Revolta lui Atlas (vol. 1). Noncontradicţia

Ayn Rand
Revolta lui Atlas (vol. 1) - Noncontradicţia
Editura Cartier, 2014
Traducere din engleză de Vlad Pojoga



*****
Intro

Născută Alissa Zinovievna Rosenbaum, pe 2 februarie 1905, la Petersburg, Rusia şi decedată pe 6 martie 1982, New York, SUA, Ayn Rand a fost eseistă şi scriitoare americană, iniţiatoarea curentului numit obiectivism şi autoare a romanelor We the Living, Anthem, The Fountainhead şi Atlas Shrugged.

Primul volum din bestseller-ul internaţional al scriitoarei Ayn Rand, Revolta lui Atlas / Atlas Shrugged a fost tradus, în premieră în limba română, la Editura Cartier şi se găseşte deja în librăriile din toată ţara. În următoarea perioadă urmează să apară şi celelalte două volume. Revolta lui Atlas este considerată în SUA cea mai citită carte după Biblie iar canalul Discovery o plasează în "Top 10 - Cărţi care au schimbat lumea".

"Dagny, nimic nu-i mai important în viaţă, decît felul în care-ţi faci treaba. Nimic. Doar asta. Orice altceva ai fi, de acolo o să vină. E singura măsură a valorii umane. Toate codurile alea etice pe care o să încerce să ţi le bage pe gât sunt bani falşi pe care şarlatanii i-au băgat pe piaţă ca să fraierească pe toată lumea. Codul competenţei e singurul sistem moral adevărat." (Ayn Rand)

"Filosofia mea este, în esenţă, înţelegerea omului ca fiinţă eroică, al cărui scop moral e propria fericire, a cărui activitate nobilă sunt propriile realizări şi propria productivitate, şi al cărui singur absolut e raţiunea." (Ayn Rand)

***
Fragment

În zilele de vară şi în liniştea grea a serilor din oraş, erau momente când vreun bărbat singur sau vreo femeie singură - pe o bancă din parc, la un colţ de stradă, la o fereastră deschisă - vedea în ziare o menţiune scurtă a progresului liniei John Galt şi se uita la oraş cu o săgetare neaşteptată de speranţă. Aceştia erau cei mai tineri, cei care simţeau că e genul de eveniment pe care ei doreau să-l vadă ocupându-şi locul în lume - sau cei mai bătrâni, care văzuseră o lume în care genul acesta de evenimente se întâmplau. Nu le păsa de căi ferate, nu ştiau nimic despre afaceri, ştiau doar că cineva se luptă împotriva unor probabilităţi mici şi câştigă. Nu admirau scopul luptătorului, credeau în vocile opiniei publice - şi totuşi, când citeau că linia se dezvoltă, simţeau o scânteie de moment şi se întrebau de ce acest lucru face ca propriile lor probleme să pară mai uşoare.

În tăcere, necunoscută nimănui, cu excepţia depozitului de marfă al companiei Taggart Transcontinental din Cheyenne şi a birourilor de la linia John Galt de pe aleea întunecată, marfa venea şi comenzile pentru vagoane se adunau grămadă - pentru primul tren care va traversa linia John Galt. Dagny Taggart a anunţat că primul tren va fi nu unul expres de pasageri, plin de celebrităţi şi de politicieni, cum era tradiţia, ci unul special de marfă.

Marfa venea de la ferme, din depozite de cherestea, din mine de pretutindeni din ţară, din locuri îndepărtate a căror ultimă modalitate de supravieţuire erau fabricile din Colorado. Nimeni nu a scris despre aceste marfare, pentru că existau oameni care nu erau dezinteresaţi.

Linia Phoenix-Durango trebuia să se închidă pe douăzeci şi cinci iulie. Primul tren de pe linia John Galt avea să circule pe douăzeci şi doi iulie.
- Deci aşa stă treaba, domnişoară Taggart, spusese delegatul Uniunii Mecanicilor de Locomotive.
- Nu cred că vă vom permite să conduceţi acel tren.

