Novecento

Alessandro Baricco
Novecento
Traducere din italiană de Mihaela Şchiopu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Şi-a luat licenţa în filozofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale şi două eseuri despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) şi L'anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992).

A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din Italia, recompensat cu premiile Selezione Campiello, Viareggio şi Palazzo del Bosco. Au urmat Oceano mare (1993), Seta (1996), ecranizat în 2007 de François Girard, cu Keira Knightley şi Michael Pitt în rolurile principale, City (1999), Senza sangue (2002), Questa storia (2005), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011) şi Tre volte all'alba (2103).

A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) şi Barbarii. Eseu despre mutaţii (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer şi Moby Dick al lui Herman Melville. A scris douã texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002, Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului de pe ocean, şi Davila Roa (1996).

În 1993 a iniţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul "Dragostea e un pumnal", prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei şi publicul larg. După experienţa din radio şi televiziune, a înfiinţat la Torino o şcoală dedicată tehnicilor narative, purtând numele "Pickwick", în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.

*****

Sinopsis

Se spune că pe maiestuosul transatlantic Virginian trăia un pianist extraordinar, care cânta o muzică nemaiauzită până atunci. Se spune că povestea vieţii lui întrecea orice închipuire, că se născuse pe mare, odată cu secolul XX, şi nu pusese niciodată piciorul pe uscat. Şi nimeni nu ştia de ce.

Într-o dimineaţă, după ce toţi călătorii au debarcat, marinarul Danny Boodmann descoperă în luxosul salon de bal al transatlanticului Virginian o cutie de carton. În ea - un nou-născut, pe care matrozul se hotărăşte să-l adopte, dându-i numele secolului care de-abia începea: Novecento.
La opt ani, când Danny Boodmann moare, micul Novecento rămâne pentru a doua oară al nimănui. Adoptat din nou, de data aceasta de căpitan şi de întregul echipaj, băiatul îşi dezvăluie talentul extraordinar: este un pianist desăvârşit, care seara, alături de orchestra vasului, îi încântă pe pasagerii bogaţi de la clasa întâi, iar noaptea, de unul singur, le oferă umililor călători de la clasa a treia o muzică supraomenească, menită să alunge orice urmă de nefericire. Şi totuşi, cum de poate Novecento, care nu a coborât niciodată de pe vas, să cânte despre toatã frumuseţea lumii.

Novecento a fost ecranizat de Giuseppe Tornatore în anul 1998, cu titlul La leggenda del pianista sull'oceano / Legenda pianistului de pe ocean, cu Tim Roth în rolul principal.

"Un tur de forţă stilistic, având drept rezultat o bijuterie literară." (The Sunday Times)

"Cine nu aude muzica din spatele cuvintelor lui Baricco trebuie să se fi născut surd." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Pământul e un vapor prea mare pentru el, aşadar n-a coborât niciodată pe uscat. Vaporul e micul lui pământ plutitor. Aici începe şi se sfârşeşte lumea. Cartea aceasta e un micro-roman, o dramă, un poem sau doar o fermecătoare improvizaţie pentru pian şi trompetă. Citiţi-o ca pe o parabolă (lumea-vapor, omul-călător) sau ascultaţi-o relaxaţi, ca şi cum, în drum spre America, aţi descoperi deodată o melodie care v-ar umple sufletul." (Ioana Pârvulescu)

Fragment

Puteai să crezi că e nebun. Dar lucrurile nu erau aşa de simple. Când cineva îţi povesteşte cu o precizie absolută cum miroase în Bertham Street, pe timpul verii, imediat după ploaie, nu poţi crede că e nebun doar pentru simplul motiv prostesc că el n-a fost niciodată în Bertham Street. El a respirat cu adevărat, în ochii cuiva, în cuvintele cuiva, aerul acela. În felul său, dar cu adevărat. Lumea, de fapt, nu a văzut-o niciodată. Dar de douăzeci şi şapte de ani lumea se perinda pe vaporul acela: şi de douăzeci şi şapte de ani el, pe vaporul acela, o spiona. Şi îi fura sufletul.

