Revolta lui Atlas (vol. 2) - Ori-ori

Ayn Rand
Revolta lui Atlas (vol. 2) - Ori-ori
Editura Cartier, 2014
Traducere din engleză de Vlad Pojoga



*****
Intro

Născută Alissa Zinovievna Rosenbaum, pe 2 februarie 1905, la Petersburg, Rusia şi decedată pe 6 martie 1982, New York, SUA, Ayn Rand a fost eseistă şi scriitoare americană, iniţiatoarea curentului numit obiectivism şi autoare a romanelor We the Living, Anthem, The Fountainhead şi Atlas Shrugged.

Revolta lui Atlas este considerată în SUA cea mai citită carte după Biblie iar canalul Discovery o plasează în "Top 10 - Cărţi care au schimbat lumea".

"Atlas Shrugged este un elogiu adus vieţii şi fericirii. Justiţia este necruţătoare. Indivizii creativi, urmărirea neabătută a scopurilor şi bunul-simţ îşi găsesc aici satisfacţia şi împlinirea. Paraziţii care se îndepărtează mereu de scopuri şi de raţiune îşi află sfârşitul, aşa cum se şi cuvine." (Alan Greenspan)
"Rand a scris cea mai provocatoare din punct de vedere intelectual ficţiune a generaţiei sale." (John David Lewis)

***
Fragment în avanpremieră

Rearden şi-a dat seama, pentru prima dată, după toate momentele pe jumătate înţelese, pe jumătate respinse, că se gândise mult la Francisco d\'Anconia şi a alungat gândul acesta înainte să se transforme într-o dovadă în plus că-şi dorea tare mult să-l vadă din nou. În momentele de oboseală bruscă, la birou, când focurile cuptoarelor scădeau în lumina amurgului, în întunericul drumului de ţară înspre casă, în liniştea nopţilor fără somn, se trezea gândindu-se la singurul om care a părut cândva să fie portavocea lui. A alungat această amintire spunându-şi: "Dar e mai rău decât toţi ceilalţi luaţi la un loc!", şi, în acelaşi timp, era sigur că tot ce spusese nu era adevărat şi era totuşi incapabil să precizeze care era motivul real al acestei certitudini. S-a trezit că cerceta ziarele să vadă dacă Francisco d\'Anconia s-a întors în New York - şi a aruncat ziarele la o parte, întrebându-se furios: "Şi dacă s-a întors? Te-ai duce să-l urmăreşti prin cluburi de noapte şi pe la cocktailuri? Ce vrei de la el?"

Asta era tot ce voia de la el, s-a gândit în momentul în care s-a pomenit zâmbind fiindcă l-a zărit pe Francisco în mulţime, acest sentiment straniu în care se găseau şi curiozitate, şi amuzament, şi speranţă.

Francisco nu părea să-l fi observat. Rearden a rămas pe loc ţinându- şi în frâu impulsul de a se apropia; nu, mai ales după conversaţia pe care am avut-o, s-a gândit, pentru ce? ce i-aş putea spune? Şi apoi, simţind din nou acelaşi lucru care-l făcuse mai devreme să zâmbească şi să nu-şi mai facă griji, certitudinea că proceda bine, s-a trezit plimbându-se de-a lungul sălii de bal către grupul care-l înconjura pe Francisco d\'Anconia.

S-a întrebat, privindu-i, de ce erau atât de atraşi oamenii ăştia de Francisco, de ce au ales să-l ţină prizonier în cercul acela strâmt când ranchiuna pe care i-o purtau era atât de evidentă în chiar zâmbetele lor. Pe chipurile lor se putea intui urma unei căutături limpezi, nu de frică, ci de laşitate: o privire plină de furie. Francisco părea să fie îngrijorat, aşa cum stătea rezemat de marginea treptelor de marmură, pe jumătate înclinat, pe jumătate pe jos, pe scări, totuşi poziţia lui exprima o oarecare detaşare care se combina armonios cu sobrietatea hainelor şi-i dădea un aer de eleganţă superlativă.

Chipul lui era singurul din încăpere care părea lipsit de griji şi care arbora zâmbetul strălucitor pe care se cade să-l ai la o petrecere; ochii însă nu păreau să aibă nicio expresie anume, nicio urmă de veselie şi nici nu lăsau să se vadă, ca un semnal de avertizare, nimic altceva în afară de energia unei receptivităţi acutizate.

Rămas la marginea grupului, fără ca cineva să-l observe, Rearden a auzit o femeie, care purta cercei mari, cu diamante şi care avea o faţă nervoasă, care întreba încordată:
- Señor d\'Anconia, încotro credeţi că se îndreaptă lumea?
- Către exact ce merită.
- O, ce crud!
- Nu credeţi că legea morală funcţionează cu adevărat, madame? a întrebat Francisco grav.
- Ba cred.

Rearden l-a auzit pe Bertram Scudder, dincolo de grup, spunându-I unei fete care scosese un icnet indignat:
- Nu-l lăsa să te supere. Ştii, banii sunt rădăcina tuturor relelor, iar ăsta-i produsul lor tipic.

Lui Rearden i-a trecut prin cap că Francisco n-ar fi putut să audă replica, dar l-a văzut întorcându-se înspre ei cu un zâmbet grav şi curtenitor.
- Deci crezi că banii sunt rădăcina tuturor relelor? i s-a adresat Francisco d\'Anconia. Te-ai întrebat vreodată care este rădăcina banilor? Banii sunt un obiect de schimb, care nu poate exista dacă nu există bunuri produse şi oameni capabili să le producă. Banii sunt forma materială a principiului care spune că oamenii care îşi doresc să aibă de a face unul cu celălalt trebuie să aibă de a face cu schimbul şi să dea valoare în schimbul valorii. Banii nu sunt ustensila şmecherilor, care-ţi revendică produsul folosindu-se de lacrimi, ori cea a tâlharilor, care ţi-l iau cu de-a sila. Banii pot exista doar prin oamenii care produc. Asta consideri tu malefic?