Dagny stătea la biroul ei uzat, lângă peretele peticit al sediului. Spuse, fără să se mişte:
- Ieşi afară de aici.

Era o frază pe care bărbatul nu o mai auzise în birourile rafinate ale directorilor de cale ferată. Arăta derutat.
- Am venit să vă spun...
- Dacă ai ceva să-mi spui, ia-o de la început.
- Poftim?
- Nu-mi spune mie ce o să-mi permiţi să fac.
- Păi, ce am vrut să spun este că nu o să permitem oamenilor noştri să vă conducă trenul.
- Asta e altceva.
- Păi, asta am hotărât.
- Cine a hotărât?
- Comitetul. Ce faceţi este o încălcare a drepturilor omului. Nu puteţi obliga oamenii să meargă la moarte - când acel pod se va dărâma - doar ca să facă bani pentru dumneavoastră.

Se întinse după o coală albă de hârtie şi i-o înmână.
- Declar-o în scris, spuse ea, şi vom semna un contract în acest sens.
- Ce fel de contract?
- Că niciun membru al Uniunii voastre nu va fi angajat vreodată să conducă o locomotivă pe linia John Galt.
- Păi... aşteptaţi puţin... eu nu am spus niciodată...
- Nu vrei să semnezi un astfel de contract?
- Nu, eu...
- De ce nu, dacă ştii deja că podul se va prăbuşi?
- Vreau doar să...
- Ştiu ce vrei. Putere asupra oamenilor tăi prin slujbele pe care eu le dau lor - şi asupra mea prin oamenii tăi. Vrei ca eu să furnizez locurile de muncă şi vrei să faci imposibil ca eu să am vreun loc de muncă de furnizat. Acum îţi voi da posibilitatea să alegi. Trenul va porni. Nu ai de ales în privinţa asta. Dar ai de ales dacă va fi condus de unul dintre oamenii tăi sau nu. Dacă alegi să nu-i laşi, trenul oricum va circula, chiar dacă ar trebui să conduc eu însămi locomotiva. Atunci, dacă podul se prăbuşeşte, nu va mai exista oricum nicio cale ferată. Dar dacă nu se prăbuşeşte, niciun membru al Uniunii tale nu va avea vreodată un loc de muncă pe linia John Galt. Dacă tu crezi că eu am nevoie de oamenii tăi mai mult decât au ei nevoie de mine, alege în mod corespunzător. Dacă ştii că eu pot conduce o locomotivă, dar ei nu pot construi o cale ferată, alege în felul acesta. Acum, vei interzice oamenilor tăi să conducă acel tren?
- Nu am spus că o vom interzice. Nu am spus nimic de interdicţie. Dar... dar nu-i puteţi obliga pe oameni să-şi rişte viaţa pe ceva ce nu a mai fost încercat de nimeni înainte.
- Nu voi obliga pe nimeni să facă asta.
- Ce aveţi de gând să faceţi?
- Voi cere un voluntar.
- Şi dacă nu se oferă nimeni voluntar?
- Atunci va fi problema mea, nu a ta.
- Păi, lăsaţi-mă să vă spun că-i voi sfătui să refuze.
- Bine. Sfătuieşte-i ce doreşti. Spune-le orice vrei tu. Dar lasă decizia în mâna lor. Nu încerca să le interzici.

Anunţul care apărea în fiecare depou al sistemului Taggart era semnat "Edwin Willers, vicepreşedinte executiv". Le cerea mecanicilor care erau dispuşi să conducă primul tren pe linia John Galt să anunţe acest lucru la biroul domnului Willers, dar nu mai târziu de ora unsprezece, în dimineaţa de cincisprezece iulie.

Era unsprezece şi un sfert în dimineaţa de cincisprezece iulie când telefonul a sunat în biroul ei. Era Eddie, telefonând de mai sus, din clădirea Taggart.
- Dagny, cred că ar fi bine să vii până aici. Vocea lui suna bizar.

Se grăbi peste drum, apoi prin holurile cu pardoseală de marmură, către uşa care încă avea numele "Dagny Taggart" scris pe panoul de sticlă. Deschise uşa.