Era genial în treaba asta, nimic de spus. Ştia să asculte. Şi ştia să citească. Nu cărţile, alea sunt bune toate, ştia să citească oamenii. Semnele pe care le duceau cu ei oamenii: locuri, zgomote, mirosuri, ţara lor, povestea lor... Totul era scris pe ei. El citea şi cu grijă nespusă, cataloga, sistematiza, ordona... În fiecare zi adăuga câte o bucăţică la harta aceea imensă pe care şi-o desena în cap, imensă, harta lumii, a lumii întregi, de la un capăt la altul, oraşe enorme şi colţuri de bar, fluvii lungi, băltoace, avioane, lei, o hartă minunată. Călătorea prin ea ca un Dumnezeu, pe urmă, în timp ce degetele îi alunecau pe clape, mângâind inflexiunile unui ragtime.
(Din difuzor se aude un ragtime melancolic.)

Au trecut câţiva ani, dar la urmă, într-o zi, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat. Novecento, de ce Dumnezeu nu cobori, o dată, doar o singură dată, de ce nu te duci să o vezi, lumea, cu ochii tăi, ăştia ai tăi. De ce rămâi pe închisoarea asta călătoare, ai putea să stai pe Pont Neuf ăla al tău şi să priveşti vaporaşele şi tot ce-i pe acolo, ai putea face ce vrei, cânţi la pian ca un zeu, ar înnebuni toţi după tine, ai câştiga o grămadă de bani şi ţi-ai putea alege cea mai frumoasă casă care există, poţi să ţi-o faci în formă de vapor, ce-ţi pasă?, dar ai aşezat-o tu, acolo unde vrei, printre tigrii, să zicem, sau în Bertham Street... Doamne sfinte, n-o să poţi continua toată viaţa într-un du-te-vino ca un idiot... tu nu eşti idiot, eşti mare, şi lumea e acolo, n-ai decât afurisita aia de scăriţă de coborât, ce mare lucru, câteva trepte blestemate, Doamne, totul e acolo, la capătul treptelor ălora, totul. De ce nu încerci o dată şi să cobori de aici, o dată măcar, o singură dată.

Novecento... De ce nu cobori?
De ce?
De ce?

Era într-o vară, în vara lui 1931, când pe Virginian s-a urcat Jelly Roll Morton. Îmbrăcat tot în alb, chiar şi pălăria. Şi cu un diamant uite aşa pe deget.

El era omul care, când dădea concerte, scria pe afişe: în seara asta, Jelly Roll Morton, inventatorul jazzului. Nu o scria doar aşa ca să fie: era convins: inventatorul jazzului. Cânta la pian. Se aşeza întotdeauna pe trei sferturi întors, şi cu două mâini ca nişte fluturi. Uşoare-uşoare. Începuse prin bordeluri, la New Orleans, şi acolo învăţase să atingă uşor clapele şi să mângâie notele: făceau dragoste, la etajul de deasupra, şi nu voiau scandal. Voiau o muzică - să alunece pe după perdele şi pe sub paturi, fără să-i deranjeze. Asta era muzica pe care o cânta el acolo. Şi într-adevăr, în genul ăla, era cel mai bun.

Cineva, de undeva, într-o zi, i-a spus de Novecento. Trebuie să-i fi spus cam aşa: ăla e cel mai mare. Cel mai mare pianist din lume. Poate părea absurd, dar astfel de lucruri se pot întâmpla. Nu cântase în afara lui Virginian o singură notă, Novecento, totuşi în felul său era un personaj faimos, pe atunci, o mică legendă. Cei care coborau de pe vapor povesteau despre o muzică stranie şi despre un pianist care parcă avea patru mâini, aşa de multe note scotea. Circulau poveşti curioase, uneori chiar adevărate, cum era cea despre senatorul american Wilson care îşi petrecuse toată călătoria la clasa a treia, deoarece acolo cânta Novecento, atunci când nu cânta notele normale, ci alea ale lui, care nu erau normale. Avea un pian, acolo jos, unde se ducea după-amiaza şi târziu în noapte. Mai întâi asculta: voia ca oamenii să-i cânte cântecele ştiute de ei, mai scotea câte unul o chitară, sau o armonică, ceva, şi începea să cânte, muzici care veneau cine ştie de unde... Novecento asculta. Începea pe urmă să atingă clapele, în timp ce ăia cântau din gură sau cu instrumentele, atingea clapele şi încetul cu încetul totul devenea o adevărată cântare, ieşeau nişte sunete din pian - vertical, negru - şi erau nişte sunete dintr-o altă lume. Era în ele totul: toate deodată, toate muzicile pământului. Rămâneai cu gura căscată. Şi senatorul Wilson, la auzul lor, a rămas cu gura căscată, şi dincolo de povestea aia cu clasa a treia, el, elegant îmbrăcat, în mijlocul mirosurilor ălora, fiindcă puţea de-a binelea, dincolo de povestea aia, a trebuit să fie coborât cu forţa, la sosire, altfel după el ar fi rămas acolo sus să-l asculte pe Novecento în următorii ani care-i mai rămăseseră naibii de trăit. Zău aşa. Au scris ziarele, dar era adevărat, zău. Chiar aşa a fost.

În sfârşit, cineva s-a dus la Jelly Roll Morton şi i-a spus: pe vaporul ăla e unu' care face ce vrea cu pianul. Dacă are chef cântă jazz, dar când nu are chef cântă ceva ce seamănă cu zece jazzuri la un loc. Jelly Roll Morton avea o fire insuportabilă, o ştiau toţi. A spus: "Cum poate să cânte bine unul care nici să coboare de pe un tâmpit de vapor nu e în stare?" Şi s-a pus pe râs, ca un nebun, el, inventatorul jazzului. Lucrurile se puteau termina aici, doar că cineva a spus atunci: "Bine faci că râzi, fiindcă dacă ăla se hotărăşte să coboare, tu te întorci să cânţi în bordeluri, pe Dumnezeul meu, în bordeluri". Jelly Roll s-a oprit din râs, a scos din buzunar un pistol mic cu mâner de sidef, l-a îndreptat spre capul tipului care vorbise şi n-a tras, dar a spus: "Unde e rahatul ăsta de vapor?"

Avea în vedere un duel. Se obişnuia, pe atunci. Se înfruntau prin executarea unor bucăţi de bravură şi la urmă unul din ei câştiga. De-ale muzicienilor. Fără sânge, dar destulă ură, ură adevărată, pe dedesubt. Note şi alcool. Putea dura şi o noapte întreagă. La asta se gândea Jelly Roll, ca să termine odată cu povestea asta a pianistului de pe Ocean şi toate aiurelile alea. Să termine odată. Problema era că Novecento, la drept vorbind, nu cânta niciodată în porturi, nu voia să cânte. Era într-un fel pe pământ, porturile, şi nu-i cădea bine. El cânta unde voia el. Şi unde voia el era în largul mării, când pământul devine doar nişte lumini îndepărtate, sau o amintire, sau o speranţă. Aşa era el. Jelly Roll Morton a înjurat de mama focului, apoi şi-a plătit din buzunarul lui biletul dus-întors pentru Europa şi s-a urcat pe Virginian, el care nu pusese niciodată piciorul pe un vapor decât ca să se plimbe pe Mississippi. "E cel mai idiot lucru pe care l-am făcut vreodată în viaţa mea", a spus, adăugând şi nişte înjurături, jurnaliştilor care s-au dus să-l salute, la cheiul 14 al portului Boston. Apoi s-a închis în cabină şi a aşteptat ca pământul să devină lumini îndepărtate, şi amintire, şi speranţă.

Novecento însă nu prea lua în seamă treburile astea. Nici nu le înţelegea prea bine. Un duel? Şi pentru ce? Dar era curios. Voia să audă cum naiba cânta inventatorul jazzului. Nu o spunea în glumă, chiar credea: că era cu adevărat inventatorul jazzului. Cred că dorea să înveţe câte ceva. Ceva nou. Aşa era el. Cam ca bătrânul Danny: nu avea simţul competiţiei, nu îi păsa câtuşi de puţin să afle cine învingea: îl uimea restul. Tot restul.

La 21 şi 37 în a doua zi de navigaţie, după ce Virginian pornise cu 20 de noduri pe ruta spre Europa, Jelly Roll Morton s-a prezentat super elegant, în negru, în salonul de dans de la clasa întâi. Ştiau foarte bine cu toţii ce aveau de făcut. Dansatorii s-au oprit, noi cei din orchestră am pus jos instrumentele, barmanul a turnat un whisky, oamenii au amuţit. Jelly Roll a luat paharul cu whisky, s-a apropiat de pian şi l-a privit în ochi pe Novecento. N-a spus nimic, dar în aer a plutit un: "Scoală-te de aici".

Novecento s-a ridicat.
"Dumneavoastră sunteţi cel care a inventat jazzul, nu-i aşa?"
"Exact. Şi tu eşti cel care cântă doar dacă stă cu fundul pe Ocean, nu?"
"Exact."

Făcuseră prezentările, Jelly Roll şi-a aprins o ţigară, a sprijinit-o de marginea pianului, s-a aşezat şi a început să cânte. Ragtime. Dar părea ceva nemaiauzit până atunci. Nu cânta, aluneca. Era ca un combinezon de mătase ce se prelingea de pe trupul unei femei, în pas de dans. Erau toate bordelurile Americii, în muzica aia, dar bordelurile de lux, alea unde până şi garderobiera e frumoasă. Jelly Roll termină cu o broderie de note fine invizibile, sus de tot la capătul claviaturii, ca o cascadă micuţă de perle pe o pardoseală de marmură. Ţigara era tot acolo, pe marginea pianului: pe jumătate arsă, cu scrumul rămas întreg acolo. Ai fi spus că n-a vrut să cadă ca să nu facă zgomot. Jelly Roll a luat ţigara între degete, mâinile lui erau ca nişte fluturi, am spus, a luat ţigara şi scrumul a rămas neatins, nici nu se gândea să cadă, poate că era un şiretlic la mijloc, nu ştiu, fapt e că nu cădea. S-a ridicat, inventatorul jazzului, s-a apropiat de Novecento, i-a băgat ţigara sub nas, pe ea şi tot scrumul ei rămas neatins, şi a spus:
"E rândul tău, marinarule".

Novecento a surâs. Se amuza. Pe cuvânt. S-a aşezat la pian şi a făcut cel mai prostesc lucru pe care îl putea face. A cântat Vino înapoi, tăticule, un cântec de o tâmpenie rară, ceva pentru copii, îl auzise de la un emigrant, cu câţiva ani mai înainte, şi de atunci îl cânta întruna, îi plăcea, zău, nu ştiu ce găsea la el de-i plăcea, găsea că e teribil de emoţionant. Nu era cu siguranţă ceea ce s-ar numi o piesă de virtuozitate. Dacă voiam puteam să o cânt şi eu. El a cântat-o jucându-se cu notele joase, dublând câte ceva, adăugând de la el două sau trei arpegii, dar era o tâmpenie de fapt, şi o tâmpenie a rămas. Jelly luase o mutră de parcă i se furaseră darurile de Crăciun. L-a fulgerat pe Novecento cu doi ochi de lup şi s-a reaşezat la pian. A început un blues care l-ar fi făcut să plângă şi pe un maşinist neamţ, părea că tot bumbacul cules de toţi negrii din lume se adunase acolo şi îl culegea el, cu notele alea. Îţi rupea inima. Toată lumea s-a ridicat în picioare: se smiorcăiau şi aplaudau. Jelly Roll nu a schiţat nici un semn de plecăciune, nimic, se vedea că e stăpân pe situaţie în toată povestea asta.

Era din nou rândul lui Novecento. A început-o prost fiindcă s-a aşezat la pian cu două lacrimi aşa de groase jucându-i în ochi, din cauza blues-ului, se înduioşase, lucru lesne de înţeles. Absurditatea a fost că din toată muzica pe care o avea în cap şi în mâini, ce i-a venit să cânte? Blues-ul pe care de-abia îl auzise. "Era tare frumos", mi-a spus pe urmă, a doua zi, pentru a se justifica, chipurile. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce înseamnă un duel, nici cea mai mică idee. A cântat blues-ul acela. Mai mult, în capul lui se transformase într-o serie de acorduri, foarte lente, unul după altul, ca o procesiune, o plictiseală de moarte. El cânta aplecat cu totul peste claviatură, se bucura de fiecare din acordurile alea, chiar aşa ciudate, oricum, nişte chestii disonante, care pe el îl bucurau pur şi simplu. Pe ceilalţi, mai puţin. Când a terminat s-au auzit şi nişte fluierături.

În acel moment Jelly Roll Morton şi-a pierdut definitiv răbdarea. S-a aruncat de-a dreptul peste pian. A şuierat printre dinţi câteva cuvinte, foarte clare, ca să le înţeleagă bine toţi.
"Şi mai du-te în aia a mă-tii, cretinule."

A început apoi să cânte. Dar a cânta nu e cuvântul potrivit. Un prestidigitator. Un acrobat. Tot ce se poate face, cu o claviatură de 88 de clape, el o făcea. Cu o viteză monstruoasă. Fără să greşească o notă, fără să-şi clintească un muşchi al feţei. Nu mai era muzică: erau jocuri de scamator, era vrăjitorie în toată regula. Era o minune, fără sfinţi. O splendoare. Lumea înnebunise cu totul. Ţipau şi aplaudau, nu se mai văzuse aşa ceva. Făceau o gălăgie ca la Anul Nou. În toată zarva aia, m-am trezit în faţa lui Novecento: avea cea mai dezamăgită faţă din lume. Şi puţin uimit chiar. M-a privit şi a spus:
"Dar ăla e complet imbecil..."

Nu i-am răspuns. Nu aveai ce să-i răspunzi. El s-a aplecat spre mine şi mi-a spus:
"Dă-mi o ţigară, hai..."

Eram aşa de zăpăcit, că am scos-o şi i-am dat-o. Vreau să spun: Novecento nu fuma. Nu fumase niciodată înainte. A luat ţigara, s-a răsucit şi s-a dus să se aşeze la pian. A trecut o vreme până şi-au dat seama, în salon, că se aşezase acolo şi că voia totuşi să cânte. Au răsunat şi vreo două aplauze apăsate, şi râsete, nişte fluierături, aşa sunt oamenii, sunt răutăcioşi cu cei care pierd. Novecento a aşteptat răbdător să se facă puţină linişte în jurul lui. Apoi i-a aruncat o privire lui Jelly Roll, care stătea în picioare, la bar, bând o cupă de şampanie, şi a spus pe şoptite:
"Tu ai vrut-o, pianist împuţit".

A sprijinit apoi ţigara mea de marginea pianului.
Stinsă.
Şi a început.

(În difuzor se aude o bucată de o uluitoare virtuozitate, cântată chiar la patru mâini. Nu durează mai mult de o jumătate de minut. Se termină cu o explozie de acorduri puternice. Actorul aşteaptă să se sfârşească, apoi reia.)

Aşa.

Publicul e numai ochi şi urechi, nemişcat. Toţi au respiraţia tăiată. Cu ochii fixaţi pe pian şi gurile căscate, par nişte adevăraţi idioţi. Au rămas aşa, în tăcere, complet buimăciţi, chiar şi după formidabila aia dezlănţuire de acorduri de la sfârşit cântată parcă cu o sută de mâini, iar pianul stătea să explodeze dintr-o clipă în alta. În tăcerea aia aiuritoare, Novecento s-a ridicat, a luat ţigara mea, s-a aplecat puţin înainte, peste claviatură, şi a apropiat-o de corzile pianului.

Un sfârâit uşor.
A tras-o înapoi şi era aprinsă.
Jur.
Aprinsă de-a binelea.

Novecento o ţinea în mână ca pe o lumânare mică. El nu fuma, nici nu ştia să o ţină între degete. A făcut câţiva paşi şi a ajuns în faţa lui Jelly Roll Morton. I-a întins ţigara.
"Fumeaz-o tu. Eu nu mă pricep."

Abia atunci s-a rupt vraja ce-i prinsese pe toţi. S-au pornit o cascadă de urale şi aplauze şi o larmă, nu ştiu, nu se mai văzuse aşa ceva, strigau cu toţii, voiau cu toţii să-l atingă pe Novecento, o întreagă harababură, nu se mai înţelegea nimic. Dar eu l-am văzut, acolo în mijloc, pe Jelly Roll Morton, cum fuma nervos din blestemata aia de ţigară, nemaiştiind ce figură să facă, nici încotro să privească, la un moment dat a început să-i tremure mâna de fluture, tremura de-a dreptul, şi eu am văzut-o, şi n-o s-o uit niciodată, tremura aşa de tare, încât până la urmă scrumul ţigării s-a desprins şi a căzut, mai întâi pe frumosul costum negru şi pe urmă, alunecând, până pe pantoful drept, pantof de lac negru, lucios, scrumul ăla ca un pufuleţ alb, el l-a privit, îmi aduc aminte foarte bine, a privit pantoful, lacul şi scrumul, şi a înţeles, a înţeles ce era de înţeles, s-a răsucit în loc şi, călcând încet, cu paşi mărunţi, aşa încet ca să nu cadă scrumul, a traversat marea sală şi a dispărut, cu pantofii lui de lac negru, şi pe unul din ei cu un pufuleţ alb, îl ducea cu el, şi acolo scria că cineva învinsese, şi nu era el.

Jelly Roll Morton şi-a petrecut restul călătoriei închis în cabina sa. Când a sosit la Southampton, a coborât de pe Virginian. A doua zi a plecat din nou spre America. Dar pe alt vapor. Nu mai voia să ştie de Novecento şi de tot restul. Voia să se întoarcă şi gata.

De pe puntea clasei a treia, sprijinit de balustradă, Novecento l-a văzut coborând, cu frumoasa sa haină albă şi toate valizele frumoase, din piele de culoare deschisă. Şi îmi amintesc că a spus doar:
"Fac ceva şi pe jazz".