Când accepţi bani pentru efortul făcut de tine, faci asta doar cu condiţia că-i vei oferi la schimb pentru produsul făcut prin efortul altora. Nu sunt şmecherii sau tâlharii cei care dau valoare banilor. Nici un ocean de lacrimi, nici toate armele din lume nu pot să transforme bucăţile alea de hârtie din portofelul tău în pâinea de care ai nevoie ca să supravieţuieşti a doua zi. Bucăţile alea de hârtie care ar fi trebuit să fie aur sunt o dovadă de onoare - dreptul tău asupra energiei pe care o produc oamenii. Portofelul tău este speranţa ta că, undeva, în lumea care te înconjoară, există oameni care-şi vor îndeplini obligaţiile legate de principiul moralităţii care este rădăcina banilor. Asta consideri tu malefic?

Te-ai uitat vreodată la sursa producţiei? Uită-te la un generator electric şi îndrăzneşte să-ţi spui că a fost creat de efortul fizic al unor brute fără creier. Încearcă să creşti o sămânţă de grâu fără ştiinţa pe care au lăsat-o cei care au descoperit asta. Încearcă să obţii hrană fără mişcare fizică - o să afli că mintea unui om e rădăcina tuturor bunurilor produse şi a tuturor bogăţiilor existente pe Pământ.

Dar spui că banii sunt făcuţi de cei puternici pe socoteala celor slabi? La ce putere te referi? Nu este puterea care vine din arme sau muşchi. Bogăţia este produsul unui om care gândeşte. Atunci banii sunt făcuţi de omul care inventează un motor în detrimentul celor care nu l-au inventat? Sunt banii făcuţi de cei inteligenţi în detrimentul celor proşti? De cei capabili în detrimentul celor incompetenţi? De cei ambiţioşi în detrimentul celor leneşi? Banii sunt făcuţi - înainte de a fi putut fi furaţi sau ascunşi - din efortul fiecărui om onest, fiecare în măsura posibilităţilor lui. Un om onest este unul care ştie că nu poate consuma mai mult decât a produs.

A face tranzacţii pe bani este codul oamenilor care dau dovadă de bunăvoinţă. Banii se bazează pe axioma că fiecare om este stăpânul minţii sale şi al efortului său. Banii nu dau nicio putere ca să prescrie valoarea efortului tău, mai puţin alegerea voluntară a celui care doreşte să-ţi dea efortul lui în schimb. Banii îţi permit să obţii bunuri proprii prin muncă, de aceea au valoare pentru cei care cumpără bunurile, dar nu mai mult. Banii nu-ţi permit să faci nicio afacere în afara celor cu beneficii comune, aşa cum exprimă judecata limpede a celor care tranzacţionează. Banii îţi cer recunoaşterea faptului că oamenii trebuie să muncească pentru binele lor, nu pentru rău, pentru obţinerea lor, nu pentru pierdere, recunoaşterea faptului că ei nu sunt animale de povară, născute să ducă în spate mizeria ta, că trebuie să-i preţuieşti, nu să-i răneşti, că cea mai obişnuită legătură dintre oameni este nu tranzacţionarea durerilor, ci schimbul de bunuri. Banii îţi cer să vinzi nu o slăbiciune faţă de neputinţele oamenilor, ci talentul tău de a le înţelege motivele; cer să faci nu cea mai proastă investiţie, ci cea mai bună pe care o poţi face cu banii pe care-i ai. Iar când oamenii trăiesc din comerţ - unde raţiunea, nu forţa, este arbitrul suprem -, cel mai bun produs este cel care obţine cea mai bună performanţă, cel cu cea mai bună judecată şi cu cea mai mare capacitate, iar nivelul productivităţii unui om este echivalent cu nivelul recompensei. Aceasta este condiţia de a fi a celor a căror ustensilă şi simbol este banul. Asta consideri tu malefic?

Dar banii sunt doar unelte. Te vor duce oriunde doreşti, dar nu-ţi vor ţine loc de şofer. Îţi vor oferi mijloacele să-ţi satisfaci dorinţele, dar nu te vor alimenta cu dorinţe. Banii sunt năpasta oamenilor care încearcă să răstoarne legea cauzalităţii şi nenorocirea celor care încearcă să substituie raţiunea umană prin luarea în posesie a produselor raţiunii.

Banii nu vor cumpăra fericirea pentru omul care nu are nici cea mai vagă idee despre propriile lui dorinţe: banii nu-i vor oferi o scară de valori dacă el a uitat ce e demn să fie preţuit şi nu-i vor construi un scop dacă a renunţat la dorinţa de a-l căuta. Banii nu vor cumpăra inteligenţă pentru prost, sau admiraţie pentru laş, sau respect pentru incompetent. Omul care încearcă să cumpere creierul celor superiori lui pentru ca ei să-l servească - banii înlocuindu-i raţiunea - va ajunge o victimă a celor inferiori lui. Oamenii inteligenţi îl părăsesc, dar trişorii şi escrocii se îngrămădesc în jurul lui, atraşi de o lege care nu a fost încă descoperită: că niciun om nu poate să fie mai mic decât banii lui. Acesta este motivul pentru care îl consideri diabolic?

Numai omul care nu are nevoie de ea este cel mai potrivit să moştenească averea, omul care ar face avere indiferent de unde a început. Dacă un moştenitor poate face faţă banilor pe care îi are, ei îl ajută, dacă nu, ei îl distrug. Dar priveşti în perspectivă şi deplângi faptul că banii l-au corupt. Oare aşa s-a întâmplat? Sau el şi-a întinat banii? Să nu invidiezi o moştenire care nu merită să fie invidiată; averea lui nu este a ta, iar tu nu te-ai fi descurcat mai bine. Nu te gândi că ar fi trebuit să-ţi revină; încărcând lumea cu cincizeci de paraziţi în loc de unul, nu va învia potenţialitatea care a fost în averea aceea. Banul este o putere care ar muri fără rădăcină. Banii nu vor servi minţii care nu se potriveşte cu ei. Acesta este motivul pentru care îi numeşti malefici?

Banii sunt mijlocul tău de supravieţuire. Verdictul pe care îl dai asupra sursei existenţei proprii este verdictul pe care îl dai asupra vieţii proprii. Dacă sursa este coruptă, ţi-ai blestemat propria existenţă. Ţi-ai câştigat vreodată banii prin fraudă? Prin încurajarea viciilor şi a prostiei umane? Prin satisfacerea proştilor, în speranţa că vei primi mai mult decât merită capacitatea ta? Prin coborârea standardelor? Prin a face munca pe care o dispreţuieşti pentru cumpărători pe care-i urăşti? Dacă da, atunci banii tăi nu-ţi vor oferi nicio satisfacţie şi niciun moment care să te facă fericit. Şi apoi, toate lucrurile pe care le cumperi vor deveni nu un omagiu pentru tine însuţi, ci un reproş, nu o realizare, ci un lucru care-ţi aminteşte despre ruşine. Apoi vei urla că banii sunt malefici. Malefici pentru că nu vor înlocui stima ta de sine? Malefici pentru că nu te vor lăsa să te bucuri de depravarea ta? Să fie aceasta rădăcina urii tale pentru bani?

Banii vor rămâne mereu un efect şi vor refuza să te înlocuiască pe tine în ipostază cauzală. Banii sunt produsul virtuţii, dar nu-ţi vor da virtute şi nu-ţi vor răscumpăra viciile. Banii nu-ţi vor da ce nu ai câştigat, nici material, nici spiritual. Este aceasta rădăcina urii tale pentru bani?

Sau ai spus cumva că iubirea pentru bani este rădăcina tuturor relelor? A iubi ceva înseamnă a-i şti şi a-i iubi natura. A iubi banii este a şti şi a iubi faptul că banii sunt creaţia forţei pozitive care zace în tine şi, mai ales, o cale pentru a-ţi preschimba efortul prin efortul celor mai buni. Cel care-şi declară cel mai tare ura pentru bani este cel care şi-ar vinde sufletul pentru doi bănuţi - şi are un motiv bun să-i urască. Cei care iubesc banii sunt gata să lucreze pentru ei. Ştiu că au tot ce le trebuie ca să-i merite.

Să vă dau un sfat despre ce-ar trebui să vezi în caracterul oamenilor: cel care blestemă banii i-a obţinut pe căi necinstite; cel care-i respect i-a câştigat.

Fugi cât te ţin picioarele de oricine-ţi spune că banii sunt diabolici. Propoziţia asta este precum clopoţeii leprosului pentru tâlharul care se apropie. Atâta timp cât oamenii trăiesc împreună pe Pământ şi au nevoie de căi ca să coopereze, singurul substitut, dacă ar lăsa banii deoparte, ar fi ţeava puştii.

Dar banii îţi cer cele mai înalte virtuţi dacă îţi doreşti să reuşeşti sau să-i păstrezi. Oamenii care n-au curaj, mândrie şi stimă de sine, cei care n-au niciun simţ etic faţă de dreptul la bani şi nu-s gata să-i apere la fel cum îşi apără vieţile, cei care-şi cer scuze pentru că sunt bogaţi nu vor rămâne bogaţi pentru mult timp. Ei sunt momeala naturală pentru muşuroiul de tâlhari care stau sub stânci de secole, dar se târăsc afară cum simt miros de om care imploră iertare pentru vinovăţia pe care o simte din pricina faptului că are avere. Se vor grăbi să-l elibereze de vină - şi de viaţă, după cum şi merită.

Apoi vei vedea cum se înmulţesc oamenii cu dublu standard, oamenii care trăiesc prin forţă şi totuşi se bazează pe cei care trăiesc din afaceri pentru a conferi valoare banilor pe care i-au furat, oamenii care sunt autostopiştii virtuţii. Într-o societate morală, aceştia sunt infractorii, iar legile sunt făcute să te protejeze de ei. Dar, când o societate ierarhizează infractorii după drept, iar pe tâlhari după lege, oamenii când folosesc forţa ca să acumuleze din resursele victimelor pe care le-au dezarmat, abia atunci banii se transformă în răzbunare a creatorului lor. Astfel de hoţi cred că e sigur să jefuieşti un om nevinovat odată ce au trecut de o lege care să-i dezarmeze. Dar ceea ce fură devine un magnet pentru alţi hoţi, care îi deposedează în acelaşi fel în care şi ei au deposedat. Apoi cursa continuă, nu la cea mai mare capacitate de producţie, dar pentru cei mai cruzi şi brutali. Când forţa este standardul, infractorul câştigă în faţa unui hoţ de buzunare. Şi apoi societatea dispare, într-o risipă de ruşine şi masacre.

Vrei să ştii dacă vine ziua aceea? Priveşte banii... Banii sunt barometrul stării morale a unei societăţi. Când vezi că afacerile sunt făcute nu prin consimţământ, ci prin constrângere, când vezi că pentru a produce ai nevoie să obţii permisiunea de la oameni care nu produc nimic, când vezi că banii curg către cei care fac afaceri nu cu bunuri, ci cu favoruri, când vezi că oamenii devin din ce în ce mai bogaţi mai curând prin mită şi şmecherii decât prin muncă, iar legile nu te protejează, dar îi protejează pe ei de tine, când vezi că este recompensată corupţia, iar cinstea este un sacrificiu de sine, atunci vei şti că societatea în care trăieşti este condamnată. Banii sunt un mediu atât de nobil, încât nu intră în competiţie cu armele şi nu fac casă bună cu violenţa. Nu vor permite unei ţări să supravieţuiască pe jumătate în sărăcie, pe jumătate în jaf.

De fiecare dată când distrugătorii apar printre oameni, ei încep prin a distruge banii, pentru că banii sunt scutul oamenilor şi fundamental pentru o existenţă morală. Distrugătorii iau aurul şi lasă proprietarilor lui un birou plin de acte. Asta dinamitează toate standardele obiective şi-i menţine pe oameni sub puterea arbitrară a unui mecanism de reglare a valorilor. Aurul a fost un obiect valoros, un echivalent al bogăţiei produse. Hârtia este un act de ipotecare a bogăţiei inexistente, întărită de o armă îndreptată spre cei de la care se aşteaptă să o producă. Hârtia este un cec scris de tâlharii legali pe un cont care nu este al lor: pe virtutea victimelor. Fereşte-te de ziua în care nu va mai fi plătit şi când va fi numit "Cont supraîncărcat".

Când faci mijloacele de supravieţuire să pară diabolice, nu te aştepta ca oamenii să rămână buni. Nu te aştepta ca ei să rămână morali şi să-şi piardă vieţile pentru a deveni o hrană a imoralităţii. Nu te aştepta ca ei să producă ceva atunci când producerea este pedepsită, iar tâlharii sunt recompensaţi. Nu întreba cine distruge lumea: tu o distrugi.

Eşti în centrul celor mai mari realizări ale unei civilizaţii măreţe şi te întrebi de ce se fărâmiţează în jurul tău, în timp ce tu îi blestemi viaţa, sângele şi banii. Te uiţi la bani ca sălbaticii dinaintea ta şi te întrebi de ce jungla se strecoară înapoi la marginea oraşelor. De-a lungul istoriei omenirii, banii au fost mereu acaparaţi de tâlharii unei anumite asociaţii ale căror nume s-au schimbat, dar ale căror metode au rămas identice: pentru a-ţi însuşi bogăţii prin putere, trebuie să-i ţii prizonieri pe cei care produc, să-i înjoseşti, să-i defăimezi, să-i dezonorezi. Fraza aceea despre caracterul diavolesc al banilor, pe care tu o declami cu atâta mânie legitimă -, vine dintr-o epocă în care bogăţia era produsă prin munca sclavilor - acei sclavi care repetau activităţi descoperite cândva de mintea cuiva şi lăsate fără să fie îmbunătăţite prin ceva secole întregi. Atâta timp cât producţia era stimulată prin forţă, iar averea era obţinută prin cucerire, era puţin de cucerit. Şi totuşi, de-a lungul secolelor de stagnare şi înfometare, oamenii şi-au glorificat jefuitorii ca pe nişte aristocraţi ai săbiilor, ca pe nişte aristocraţi din naştere, ca pe nişte aristocraţi ai acelor regiuni, iar pe producători, fie că erau sclavi, comercianţi, proprietari de prăvălii sau industriaşi, i-au dispreţuit.

Întru gloria umanităţii, aceasta a fost, pentru prima şi pentru singura dată în istorie, o ţară a banilor, iar eu nu am niciun alt omagiu mai mare, mai plin de respect pentru America, fiindcă America înseamnă o ţară a dreptăţii, a justiţiei, a libertăţii, a producţiei, a realizării. Pentru prima dată, mintea şi banii oamenilor au fost eliberate şi nu au fost averi obţinute prin jaf, ci averi câştigate prin muncă, iar în loc de spadasini şi de sclavi, au apărut adevăraţii producători, cei mai grozavi muncitori, cele mai distinse fiinţe umane, omul care s-a realizat prin propriile-i puteri: industriaşul american.

Dacă m-ai pune să numesc cea mai extraordinară realizare a americanilor, aş alege - pentru că le conţine pe toate celelalte - faptul că ei au fost oamenii care au creat expresia "a face bani". Nicio altă limbă sau naţiune nu a mai folosit cuvintele astea până atunci; oamenii mereu s-au gândit la avere ca la o cantitate statică, menită să fie însuşită, implorată, moştenită, jefuită sau obţinută ca favor. Americanii au fost primii care au înţeles că averea trebuie să fie creată. În cuvintele "a face bani" se găseşte esenţa eticii umane.

Şi totuşi, acestea au fost cuvintele pentru care americanii au fost înfieraţi de către culturile corupte ale celorlalte continente. Acum, principiile acestor jefuitori v-au făcut să consideraţi cele mai extraordinare realizări ale voastre nişte principii ruşinoase, prosperitatea s-o înţelegeţi ca vinovăţie, pe cei mai mari oameni ai voştri, industriaşii, i-aţi văzut ca pe nişte escroci, iar minunatele lor fabrici au devenit produs şi proprietate a muncii fizice, o muncă fizică a unor sclavi mânaţi cu biciurile, ca la piramidele egiptene. Nepriceputul care râde aiurea pentru că nu vede nicio diferenţă între puterea dolarului şi puterea biciului trebuie să înveţe diferenţa pe cont propriu - şi aşa cred că se va şi întâmpla.

Până când şi dacă nu descoperi că banii sunt rădăcina binelui, lucrezi la propria distrugere. Când banii vor înceta să mai fie obiectul prin care oamenii fac înţelegeri unul cu celălalt, oamenii vor devin simple instrumente în mâinile oamenilor. Sânge, biciuri şi arme - sau bani. Fă o alegere - nu există alta şi nu mai e timp.

Francisco nu s-a uitat deloc înspre Rearden în timp ce vorbea, însă, în clipa când a terminat, ochii lui s-au îndreptat către el. Rearden a rămas nemişcat, fără să vadă nimic altceva în afară de chipul lui Francisco d\'Anconia printre acele figuri care se mişcau şi printre vocile aspre din jurul lor.

Erau oameni care ascultaseră, dar care acum se grăbeau să plece, şi oameni care spuneau: "Este îngrozitor!" - "Nu-i adevărat!" - "Ce imoral şi egoist!", şi spuneau asta cu voce tare şi, în acelaşi timp, cu luare-aminte, de parcă-şi doreau ca vecinii lor să-i audă, dar şi sperând că Francisco nu-i va auzi.
- Señor d\'Anconia, a spus în cele din urmă femeia cu cercei, nu sunt de acord cu dumneavoastră!
- Dacă puteţi să combateţi o singură propoziţie pe care am rostit-o, doamnă, o voi asculta cu plăcere.
- O, nu vă pot răspunde. Nu am niciun răspuns, mintea mea nu funcţionează aşa, dar simt că nu aveţi dreptate, deci ştiu că greşiţi.
- De unde ştiţi?
- Aşa simt. Nu pun temei pe raţiunea mea, pun temei pe inimă. Poate că sunteţi priceput la logică, dar nu aveţi inimă.
- Doamnă, când vom vedea oameni murind de foame în jurul nostru, inima dumneavoastră nu le va fi de niciun ajutor. Şi sunt destul de fără inimă încât să spun că, atunci când veţi striga: "Dar nu am ştiut!", nu veţi fi iertată.

Femeia s-a întors, un fior trecu prin obrajii ei şi; cu un tremur furios al vocii, a spus:
- Da, cu siguranţă este un mod nostim de a vorbi la o petrecere.

Un bărbat solid, cu o privire care nu putea să se fixeze, a spus tare, cu vocea plină de un entuziasm forţat, care sugera că singura lui grijă în orice problemă era să nu o lase să se transforme într-o dispută:
- Dacă asta simţiţi faţă de bani, señor, eu cred că sunt al naibii de bucuros că am o bucată bunicică din bunurile d\'Anconia Copper.

Francisco i-a răspuns cu voce gravă:
- Vă sugerez să vă mai gândiţi o dată, domnule.

Ayn Rand
Revolta lui Atlas (vol. 2) - Ori-ori
Editura Cartier, 2014
Traducere din engleză de Vlad Pojoga



*****
Intro

Născută Alissa Zinovievna Rosenbaum, pe 2 februarie 1905, la Petersburg, Rusia şi decedată pe 6 martie 1982, New York, SUA, Ayn Rand a fost eseistă şi scriitoare americană, iniţiatoarea curentului numit obiectivism şi autoare a romanelor We the Living, Anthem, The Fountainhead şi Atlas Shrugged.

Revolta lui Atlas este considerată în SUA cea mai citită carte după Biblie iar canalul Discovery o plasează în "Top 10 - Cărţi care au schimbat lumea".

"Atlas Shrugged este un elogiu adus vieţii şi fericirii. Justiţia este necruţătoare. Indivizii creativi, urmărirea neabătută a scopurilor şi bunul-simţ îşi găsesc aici satisfacţia şi împlinirea. Paraziţii care se îndepărtează mereu de scopuri şi de raţiune îşi află sfârşitul, aşa cum se şi cuvine." (Alan Greenspan)
"Rand a scris cea mai provocatoare din punct de vedere intelectual ficţiune a generaţiei sale." (John David Lewis)

***
Fragment în avanpremieră

Rearden şi-a dat seama, pentru prima dată, după toate momentele pe jumătate înţelese, pe jumătate respinse, că se gândise mult la Francisco d\'Anconia şi a alungat gândul acesta înainte să se transforme într-o dovadă în plus că-şi dorea tare mult să-l vadă din nou. În momentele de oboseală bruscă, la birou, când focurile cuptoarelor scădeau în lumina amurgului, în întunericul drumului de ţară înspre casă, în liniştea nopţilor fără somn, se trezea gândindu-se la singurul om care a părut cândva să fie portavocea lui. A alungat această amintire spunându-şi: "Dar e mai rău decât toţi ceilalţi luaţi la un loc!", şi, în acelaşi timp, era sigur că tot ce spusese nu era adevărat şi era totuşi incapabil să precizeze care era motivul real al acestei certitudini. S-a trezit că cerceta ziarele să vadă dacă Francisco d\'Anconia s-a întors în New York - şi a aruncat ziarele la o parte, întrebându-se furios: "Şi dacă s-a întors? Te-ai duce să-l urmăreşti prin cluburi de noapte şi pe la cocktailuri? Ce vrei de la el?"

Asta era tot ce voia de la el, s-a gândit în momentul în care s-a pomenit zâmbind fiindcă l-a zărit pe Francisco în mulţime, acest sentiment straniu în care se găseau şi curiozitate, şi amuzament, şi speranţă.

Francisco nu părea să-l fi observat. Rearden a rămas pe loc ţinându- şi în frâu impulsul de a se apropia; nu, mai ales după conversaţia pe care am avut-o, s-a gândit, pentru ce? ce i-aş putea spune? Şi apoi, simţind din nou acelaşi lucru care-l făcuse mai devreme să zâmbească şi să nu-şi mai facă griji, certitudinea că proceda bine, s-a trezit plimbându-se de-a lungul sălii de bal către grupul care-l înconjura pe Francisco d\'Anconia.

S-a întrebat, privindu-i, de ce erau atât de atraşi oamenii ăştia de Francisco, de ce au ales să-l ţină prizonier în cercul acela strâmt când ranchiuna pe care i-o purtau era atât de evidentă în chiar zâmbetele lor. Pe chipurile lor se putea intui urma unei căutături limpezi, nu de frică, ci de laşitate: o privire plină de furie. Francisco părea să fie îngrijorat, aşa cum stătea rezemat de marginea treptelor de marmură, pe jumătate înclinat, pe jumătate pe jos, pe scări, totuşi poziţia lui exprima o oarecare detaşare care se combina armonios cu sobrietatea hainelor şi-i dădea un aer de eleganţă superlativă.

Chipul lui era singurul din încăpere care părea lipsit de griji şi care arbora zâmbetul strălucitor pe care se cade să-l ai la o petrecere; ochii însă nu păreau să aibă nicio expresie anume, nicio urmă de veselie şi nici nu lăsau să se vadă, ca un semnal de avertizare, nimic altceva în afară de energia unei receptivităţi acutizate.

Rămas la marginea grupului, fără ca cineva să-l observe, Rearden a auzit o femeie, care purta cercei mari, cu diamante şi care avea o faţă nervoasă, care întreba încordată:
- Señor d\'Anconia, încotro credeţi că se îndreaptă lumea?
- Către exact ce merită.
- O, ce crud!
- Nu credeţi că legea morală funcţionează cu adevărat, madame? a întrebat Francisco grav.
- Ba cred.

Rearden l-a auzit pe Bertram Scudder, dincolo de grup, spunându-I unei fete care scosese un icnet indignat:
- Nu-l lăsa să te supere. Ştii, banii sunt rădăcina tuturor relelor, iar ăsta-i produsul lor tipic.

Lui Rearden i-a trecut prin cap că Francisco n-ar fi putut să audă replica, dar l-a văzut întorcându-se înspre ei cu un zâmbet grav şi curtenitor.
- Deci crezi că banii sunt rădăcina tuturor relelor? i s-a adresat Francisco d\'Anconia. Te-ai întrebat vreodată care este rădăcina banilor? Banii sunt un obiect de schimb, care nu poate exista dacă nu există bunuri produse şi oameni capabili să le producă. Banii sunt forma materială a principiului care spune că oamenii care îşi doresc să aibă de a face unul cu celălalt trebuie să aibă de a face cu schimbul şi să dea valoare în schimbul valorii. Banii nu sunt ustensila şmecherilor, care-ţi revendică produsul folosindu-se de lacrimi, ori cea a tâlharilor, care ţi-l iau cu de-a sila. Banii pot exista doar prin oamenii care produc. Asta consideri tu malefic?

Când accepţi bani pentru efortul făcut de tine, faci asta doar cu condiţia că-i vei oferi la schimb pentru produsul făcut prin efortul altora. Nu sunt şmecherii sau tâlharii cei care dau valoare banilor. Nici un ocean de lacrimi, nici toate armele din lume nu pot să transforme bucăţile alea de hârtie din portofelul tău în pâinea de care ai nevoie ca să supravieţuieşti a doua zi. Bucăţile alea de hârtie care ar fi trebuit să fie aur sunt o dovadă de onoare - dreptul tău asupra energiei pe care o produc oamenii. Portofelul tău este speranţa ta că, undeva, în lumea care te înconjoară, există oameni care-şi vor îndeplini obligaţiile legate de principiul moralităţii care este rădăcina banilor. Asta consideri tu malefic?

Te-ai uitat vreodată la sursa producţiei? Uită-te la un generator electric şi îndrăzneşte să-ţi spui că a fost creat de efortul fizic al unor brute fără creier. Încearcă să creşti o sămânţă de grâu fără ştiinţa pe care au lăsat-o cei care au descoperit asta. Încearcă să obţii hrană fără mişcare fizică - o să afli că mintea unui om e rădăcina tuturor bunurilor produse şi a tuturor bogăţiilor existente pe Pământ.

Dar spui că banii sunt făcuţi de cei puternici pe socoteala celor slabi? La ce putere te referi? Nu este puterea care vine din arme sau muşchi. Bogăţia este produsul unui om care gândeşte. Atunci banii sunt făcuţi de omul care inventează un motor în detrimentul celor care nu l-au inventat? Sunt banii făcuţi de cei inteligenţi în detrimentul celor proşti? De cei capabili în detrimentul celor incompetenţi? De cei ambiţioşi în detrimentul celor leneşi? Banii sunt făcuţi - înainte de a fi putut fi furaţi sau ascunşi - din efortul fiecărui om onest, fiecare în măsura posibilităţilor lui. Un om onest este unul care ştie că nu poate consuma mai mult decât a produs.

A face tranzacţii pe bani este codul oamenilor care dau dovadă de bunăvoinţă. Banii se bazează pe axioma că fiecare om este stăpânul minţii sale şi al efortului său. Banii nu dau nicio putere ca să prescrie valoarea efortului tău, mai puţin alegerea voluntară a celui care doreşte să-ţi dea efortul lui în schimb. Banii îţi permit să obţii bunuri proprii prin muncă, de aceea au valoare pentru cei care cumpără bunurile, dar nu mai mult. Banii nu-ţi permit să faci nicio afacere în afara celor cu beneficii comune, aşa cum exprimă judecata limpede a celor care tranzacţionează. Banii îţi cer recunoaşterea faptului că oamenii trebuie să muncească pentru binele lor, nu pentru rău, pentru obţinerea lor, nu pentru pierdere, recunoaşterea faptului că ei nu sunt animale de povară, născute să ducă în spate mizeria ta, că trebuie să-i preţuieşti, nu să-i răneşti, că cea mai obişnuită legătură dintre oameni este nu tranzacţionarea durerilor, ci schimbul de bunuri. Banii îţi cer să vinzi nu o slăbiciune faţă de neputinţele oamenilor, ci talentul tău de a le înţelege motivele; cer să faci nu cea mai proastă investiţie, ci cea mai bună pe care o poţi face cu banii pe care-i ai. Iar când oamenii trăiesc din comerţ - unde raţiunea, nu forţa, este arbitrul suprem -, cel mai bun produs este cel care obţine cea mai bună performanţă, cel cu cea mai bună judecată şi cu cea mai mare capacitate, iar nivelul productivităţii unui om este echivalent cu nivelul recompensei. Aceasta este condiţia de a fi a celor a căror ustensilă şi simbol este banul. Asta consideri tu malefic?

Dar banii sunt doar unelte. Te vor duce oriunde doreşti, dar nu-ţi vor ţine loc de şofer. Îţi vor oferi mijloacele să-ţi satisfaci dorinţele, dar nu te vor alimenta cu dorinţe. Banii sunt năpasta oamenilor care încearcă să răstoarne legea cauzalităţii şi nenorocirea celor care încearcă să substituie raţiunea umană prin luarea în posesie a produselor raţiunii.

Banii nu vor cumpăra fericirea pentru omul care nu are nici cea mai vagă idee despre propriile lui dorinţe: banii nu-i vor oferi o scară de valori dacă el a uitat ce e demn să fie preţuit şi nu-i vor construi un scop dacă a renunţat la dorinţa de a-l căuta. Banii nu vor cumpăra inteligenţă pentru prost, sau admiraţie pentru laş, sau respect pentru incompetent. Omul care încearcă să cumpere creierul celor superiori lui pentru ca ei să-l servească - banii înlocuindu-i raţiunea - va ajunge o victimă a celor inferiori lui. Oamenii inteligenţi îl părăsesc, dar trişorii şi escrocii se îngrămădesc în jurul lui, atraşi de o lege care nu a fost încă descoperită: că niciun om nu poate să fie mai mic decât banii lui. Acesta este motivul pentru care îl consideri diabolic?

Numai omul care nu are nevoie de ea este cel mai potrivit să moştenească averea, omul care ar face avere indiferent de unde a început. Dacă un moştenitor poate face faţă banilor pe care îi are, ei îl ajută, dacă nu, ei îl distrug. Dar priveşti în perspectivă şi deplângi faptul că banii l-au corupt. Oare aşa s-a întâmplat? Sau el şi-a întinat banii? Să nu invidiezi o moştenire care nu merită să fie invidiată; averea lui nu este a ta, iar tu nu te-ai fi descurcat mai bine. Nu te gândi că ar fi trebuit să-ţi revină; încărcând lumea cu cincizeci de paraziţi în loc de unul, nu va învia potenţialitatea care a fost în averea aceea. Banul este o putere care ar muri fără rădăcină. Banii nu vor servi minţii care nu se potriveşte cu ei. Acesta este motivul pentru care îi numeşti malefici?

Banii sunt mijlocul tău de supravieţuire. Verdictul pe care îl dai asupra sursei existenţei proprii este verdictul pe care îl dai asupra vieţii proprii. Dacă sursa este coruptă, ţi-ai blestemat propria existenţă. Ţi-ai câştigat vreodată banii prin fraudă? Prin încurajarea viciilor şi a prostiei umane? Prin satisfacerea proştilor, în speranţa că vei primi mai mult decât merită capacitatea ta? Prin coborârea standardelor? Prin a face munca pe care o dispreţuieşti pentru cumpărători pe care-i urăşti? Dacă da, atunci banii tăi nu-ţi vor oferi nicio satisfacţie şi niciun moment care să te facă fericit. Şi apoi, toate lucrurile pe care le cumperi vor deveni nu un omagiu pentru tine însuţi, ci un reproş, nu o realizare, ci un lucru care-ţi aminteşte despre ruşine. Apoi vei urla că banii sunt malefici. Malefici pentru că nu vor înlocui stima ta de sine? Malefici pentru că nu te vor lăsa să te bucuri de depravarea ta? Să fie aceasta rădăcina urii tale pentru bani?

Banii vor rămâne mereu un efect şi vor refuza să te înlocuiască pe tine în ipostază cauzală. Banii sunt produsul virtuţii, dar nu-ţi vor da virtute şi nu-ţi vor răscumpăra viciile. Banii nu-ţi vor da ce nu ai câştigat, nici material, nici spiritual. Este aceasta rădăcina urii tale pentru bani?

Sau ai spus cumva că iubirea pentru bani este rădăcina tuturor relelor? A iubi ceva înseamnă a-i şti şi a-i iubi natura. A iubi banii este a şti şi a iubi faptul că banii sunt creaţia forţei pozitive care zace în tine şi, mai ales, o cale pentru a-ţi preschimba efortul prin efortul celor mai buni. Cel care-şi declară cel mai tare ura pentru bani este cel care şi-ar vinde sufletul pentru doi bănuţi - şi are un motiv bun să-i urască. Cei care iubesc banii sunt gata să lucreze pentru ei. Ştiu că au tot ce le trebuie ca să-i merite.

Să vă dau un sfat despre ce-ar trebui să vezi în caracterul oamenilor: cel care blestemă banii i-a obţinut pe căi necinstite; cel care-i respect i-a câştigat.

Fugi cât te ţin picioarele de oricine-ţi spune că banii sunt diabolici. Propoziţia asta este precum clopoţeii leprosului pentru tâlharul care se apropie. Atâta timp cât oamenii trăiesc împreună pe Pământ şi au nevoie de căi ca să coopereze, singurul substitut, dacă ar lăsa banii deoparte, ar fi ţeava puştii.

Dar banii îţi cer cele mai înalte virtuţi dacă îţi doreşti să reuşeşti sau să-i păstrezi. Oamenii care n-au curaj, mândrie şi stimă de sine, cei care n-au niciun simţ etic faţă de dreptul la bani şi nu-s gata să-i apere la fel cum îşi apără vieţile, cei care-şi cer scuze pentru că sunt bogaţi nu vor rămâne bogaţi pentru mult timp. Ei sunt momeala naturală pentru muşuroiul de tâlhari care stau sub stânci de secole, dar se târăsc afară cum simt miros de om care imploră iertare pentru vinovăţia pe care o simte din pricina faptului că are avere. Se vor grăbi să-l elibereze de vină - şi de viaţă, după cum şi merită.

Apoi vei vedea cum se înmulţesc oamenii cu dublu standard, oamenii care trăiesc prin forţă şi totuşi se bazează pe cei care trăiesc din afaceri pentru a conferi valoare banilor pe care i-au furat, oamenii care sunt autostopiştii virtuţii. Într-o societate morală, aceştia sunt infractorii, iar legile sunt făcute să te protejeze de ei. Dar, când o societate ierarhizează infractorii după drept, iar pe tâlhari după lege, oamenii când folosesc forţa ca să acumuleze din resursele victimelor pe care le-au dezarmat, abia atunci banii se transformă în răzbunare a creatorului lor. Astfel de hoţi cred că e sigur să jefuieşti un om nevinovat odată ce au trecut de o lege care să-i dezarmeze. Dar ceea ce fură devine un magnet pentru alţi hoţi, care îi deposedează în acelaşi fel în care şi ei au deposedat. Apoi cursa continuă, nu la cea mai mare capacitate de producţie, dar pentru cei mai cruzi şi brutali. Când forţa este standardul, infractorul câştigă în faţa unui hoţ de buzunare. Şi apoi societatea dispare, într-o risipă de ruşine şi masacre.

Vrei să ştii dacă vine ziua aceea? Priveşte banii... Banii sunt barometrul stării morale a unei societăţi. Când vezi că afacerile sunt făcute nu prin consimţământ, ci prin constrângere, când vezi că pentru a produce ai nevoie să obţii permisiunea de la oameni care nu produc nimic, când vezi că banii curg către cei care fac afaceri nu cu bunuri, ci cu favoruri, când vezi că oamenii devin din ce în ce mai bogaţi mai curând prin mită şi şmecherii decât prin muncă, iar legile nu te protejează, dar îi protejează pe ei de tine, când vezi că este recompensată corupţia, iar cinstea este un sacrificiu de sine, atunci vei şti că societatea în care trăieşti este condamnată. Banii sunt un mediu atât de nobil, încât nu intră în competiţie cu armele şi nu fac casă bună cu violenţa. Nu vor permite unei ţări să supravieţuiască pe jumătate în sărăcie, pe jumătate în jaf.

De fiecare dată când distrugătorii apar printre oameni, ei încep prin a distruge banii, pentru că banii sunt scutul oamenilor şi fundamental pentru o existenţă morală. Distrugătorii iau aurul şi lasă proprietarilor lui un birou plin de acte. Asta dinamitează toate standardele obiective şi-i menţine pe oameni sub puterea arbitrară a unui mecanism de reglare a valorilor. Aurul a fost un obiect valoros, un echivalent al bogăţiei produse. Hârtia este un act de ipotecare a bogăţiei inexistente, întărită de o armă îndreptată spre cei de la care se aşteaptă să o producă. Hârtia este un cec scris de tâlharii legali pe un cont care nu este al lor: pe virtutea victimelor. Fereşte-te de ziua în care nu va mai fi plătit şi când va fi numit "Cont supraîncărcat".

Când faci mijloacele de supravieţuire să pară diabolice, nu te aştepta ca oamenii să rămână buni. Nu te aştepta ca ei să rămână morali şi să-şi piardă vieţile pentru a deveni o hrană a imoralităţii. Nu te aştepta ca ei să producă ceva atunci când producerea este pedepsită, iar tâlharii sunt recompensaţi. Nu întreba cine distruge lumea: tu o distrugi.

Eşti în centrul celor mai mari realizări ale unei civilizaţii măreţe şi te întrebi de ce se fărâmiţează în jurul tău, în timp ce tu îi blestemi viaţa, sângele şi banii. Te uiţi la bani ca sălbaticii dinaintea ta şi te întrebi de ce jungla se strecoară înapoi la marginea oraşelor. De-a lungul istoriei omenirii, banii au fost mereu acaparaţi de tâlharii unei anumite asociaţii ale căror nume s-au schimbat, dar ale căror metode au rămas identice: pentru a-ţi însuşi bogăţii prin putere, trebuie să-i ţii prizonieri pe cei care produc, să-i înjoseşti, să-i defăimezi, să-i dezonorezi. Fraza aceea despre caracterul diavolesc al banilor, pe care tu o declami cu atâta mânie legitimă -, vine dintr-o epocă în care bogăţia era produsă prin munca sclavilor - acei sclavi care repetau activităţi descoperite cândva de mintea cuiva şi lăsate fără să fie îmbunătăţite prin ceva secole întregi. Atâta timp cât producţia era stimulată prin forţă, iar averea era obţinută prin cucerire, era puţin de cucerit. Şi totuşi, de-a lungul secolelor de stagnare şi înfometare, oamenii şi-au glorificat jefuitorii ca pe nişte aristocraţi ai săbiilor, ca pe nişte aristocraţi din naştere, ca pe nişte aristocraţi ai acelor regiuni, iar pe producători, fie că erau sclavi, comercianţi, proprietari de prăvălii sau industriaşi, i-au dispreţuit.

Întru gloria umanităţii, aceasta a fost, pentru prima şi pentru singura dată în istorie, o ţară a banilor, iar eu nu am niciun alt omagiu mai mare, mai plin de respect pentru America, fiindcă America înseamnă o ţară a dreptăţii, a justiţiei, a libertăţii, a producţiei, a realizării. Pentru prima dată, mintea şi banii oamenilor au fost eliberate şi nu au fost averi obţinute prin jaf, ci averi câştigate prin muncă, iar în loc de spadasini şi de sclavi, au apărut adevăraţii producători, cei mai grozavi muncitori, cele mai distinse fiinţe umane, omul care s-a realizat prin propriile-i puteri: industriaşul american.

Dacă m-ai pune să numesc cea mai extraordinară realizare a americanilor, aş alege - pentru că le conţine pe toate celelalte - faptul că ei au fost oamenii care au creat expresia "a face bani". Nicio altă limbă sau naţiune nu a mai folosit cuvintele astea până atunci; oamenii mereu s-au gândit la avere ca la o cantitate statică, menită să fie însuşită, implorată, moştenită, jefuită sau obţinută ca favor. Americanii au fost primii care au înţeles că averea trebuie să fie creată. În cuvintele "a face bani" se găseşte esenţa eticii umane.

Şi totuşi, acestea au fost cuvintele pentru care americanii au fost înfieraţi de către culturile corupte ale celorlalte continente. Acum, principiile acestor jefuitori v-au făcut să consideraţi cele mai extraordinare realizări ale voastre nişte principii ruşinoase, prosperitatea s-o înţelegeţi ca vinovăţie, pe cei mai mari oameni ai voştri, industriaşii, i-aţi văzut ca pe nişte escroci, iar minunatele lor fabrici au devenit produs şi proprietate a muncii fizice, o muncă fizică a unor sclavi mânaţi cu biciurile, ca la piramidele egiptene. Nepriceputul care râde aiurea pentru că nu vede nicio diferenţă între puterea dolarului şi puterea biciului trebuie să înveţe diferenţa pe cont propriu - şi aşa cred că se va şi întâmpla.

Până când şi dacă nu descoperi că banii sunt rădăcina binelui, lucrezi la propria distrugere. Când banii vor înceta să mai fie obiectul prin care oamenii fac înţelegeri unul cu celălalt, oamenii vor devin simple instrumente în mâinile oamenilor. Sânge, biciuri şi arme - sau bani. Fă o alegere - nu există alta şi nu mai e timp.

Francisco nu s-a uitat deloc înspre Rearden în timp ce vorbea, însă, în clipa când a terminat, ochii lui s-au îndreptat către el. Rearden a rămas nemişcat, fără să vadă nimic altceva în afară de chipul lui Francisco d\'Anconia printre acele figuri care se mişcau şi printre vocile aspre din jurul lor.

Erau oameni care ascultaseră, dar care acum se grăbeau să plece, şi oameni care spuneau: "Este îngrozitor!" - "Nu-i adevărat!" - "Ce imoral şi egoist!", şi spuneau asta cu voce tare şi, în acelaşi timp, cu luare-aminte, de parcă-şi doreau ca vecinii lor să-i audă, dar şi sperând că Francisco nu-i va auzi.
- Señor d\'Anconia, a spus în cele din urmă femeia cu cercei, nu sunt de acord cu dumneavoastră!
- Dacă puteţi să combateţi o singură propoziţie pe care am rostit-o, doamnă, o voi asculta cu plăcere.
- O, nu vă pot răspunde. Nu am niciun răspuns, mintea mea nu funcţionează aşa, dar simt că nu aveţi dreptate, deci ştiu că greşiţi.
- De unde ştiţi?
- Aşa simt. Nu pun temei pe raţiunea mea, pun temei pe inimă. Poate că sunteţi priceput la logică, dar nu aveţi inimă.
- Doamnă, când vom vedea oameni murind de foame în jurul nostru, inima dumneavoastră nu le va fi de niciun ajutor. Şi sunt destul de fără inimă încât să spun că, atunci când veţi striga: "Dar nu am ştiut!", nu veţi fi iertată.

Femeia s-a întors, un fior trecu prin obrajii ei şi; cu un tremur furios al vocii, a spus:
- Da, cu siguranţă este un mod nostim de a vorbi la o petrecere.

Un bărbat solid, cu o privire care nu putea să se fixeze, a spus tare, cu vocea plină de un entuziasm forţat, care sugera că singura lui grijă în orice problemă era să nu o lase să se transforme într-o dispută:
- Dacă asta simţiţi faţă de bani, señor, eu cred că sunt al naibii de bucuros că am o bucată bunicică din bunurile d\'Anconia Copper.

Francisco i-a răspuns cu voce gravă:
- Vă sugerez să vă mai gândiţi o dată, domnule.