Anticamera biroului era plină. Bărbaţii stăteau înghesuiţi printre mese, sprijiniţi de perete. Când a intrat, şi-au scos pălăriile într-o linişte bruscă. Vedea capetele încărunţite, umerii musculoşi, vedea feţele zâmbitoare ale personalului ei de la birouri şi faţa lui Eddie Willers în capătul încăperii. Toată lumea ştia că nu trebuia să spună nimic.

Eddie stătea lângă uşa deschisă a biroului ei. Adunarea s-a dat la o parte pentru a-i face loc să ajungă la el. El şi-a mişcat mâna, arătând spre cameră, apoi la o grămadă de scrisori şi detelegrame.
- Dagny, fiecare dintre ei, spuse el. Toţi mecanicii de la Taggart Transcontinental. Cei care au putut au venit aici, unii de departe, cum ar fi Chicago Division. Arătă către corespondenţă. Acolo sunt restul. Ca să fiu mai exact, sunt doar trei de la care nu am auzit nimic: unul, aflat în vacanţă în pădurile din nord, unul în spital şi unul e în închisoare pentru conducere neregulamentară a vehiculului său.

Ea se uită la oameni. Văzu surâsurile reţinute de pe feţele solemne. Şi-a înclinat capul în semn de recunoştinţă. A rămas nemişcată un moment, cu capul plecat, ca şi cum ar fi acceptat un verdict, ştiind că verdictul i se aplica ei, fiecărui om din cameră şi lumii de dincolo de zidurile clădirii.
- Mulţumesc, le-a spus.

Majoritatea bărbaţilor o văzuseră de multe ori. Uitându-se la ea, în timp ce-şi înălţa privirea, mulţi dintre ei se gândeau - în mod surprinzător şi pentru prima dată - că faţa vicepreşedintelui executiv era faţa unei femei şi era o faţă frumoasă.

Cineva din fundul mulţimii a ţipat deodată, vesel:
- La naiba cu Jim Taggart!

O explozie i-a răspuns. Bărbaţii râdeau, aclamau şi începură să aplaude. Răspunsul era cu totul disproporţionat faţă de frază. Dar fraza le-a oferit scuza de care aveau nevoie. Păreau să-l aplaude pe vorbitor, într-o opoziţie obraznică faţă de autoritate. Dar toată lumea din încăpere ştia pe cine aclamă.

Dagny a ridicat mâna.
- E prea devreme, le-a spus, râzând. Mai aşteptaţi o săptămână. Atunci va trebui să sărbătorim. Şi credeţi-mă, o vom face!

Au tras la sorţi pentru cursă. Ea a ales o bucată de hârtie împăturită dintr-o grămadă care conţinea toate numele lor. Câştigătorul nu se afla în sală, dar era unul dintre cei mai buni oameni din sistem, Pat Logan, mecanic pe Taggart Comet din divizia Nebraska.
- Contactează-l pe Pat şi spune-i că a fost retrogradat pe un marfar, i-a spui lui Eddie. Adăugă nonşalant, ca şi cum ar fi fost o decizie de ultim moment, dar nu păcăli pe nimeni: A, da, spune-i că voi face cursa asta cu el în locomotivă.

Un mecanic bătrân de lângă ea rânji şi-i spuse:
- Mă gândeam eu că o veţi face, domnişoară Taggart.

***

Rearden se afla în New York în ziua când Dagny i-a telefonat de la biroul.
- Hank, voi ţine o conferinţă de presă mâine.

El râse cu zgomot.
- Nu!
- Ba da. Vocea ei suna serios, dar, ceea ce era periculos, puţin prea serios. Ziarele m-au descoperit deodată şi pun întrebări. Le voi da răspunsurile pe care le vor.
- Distrează-te.
- O s-o fac. Eşti mâine în oraş? Mi-ar plăcea să fii de faţă.
- Bine. N-aş vrea să ratez nimic.

