Selecţia "Formula As"

 

- Răzvan Petrescu, "Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini", Editura Curtea Veche (tel. 021/222.25.36), 254 p.

Într-unul din numerele de astă-vară constatam în­mulţirea cărţilor de convorbiri cu scriitori români ajunşi la o vârstă şi o notorietate care să jus­tifice in­teresul cititorilor. Dia­logul ne­grăbit între doi oameni care au o bună comunicare şi preţui­re re­ciprocă face ca, în general, cu­rio­­zitatea autentică a intervieva­to­rului să deschidă confe­siu­nea spre zone biografice şi de labo­rator im­por­tante pentru înţelegerea operei şi a contextului în care a fost scrisă. Reuşita unei convorbiri depin­de ho­tărâtor de documentarea, inteligenţa şi cultura celui ce o iniţiază. În cazul unor jurnalişti ignoranţi întrebările sunt stas, fie că e vorba de actori, cântăreţi pop sau scriitori: cum v-aţi descoperit talentul, ce modele aveţi, ce amoruri v-au marcat, ce proiecte în lucru ş.c.l. În­trebări la care se răspunde doar din obligaţii de marke­ting, în lehamite repetitivă. Sunt însă şi oameni de meserie care fac jurnalism cultural de nevoie, dar cu plăcere, au citit şi au toate referinţele despre subiectul lor, îl cunosc şi ştiu cum să-l provoace, alter­nând flaterii cu incitări de avocat al dia­vo­lului şi date concrete cu jocuri de ima­ginaţie. Ase­menea interviuri merită adunate în volum, salvate din efemerul paginii de revistă. Răzvan Petrescu a făcut asta în cartea pe care vi-o reco­mand azi, lansată la 20 septembrie, când a îm­pli­nit 57 de ani. Un gest surprinzător din par­tea lui, fiindcă "cel mai bun autor român de proză scurtă de azi" (căutaţi măcar antologia Mici schimbări de atitudine, ca să vă convingeţi) e dis­cret şi re­trac­til, refuză cât se poate apariţiile publice, îi displace gălăgioasa afirmare de sine. Dacă s-a decis să-şi adauge bibliografiei acest al şaptelea titlu e pen­tru că răspunsurile la întrebările puse de colegi scriitori sau de ziarişti sunt tot un fel de proze scurte, pe o temă dată. Întrebările servesc doar ca punct de plecare pentru acest meloman al frazei, cu un fu­ribund simţ al umorului şi al limbii, al asociaţiilor insolite şi al referinţelor ironice din varii domenii. Răzvan Pe­tres­cu face parte dintre acei puţini scriitori români pe ca­re-i recunoşti după stil şi fără să le vezi sem­nătura (Arghezi era unul, Radu Cosaşu e altul - ca să dau doar două exemple). De profesie iniţială medic (a şi lucrat într-un dispensar sătesc, din 1982 până în 1990), ca şi Cehov şi Céline, ficţionarul nostru pare o combi­naţie între cei doi: compasiune şi cinism, tragicomedie a mediilor sufocante, din care se poate evada doar în sus, spărgând cu pute­rea imaginaţiei plafonul, plus o stilizare a limbii vorbite, o şlefuire a ei până la carate literare. Recu­noscându-şi natura nevrotică, hipersensi­bilitatea la agresiunile realităţii, acest pasionat de muzică, cinefil şi mare cititor a lăsat medicina pentru arta literară - o scriitură lucrată îndelung, astfel încât să transmită cât mai bine "râsu-plânsu". Un râs nervos şi un plâns de bucurie, o vitalitate exasperată, prelu­cra­tă cu fineţe, până la virgulă, într-o manieră proprie, în care intră deopotrivă candoare şi rafinament cul­tu­ral, melancolie şi cruzime, sfială şi sfidare. Febrilitatea dă frazei o for­ţă de im­plozie calculată, căci ceea ce pare impro­vi­zaţie spon­tană e o ştiinţă a efectelor, o lucrătură bijuterească astfel încât textul să reverbereze în cititor o încărcă­tură de sensuri (nu degeaba l-a frecventat ca tânăr me­dic la Pietroşiţa pe Mircea Horia Simionescu şi îl pre­ţu­ieşte pe alt mare între Petreştii literaturii române, Radu). Dezlănţuirea con­trolată în suite autoreferenţiale din acest volum al lui Răzvan Petrescu n-are nimic în comun cu autofricţiunile unor tineri indistincţi stilistic şi care confundă autenticismul cu primitivismul de gân­dire şi limbaj. Ceea ce face el răspunzând la între­bările (uneori prosteşti) din interviuri e o izbândă a literaturii asupra speciei jurnalistice comune.

- Adrian Irvin Rozei, "Secante ro­mâ­neşti", Editura Duran's (www. durans.ro), 326 p.

