miercuri, 26 august 2015

Pasiune pură

Lena Andersson
Pasiune pură. Un roman despre iubire
Traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Romancieră, jurnalistă şi critic literar, Lena Andersson s-a născut la 18 aprilie 1970 la Stockholm.

A urmat un liceu sportiv şi s-a remarcat în competiţii de schi fond. La şaptesprezece ani abandonează sportul de performanţă şi, după lectura romanului Crimă şi pedeapsă, i se trezeşte pasiunea pentru literatură. În acelaşi timp o preocupă ştiinţele sociale şi filozofia. După terminarea studiilor universitare îşi ia licenţa în ştiinţe politice, engleză şi germană.

În 1999 debutează cu romanul Var det bra så? (A fost chiar atât de bine aşa?). Publică încă patru romane înaintea celui care-i va aduce consacrarea şi succesul internaţional. În 2013 îi apare Pasiune pură. Un roman despre iubire (Egenmäktigt förfarande - en roman om kärlek), devenit bestseller după ce i se acordă cel mai important premiu suedez, Augustpriset, numit astfel în memoria lui August Strindberg, urmat de Svenska Dagbladets litteraturpris 2013. Romanul ei este tradus în peste cincisprezece limbi.

În 2014 semnează un nou roman, Utan personligt ansvar (Răspundere limitată), având în centrul lui acelaşi personaj feminin din Pasiune pură.

Romancieră suedeză de prim-plan, Lena Andersson este în acelaşi timp un analist incisiv al societăţii contemporane, textele sale apărând în cele mai importante ziare din Stockholm. În prezent, Lena Andersson este cronicar la ziarul Dagens Nyheter.

*
Ester Nilsson este o persoană raţională. Acţionează mereu în acord cu propriile principii. Până în ziua în care este invitată să ţină o conferinţă despre renumitul artist plastic Hugo Rask. Bărbatul se află în sală, fascinat de discursul şi personalitatea tinerei femei, iar la final, când ajung să se cunoască, are acelaşi efect asupra ei. Din acest moment existenţa lui Ester va gravita în jurul întâlnirii şi întâmplările declanşate de ea îi vor schimba viaţa.

De la întâlnirea cu Hugo Rask, artist plastic celebru, Ester Nilsson, tânără intelectuală independentă şi în plină forţă creatoare, nu mai doarme, nu mai citeşte, nu mai scrie, ci aşteaptă. Cu o sinceritate dezarmantă, cu umor şi o precizie lipsită de sentimentalism, romanul Lenei Andersson este o poveste despre devoţiunea totală, disperată şi despre consecinţele îndrăgostirii devenite obsesie.

"Lena Andersson a scris un roman despre iubire splendid şi tăios ca o lamă." (Aftonbladet)

"O carte nemiloasă, dar şi nemilos de amuzantă, o declaraţie asemenea cristalului de limpede despre speranţă şi dorinţele cuprinse în ea, despre singurătatea incurabilă a sufletului - pentru toate acestea scriitoarea a găsit forma perfectă." (Svenska Dagbladet)

"Inteligenţă ar trebui sã fie al doilea nume al Lenei Andersson. Pasiune pură este o disecţie a psihologiei întortocheate a iubirii de o luciditate care îţi dă fiori." (M Magazine)
Linie

Fragment

Într-o după-amiază, Ester se întâlni cu o prietenă la o cafenea. Se aşezară la cafea cu brioşe şi vorbiră despre ce li se mai întâmplase. Ester o plăcea mult pe acea prietenă; se cunoşteau de foarte mult timp. La un moment dat, prietena se uită mirată la Ester şi o întrebă:
- Eşti îndrăgostită de Hugo Rask? Cum vine vorba de el, te îmbujorezi. De fapt, eşti îmbujorată tot timpul.

Ester apucă şerveţelul.
- Dar n-o să mă despart de Per.

Mirarea de pe faţa prietenei se transformă în stupoare.
- S-a pus problema?
- Nu.

Stupoarea deveni certitudine compătimitoare.
- S-a creat un contact profund între noi şi o să fim prieteni, zise Ester.

Prietena ei zâmbi. Dar Ester credea cu tărie în tot ce spunea. Nu-şi dădea seama că sărise calul. Creierul nu cunoaşte timpurile vorbirii. Ceea ce şi-a dorit creierul deja a obţinut. Saltul se face când nu vrem să ratăm acel viitor pe care deja l-am simţit.
- Eşti foarte roşie la faţă, spuse prietena.

Ester îşi duse palmele la obraji, mai mult ca să-i ascundă, dar şi ca să-i răcorească, şi zise:
- Ce cald e aici!


Pasiunea o devora pe dinăuntru. Toţi cilindrii motoarelor cu ardere internă intraseră în funcţiune. Ester se hrănea cu aer. Nu mânca, n-avea nevoie de alimente. Nu bea, nu simţea sete. Pe măsură ce treceau zilele, pantalonii atârnau pe ea tot mai mult. Carnea îi ardea şi nu putea să doarmă. Începuse să pună telefonul mobil în sertarul noptierei, şi egocentrismul nepăsător al îndrăgostirii o făcea să nu înţeleagă că o furie tăcută îl ţine treaz pe bărbatul întins alături de ea. Disperare era un cuvânt prea mare, fiindcă el era un introvertit, dar nu cu mult prea mare.