Reporterii care veniseră la conferinţa de presă de la biroul liniei John Galt erau tineri care fuseseră instruiţi să creadă că meseria lor constă în a ascunde lumii natura evenimentelor. Era datoria lor zilnică să servească audienţei o figură publică care făcea declaraţii despre binele public, în fraze atent alese, în aşa fel încât să nu aibă nicio semnificaţie. Treaba lor de zi cu zi era să arunce cuvinte puse împreună în orice combinaţie doreau, atâta timp cât cuvintele nu alcătuiau o secvenţă care să transmită un sens limpede. Nu puteau să înţeleagă interviul care li se acorda acum.

Dagny Taggart stătea la masa ei, într-un birou care arăta ca o pivniţă de periferie. Purta un costum albastru-închis cu o bluză albă, care exprima o eleganţă formală, aproape militară. Stătea drept şi poziţia ei era de o demnitate severă, doar un ton în plus de demnitate.

Rearden stătea într-un colţ al camerei, întins pe un fotoliu desfundat, cu picioarele lungi aruncate peste un braţ şi cu trupul sprijinit de celălalt. Ipostaza în care se afla era de o dezinvoltură simpatică, doar puţin prea informală.

Cu o voce clară şi monotonă, ca într-un raport militar, fără să consulte vreo notiţă, uitându-se direct la public, Dagny recită părţile tehnologice care vizau linia John Galt, oferind cifre exacte despre natura şinelor, capacitatea podului, metoda de construcţie, costurile. Apoi, pe un ton sec de bancher, a explicat perspectivele financiare ale liniei şi a menţionat profiturile mari pe care se aşteaptă să le obţină.
- Asta e tot, spuse ea.
- Totul? întrebă unul dintre reporteri. Ne veţi spune câteva cuvinte pentru public?
- Acesta a fost mesajul meu.
- Dar, la naiba - vreau să spun, nu aveţi de gând să vă apăraţi?
- Împotriva a ce?
- Nu vreţi să ne spuneţi ceva care să vă justifice construcţia liniei?
- Asta am făcut.

Un bărbat cu gura desenată într-un rânjet permanent întrebă:
- Păi, eu vreau să ştiu, după cum a declarat Bertram Scudder, ce protecţie ne puteţi oferi pe linie dacă nu e bună?
- Nu călătoriţi pe ea.

Altul a întrebat:
- Nu ne veţi spune motivele dumneavoastră pentru construcţia liniei?
- V-am spus: profitul pe care mă aştept să-l obţin.
- Ah, domnişoară Taggart, nu spuneţi asta! ţipă un tânăr. Era nou, era încă onest în privinţa slujbei lui şi simţea că o place pe Dagny Taggart, fără să ştie de ce.
- Acesta nu e cel mai bun lucru pe care să-l puteţi spune. Asta zice toată lumea despre dumneavoastră, spuse el.
- Asta spun?
- Sunt sigur că nu aţi vrut să sune aşa şi... şi sunt sigur că vreţi să clarificaţi.
- Păi, da, dacă doriţi să o fac. Profitul mediu al căilor ferate a fost doi la sută din capitatul investit. O industrie care face atât de mult şi păstrează atât de puţin ar trebui să se considere imorală. După cum am explicat, costurile pentru linia John Galt în raport cu traficul de care va avea parte mă fac să mă aştept la un profit de nu mai puţin de cincisprezece la sută din ce am investit. Desigur, orice profit de peste patru la sută este considerat un câştig exagerat astăzi. Voi face, cu toate acestea, tot ce e posibil ca linia John Galt să obţină un profit de douăzeci la sută, dacă e posibil. Acesta a fost motivul pentru care am construit calea ferată. M-am făcut acum înţeleasă?

Tânărul o privea fără nicio speranţă.
- Nu vă referiţi la obţinerea unui profit pentru dumneavoastră, domnişoară Taggart, nu? Vreţi să spuneţi, pentru micii acţionari, nu? a replicat cu încredere.
- Păi, nu. Se întâmplă ca eu să fiu unul dintre cei mai importanţi acţionari ai Taggart Transcontinental, aşa că partea mea de profit va fi una dintre cele mai mari. Acum, domnul Rearden se află într-o poziţie mai bună, pentru că nu are acţionari cu care să-şi împartă acţiunile - sau aţi prefera să daţi propria declaraţie, domnule Rearden?
- Da, cu plăcere, spuse Rearden. Întrucât formula metalului Rearden este secretul meu şi dat fiind faptul că producţia metalului costă mult mai puţin decât vă puteţi imagina, mă aştept să obţin de pe urma publicului un profit de douăzeci şi cinci la sută în următorii câţiva ani.
- Ce vreţi să spuneţi prin profitul de pe urma publicului, domnule Rearden? întrebă băiatul. Dacă e adevărat, după cum am citit în reclamele dumneavoastră, că metalul dumneavoastră va rezista de trei ori mai mult decât oricare alt metal, la jumătate din preţul de producţie, nu ar fi o afacere bună pentru public?
- A, ai observat asta? replică Rearden.
- Dumneavoastră sunteţi conştient că vorbiţi cu presa, nu-i aşa? întrebă bărbatul cu rânjetul.
- Dar, domnule Hopkins, spuse Dagny cu o uimire politicoasă, este vreun alt motiv pentru care am vorbi cu dumneavoastră, dacă nu aţi reprezenta presa?
- Vreţi ca noi să cităm cuvintele pe care le-aţi spus?
- Sper că mă pot încrede în voi că le veţi cita exact. Puteţi consemna cuvânt cu cuvânt?

Făcu o pauză să-i vadă cu creioanele pregătite, apoi dictă:
- Domnişoara Taggart spune - citat - "Mă aştept să fac o căruţă de bani de pe urma liniei John Galt. Îi voi fi meritat." Închei citatul. Mulţumesc mult.
- Alte întrebări, domnilor? întrebă Rearden.

Nu mai erau întrebări.
- Acum trebuie să vă spun câteva cuvinte despre inaugurarea liniei John Galt, le-a spus Dagny. Primul tren va pleca din gara Taggart Transcontinental din Cheyenne, Wyoming, la ora patru după-amiaza, în data de douăzeci şi două iulie. Va fi un marfar special, alcătuit din opt vagoane. Va fi condus de o locomotivă cu patru motoare Diesel de opt mii de cai-putere, pe care o închiriez de la Taggart Transcontinental pentru această ocazie. Va circula non-stop până la joncţiunea cu linia Wyatt, Colorado, circulând cu o viteză medie de o sută de mile pe oră. Poftim? întrebă ea, auzind sunetul lung şi scăzut al unei fluierături.
- Ce spuneaţi, domnişoară Taggart?
- Am spus o sută de mile pe oră - pante, curbe şi toate celelalte.
- Dar nu ar trebui, mai degrabă, să menţineţi viteza sub cea normală decât să... domnişoară Taggart, nu aveţi niciun fel de consideraţie pentru opinia publică?
- Ba am. Dacă nu era opinia publică, o viteză medie de şaizeci şi cinci de mile pe oră ar fi fost suficient.
- Cine va conduce acel tren?
- Am avut chiar ceva probleme în legătură cu subiectul. Toţi mecanicii de la Taggart s-au oferit voluntar să o facă. Precum au făcut şi fochiştii, frânarii şi conductorii. A trebuit să tragem la sorţi fiecare poziţie din echipa trenului. Mecanic va fi Pat Logan, de la Taggart Comet, fochist - Ray McKim. Eu voi călători în cabina locomotivei împreună cu ei.
- Nu se poate!
- Vă rog să asistaţi la inaugurare. E pe douăzeci şi două iulie. Presa este invitată stăruitor. Altfel decât eram obişnuită, am devenit un vânător de publicitate. Serios. Mi-ar plăcea să am reflectoare, reportofoane şi camere de filmat. Sugerez să amplasaţi câteva camere pe lângă pod. Prăbuşirea podului v-ar oferi nişte cadre interesante.
- Domnişoară Taggart, întrebă Rearden, de ce nu aţi menţionat că şi eu voi călători în locomotivă?

Se uită la el din partea cealaltă a săli, iar pentru un moment erau singuri, uitându-se unul la celălalt.