 

De la o editură mie necunoscută din Oradea, am primit prin poştă o carte bilingvă, în română şi fran­ceză, demnă de luat în seamă, fiindcă e rodul unei pasiuni culturale pentru România. Autorul ei, Adrian Irvin Rozei, s-a născut la Bucu­reşti, unde şi-a trăit primii 20 de ani. Emigrat cu părinţii la Paris în 1967, după ani de refuzuri şi in­ter­venţii la nivel înalt ale rudelor din exil, a absolvit École Nationale Supérieure des Mines de Saint Etiénne, unde studiaseră în urmă cu patru decenii şi tatăl său, Ionel, precum şi fratele geamăn al acestui, Aurel Rozei, condamnat la moarte şi executat în procesul măsluit al "sabo­torilor" Canalului, în 1952. Dorinţa de a se ex­patria a tatălui, demis din funcţia de profesor la Politehnică şi persecutat deşi era un emi­nent specialist, a venit şi din îngrijorarea că această tra­gedie familială din perioada stalinistă ar pu­tea afecta parcursul unicului fiu, bine dotat intelectual, dar cu "dosar nesănătos". Adrian Rozei s-a împlinit pro­fesional în Franţa, făcând carieră la mari grupuri pe­troliere internaţionale, unde s-a specializat în expor­tul de produse chimice şi miniere. Datorită profesiei, a călătorit prin toată lumea şi peste tot unde a ajuns a dat curs hobby-ului său: căutarea urmelor unor perso­na­lităţi originare din România, ajunse într-un fel sau al­tul cunoscute în Occident, sau a unor occidentali ves­tiţi care au avut legături cu spaţiul românesc. Despre aceste intersectări bilaterale, inves­tigate cu abilităţi detectivistice şi documen­ta­te apoi în biblioteci, arhive sau direct de la urmaşi, a scris articole şi eseuri în pe­riodice româneşti din exil, dar şi în publicaţii franceze. O parte din ele sunt adunate în volumul pe care vi-l re­comand azi. Poliglot (vorbeşte opt limbi), cu o vie cu­riozitate in­telectuală dublată de o cultură temeinică şi o limbă ascuţită, Adrian Rozei practică un jurnalism cultural instructiv şi delectabil, cu o bună proporţie în­tre anecdotica senzaţională, exactitatea documen­tului savant şi subiectivitatea memoria­lis­tică. Iar numeroa­sele fotografii - făcute de el sau extrase din biblio­teci şi arhive - sporesc interesul vo­lumului, care abundă în informaţii inedite. Scriind ca amator şi nu ca pro­fe­sionist cu obligaţii şi con­strân­geri, autorul Secantelor are li­ber­tatea de a-şi satisface propria bulimie de cu­noaştere şi o reală bucu­rie de a găsi interferenţe ne­aştep­tate cu ţara natală, de care a ră­mas ataşat pe viaţă. Ajuns se­xa­genar, Adrian Rozei a simţit nevoia să-şi prezinte descoperirile unui public mai larg decât cel al revis­telor efemere: "După ce am parcurs un număr in­cal­culabil de ţări, muzee, locuri mai mult sau mai puţin exotice, am ajuns la momentul în care prefer plă­cerea de a împărtăşi, celei de a acumula. Asta înseam­nă că, în afară de necesitatea de a descoperi lucruri noi, simt nevoia de a împărţi cu ceilalţi aceste desco­periri". Iar faptul că "ceilalţi" suntem noi spune multe despre acest om, bine integrat în societatea occiden­tală, dar iubindu-şi până la obsesie ţara de origine, cu geografia, istoria şi cultura ei. Dacă despre legăturile lui Paul Morand şi ale soţiei sale, Hélène Chriso­ve­loni, fostă prinţesă Suţu, cu Ro­mâ­nia s-a tot scris, mai ales cu ocazia reeditării cărţii Bucarest din 1935 şi a traducerii masivului Jurnal inu­til, despre alte personaje cerce­tate de Adrian Rozei nu am aflat detalii decât acum. De pildă, despre unele frumuseţi cu o reputaţie sul­furoasă, care au strălucit pe scenele şi ecranele marilor capitale sub pseudonim, n-am ştiut că au fost românce sau au avut soţi români. Între ele, superba Nadia Gray, pe care în România o chema Kujnir şi al cărei prim soţ a fost Bâzu Cantacuzino, cu care a fugit în 1948 în Apus, unde a ajuns star internaţional (a jucat inclusiv în fil­mul lui Fellini "La dolce vita" un rol memorabil). Sau că Lana Marconi, a cincea soţie a lui Sacha Guitry, care a scris roluri special pentru ea, se numea de fapt Ecaterina Marcovici şi lăsa să se în­ţe­leagă că e fiica nelegitimă a lui Carol al II-lea, cu care mama ei, Mi­rella, şi ea actriţă, a avut o legătură de du­rată. Sau Liane de Pougy, o celebră curtezană şi muză franţu­zoaică, cu care prinţul George Ghika, mult mai tânăr decât ea, se însoară în 1910, în ciuda opoziţiei înver­şu­nate a familiei din România (povestea picantă a vie­ţii ei are un final de roman: păcătoasa demimon­denă se călugăreşte). Plină de anecdote, vorbe de spirit şi "se­cante" surprinzătoare la spaţiul românesc, jurna­lis­tica lui Adrian Irvin Rozei se citeşte cu aceeaşi cu­rio­zitate şi plăcere cu care a fost scri­să.

 

• Adriana Bittel