Dacă înainte era de la sine înţeles că Per şi Ester se simţeau bine unul cu altul şi că erau tot timpul împreună, acum era de la sine înţeles că Ester nu venea acasă serile mai devreme decât trebuia. Traiul lor în comun fusese o relaţie de la sine înţeleasă, drept care şi dizolvarea ei se petrecea fără comentarii.

Mesajele lui Hugo veneau de obicei noaptea, după ce colaboratorii şi Dragan plecau acasă şi el continua să lucreze de unul singur. Îi trimitea câte un mesaj prietenos pe la miezul nopţii. Ea îl citea imediat. În pat, lângă ea, se afla un om inexistent.

Atelierul lui Hugo Rask era pe Kommendörsgatan, într-una dintre puţinele clădiri ceva mai modeste de pe acea stradă. Serile, Ester se plimba prin cartierul lui. Spera să zărească ceva, pe vreo cunoştinţă de-a lui, sau chiar pe el, ieşind pe uşa blocului. Şi într-o seară chiar se întâmplă asta. În drum spre casă după un film, făcu un ocol ca să bată din nou străzile din jurul atelierului său. Îl zări de îndată pe trotuarul de vizavi. Mergea cu paşi repezi în sens opus. Ea făcu stânga împrejur şi se luă după el, păstrând distanţa. El dădu câteva colţuri şi intră la ICA Esplanad de pe Karlavägen. Ester aşteptă afară.

După trei minute şi jumătate, el ieşi din magazin cu o pungă mică în mână şi se întoarse de unde venise. Ea mergea la douăzeci de metri în spatele lui. Când se apropiară de intrarea blocului său, Ester grăbi pasul, îl ajunse din urmă, îi puse mâna pe umăr şi zise:
- Ce coincidenţă!

El nu păru deloc mirat. Îi atinse braţul şi spuse:
- Hai, vino sus. Am terminat treaba şi stau de vorbă cu nişte colaboratori.
- Crezi că ceilalţi vor să vin?
- Vreau eu. Haide!

Un grup de cinci persoane stăteau în picioare în bucătărie, sprijinite cu coatele pe blatul barului. Aveau în mână pahare pline cu vin roşu. Hugo scoase din pungă ce cumpărase, adică biscuiţi, struguri şi o brânză cu mucegai, pe care o desfăcu din învelişul de plastic.

Printre colaboratori era o femeie cu păr creţ, zbârlit şi cu ochelari ţipători, care se uită pieziş la Ester, dar era pesemne o impresie greşită, fiindcă Ester nu pricepea ce motive ar putea avea să facă asta.

Mâncară, băură şi lăudară brânza. Hugo le spuse că toate combinaţiile de gusturi - al pâinii, al brânzei şi al strugurilor - au fost obţinute după secole întregi de experimentări. Numai în asemenea perioade îndelungate s-au putut dezvolta combinaţii care, evolutiv, să fie perfect adaptate papilelor noastre gustative. Pe el îl uimea tot ce necesita timp. Ester remarcase foarte devreme lucrul ăsta şi chiar îl analizase la conferinţa pe care o ţinuse. Topită şi fizic, şi afectiv în preajma lui, Ester se gândea acum la brânză, la cum câştigase soiul ăsta, şi nu altele, şi la cum alte mucegaiuri pierduseră în lupta pentru satisfacerea papilelor gustative ale umanităţii. Îi plăcea enorm că Hugo Rask reflecta asupra unor lucruri serioase, importante.

Îi displăcea doar faptul că era permanent înconjurat de atâta lume. Asta-i dezvăluia o latură faţă de care era cam sceptică. Ar fi preferat să fie un solitar cu un dor pe care să i-l aline ea.


Înainte de a şti unde te duce sentimentul, vorbeşti cu toată lumea şi cu fiecare în parte despre fiinţa iubită. Şi, dintr-odată, te opreşti. Atunci gheaţa e deja subţire şi alunecoasă. Îţi dai seama că, de îndată ce scoţi o vorbă, rişti să-ţi dezvălui că eşti îndrăgostit. E greu să te prefaci că eşti indiferent şi e la fel de greu să te comporţi normal - în fond e acelaşi lucru.

