locuri ciudate - bunăoară, în Paul West, un om bun, din câte ştie ea, ori măcar un om cât poate fi de bun în calitatea lui de romancier, altfel spus, poate că nu e deloc bun, dar tinzând spre ce e bun, în fond, altfel de ce scrie? Se adăposteşte şi în femei. Ca fasciola sau limbricii: poţi să trăieşti şi să mori fără habar că ai găzduit generaţii întregi. În al cui ficat, ale cui intestine se afla Satana în acea zi fatidică a anului trecut, când din nou, indubitabil, ea i-a simţit prezenţa: în ale lui West, sau în ale ei?

Bătrâni, fraţi, atârnând morţi cu pantalonii în jurul gleznelor, executaţi. În Roma ar fi fost altfel. În Roma făceau spectacol din execuţii, îşi duceau victimele printre mulţimi care urlau, până la locul craniilor, şi le trăgeau în ţeapă ori le jupuiau, ori le tăvăleau în smoală şi le dădeau foc. Naziştii, prin comparaţie, meschini, mici, mitraliau oamenii pe câmp, îi gazau într-un buncăr, îi strangulau într-o pivniţă. Prin urmare, ce era prea mult despre moartea pricinuită de nazişti, care nu era prea mult la Roma, când toată strădania Romei era aceea de a stoarce din moarte cât mai multă cruzime, cât mai multă durere cu putinţă? Doar pentru că pivniţa aceea din Berlin este sordidă, amintind prea mult de ceea ce e real, ce e modern, încât depăşeşte putinţa ei de a suporta?

Ca un zid de care ea se izbeşte din când în când. N-a vrut să citească, şi totuşi a citit; s-a comis asupra ei un act de violenţă, dar ea a colaborat la viol. El m-a împins s-o fac, spune ea, dar tot ea îi împinge pe alţii s-o facă.

N-ar fi trebuit să vină niciodată. Conferinţele sunt făcute pentru a schimba gânduri, cel puţin asta e ideea din spatele conferinţelor. Nu poţi schimba gânduri când nu ştii ce gândeşti.

Un zgărmănat în uşă, o voce de copil:
- Mammie, er zit een vrouw erin, ik kan haar schoenen zien!

Repede, ea trage apa, descuie uşa, iese.
- Pardon, zice ea, evitând ochii mamei şi ai fetiţei.

Ce zicea copilul? De ce stă atâta? Dacă ar şti limba, ar putea s-o lămurească pe fetiţă. Pentru că, pe măsură ce îmbătrâneşti, îţi trebuie tot mai mult timp. Pentru că uneori ai nevoie să fii singur. Pentru că există lucruri pe care nu le facem în public, nu le mai facem.

Fraţii ei: i-au lăsat să meargă la veceu pentru ultima oară, ori s-au căcat pe ei, ca parte a pedepsei? Cel puţin peste asta Paul West a tras un văl, şi pentru această mică milostenie, mulţumesc.

Nimeni care să-i spele ulterior. Treabă de femeie, din timpuri imemoriale. Nici o prezenţă feminină în chestia din pivniţă. Acces interzis; numai pentru bărbaţi. Dar poate că, după ce s-a încheiat totul, când degetele trandafirii ale zorilor au atins cerurile răsăritene, au sosit femeile, neobositele femei de serviciu germane din Brecht, şi s-au apucat să cureţe mizeria, să spele zidurile, să frece podeaua, să facă totul să strălucească de curăţenie, ca să nu bănui niciodată, după ce vor fi terminat, cu ce jocuri s-au îndeletnicit băieţii în timpul nopţii. Nimeni n-ar fi bănuit, până a venit domnul West şi a deschis din nou larg uşa.

E ora unsprezece. Sesiunea următoare, prelegerea următoare trebuie că a început deja. Are de ales. Fie se duce la hotel, se ascunde în camera ei şi continuă să sufere; fie intră tiptil în sală, ocupă un loc în ultimul rând şi face al doilea lucru pentru care a fost adusă la Amsterdam: ascultă ce au de zis alţi oameni despre problema răului.

Ar trebui să existe o a treia alternativă, vreo modalitate de a încheia dimineaţa, dându-i formă şi sens: o confruntare care să ducă la un cuvânt final. Ar trebui să existe un aranjament, bunăoară să se ciocnească de cineva pe coridor, poate chiar de Paul West însuşi; ar trebui să se petreacă ceva între ei, ceva brusc precum trăsnetul, care să-i lumineze ei peisajul, chiar dacă apoi acesta se cufundă din nou în întuneric. Dar, din câte se pare, coridorul e pustiu.