Ester observă că nu ajunsese încă la faza asta. Se întâmplă cu ocazia unei petreceri, unde se întâlni cu editoarea publicaţiei filozofice Grota, la care colaborase şi ea uneori. Ester aduse deodată vorba despre Hugo Rask, deşi subiectul conversaţiei fusese cu totul altul. Editoarea îl găsea şi ea deosebit de interesant pe Rask şi îi veni pe neaşteptate o idee. Îi spuse că tocmai făceau ultimele retuşuri la un număr tematic despre sacrificiu de sine şi datorie, dar că le lipsea ceva care să unifice articolele şi în acelaşi timp să-i atragă pe cititori. Până acum nu-i trecuse nimic prin cap. Şi pentru că opera lui Hugo Rask era mereu centrată pe chestiuni de etică, editoarea propuse un interviu cu artistul despre raportul tensionat dintre Eu şi Tu, atât în opera, cât şi în viaţa lui personală.

Ester, căreia i se încingeau foliculii piloşi, o întrebă pe editoare de ce i se părea că tocmai ea ar fi persoana nimerită să-i ia interviul, deoarece nu se ocupase de relaţii tensionate nici în filozofie, nici în studiul ei despre lucrările lui Rask.
- Pentru că eşti îndrăgostită de Hugo Rask şi o să îndrăzneşti să pui întrebări care nu i-ar trece nimănui prin cap să i le pună.
- Ce te face să crezi asta?
- Să cred ce?
- Că într-o astfel de situaţie pui întrebări indiscrete. Eu credeam că, din contră, dacă eşti îndrăgostit, îţi pierzi simţul critic şi discernământul.
- Discernământul, da. Însă nu şi simţul critic. Devii sever. Dacă cel iubit se dovedeşte a fi infam, inconsecvent şi slab, îl iubeşti şi mai mult.
- Parcă vorbeşti din experienţă.
- Poţi fi sigură de asta.

Editoarea îşi însoţi răspunsul cu un zâmbet mai larg decât îi permitea dantura atacată de vin şi ţigări.
- Dar mai e şi un alt motiv, încă şi mai personal, pentru care te rog să-i iei tu interviul.
- Care e acela?
- Numai o persoană îndrăgostită reuşeşte să fie gata cu un astfel de articol într-o săptămână. Din păcate, n-am mai mult timp la dispoziţie.
- Ce te face să crezi că sunt îndrăgostită?
- Se vede pe tine.
- Îmi place mult arta lui. Foarte mult.

Editoarea râse indulgent şi puţin maliţios.
- Cel mult 20.000 de semne şi cel puţin 18.000. Predarea peste o săptămână.

Un interviu de genul acela necesita multe ore de conversaţie, dar şi un contact intens pentru aranjarea textului. Asta era şansa ei.


A doua zi dimineaţă îi telefonă lui Hugo. Îl măgulea propunerea, dar voia să se mai gândească. Subiectul era dificil, necesita gândire şi timp, trebuia să fie ceva autentic şi trebuia să iasă bine. Dar, în principiu, îl interesa şi avea respect pentru Grota.

În timpul zilei îşi dădu seama că nu-i putea zice lui Per despre interviu şi că relaţia lor se terminase. Dar cum să-i spună? Atât îi rămânea de făcut. Spera s-o ajute el. Şi chiar aşa decurse totul. Per nu mai suportă incertitudinea, şi în seara următoare o apucă tare de braţ şi spuse:
- Mai are vreun rost? Adică, relaţia noastră?

Dar în spatele cuvintelor Ester auzea în primul rând dorinţa unei alinări, a unei uşurări. El întrebase asta ca să audă că se înşală. Există în cel care vrea să plece o rezistenţă, o frică de necunoscut, de complicaţii, de regrete, iar cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să profite de această rezistenţă. Numai că atunci trebuie să-şi suprime nevoia de explicaţii şi de sinceritate. Chestiunea trebuie să rămână neformulată. Cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să-i lase celui care vrea să plece răspunderea de a-şi exprima dorinţa de schimbare. Numai aşa poţi păstra un om care nu vrea să mai stea lângă tine. Aşa se explică de ce tăcerea în relaţii este atât de extinsă în lume.

Ester se gândea: Nu, nu trebuie să-i alin durerea, şi nici propria mea mâhnire. Nu trebuie.
- Nu, nu mai are nici un rost, zise ea.
- Deci s-a terminat?
- Da.
- Atunci să te muţi de aici mâine.
- N-am unde să stau.
- Mâine, când vin de la serviciu, să nu te mai găsesc aici.


A doua zi dimineaţă se mută la mama ei, pe Tulegatan. Mama nu-i puse prea multe întrebări, nici prea puţine. Îi spuse fiicei că poate sta la ea oricât are nevoie. Când se trezi după prima noapte acolo, nu simţi nici tristeţe, nici dor, numai eliberare. Nimeni nu-şi poate ascunde extazul. Se spune că o despărţire e întotdeauna dureroasă. Dar cel care e îndrăgostit de altcineva nu e în acelaşi timp şi nefericit. Nu cu adevărat. Te poate roade vinovăţia, te pot împovăra complicaţiile care urmează, poţi simţi compasiune pentru celălalt. Dar îndrăgostirea e totală, chiar totalitară. E stăpână pe tot ce faci şi gândeşti, şi asta îţi dă o forţă fantastică.

Ester şi Hugo stabiliră să se întâlnească duminica următoare la ora unu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu