Selecţia "Formula AS"
Therese Anne Fowler, "Z: un roman despre Zelda Fitzgerald",
traducere şi note de Anca Peiu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.
82), 400 p.
Am mai scris aici despre moda şi potenţialul comercial al romanelor ce au ca subiect vieţile unor artişti celebri. Când cei care se lansează într-o asemenea întreprindere sunt romancieri de valoare - precum David Lodge, Julian Barnes, Jay Parini sau M. Cunningham - iese literatură de bună calitate. Dar când scriitorul e doar un meseriaş care lucrează după reţete de "scriere creativă", iese o biografie romanţată de serie B. Este şi cazul scriitoarei T. A. Fowler, pe care vi-o recomand azi nu pentru calităţile romanului ei, cât pentru subiectul pe care şi l-a ales, demn de tot interesul. Cred că asta a şi făcut ca "Z" să ajungă bestseller, tradus în multe ţări; aflu de pe coperta a IV-a că va deveni şi serial TV. Pare numai bun pentru aşa ceva: autoarea dă o atenţie specială hainelor, coafurilor, obiectelor de lux din "anii nebuni" - revenite azi în moda retro, maşinilor de epocă, petrecerilor extravagante din vile somptuoase şi localuri din New York, Paris, Roma, Coasta de Azur - lumea cosmopolită a oamenilor cu bani din interbelic. Povestea lui Scott Fitzgerald şi a Zeldei sale, confecţionată de Therese Anne Fowler, e o succes story sfârşită în melodramă. E adevărat că în opera lui (reeditată de Ed. Polirom într-o serie de autor la care s-au adăugat şi volume de povestiri traduse pentru prima oară la noi), Scott Fitzgerald îşi descrie propria traiectorie între extremele "visului american": speranţele nebuneşti, reuşita, atracţia pentru autodistrugere, eşecul existenţial. Fiinţă paradoxală - sentimental şi cinic, exaltat şi trist, Scott şi cărţile lui îşi exercită şarmul şi la 75 de ani după moarte iar în trena acestui interes intră şi Zelda. Cuplul lor a ajuns legendar, parcursul lui "fitzgeraldian", de la euforie la dezamăgire, disperare, nebunie şi moarte, impresionând şi azi. T.A. Fowler o pune pe Zelda să-şi povestească viaţa la persoana I, de la copilăria şi adolescenţa mezinei judecătorului Sayre din Montgomery, Alabama, şi până la moartea prematură a lui Scott în 1940. Cei 8 ani în care i-a supravieţuit, până când a ars de vie într-un incendiu izbucnit la spitalul unde era internată, sunt expediaţi într-un epilog. Spectacolul romanesc cu decoruri şi costume fastuoase pune în scenă o dragoste tumultuoasă, transformată într-o cursă către catastrofă, în care Zelda e văzută ca un exponent al emancipării femeii şi o victimă a lui Scott. El o atrage de la început în visul de glorie şi bani ce le va transforma viaţa într-o "sărbătoare continuă", o convinge să-i devină soţie la 18 ani şi să-l urmeze la New York. Primul lui roman, Dincoace de paradis, apărut în 1920, îi aduce bani şi celebritate iar cuplul lor atrage atenţia lumii mondene şi-a ziarelor de scandal prin excentricităţi şi nesăbuinţe. După ce li se naşte o fetiţă, Scottie, soţii Fitzgerald pleacă în Europa. Într-o vilă de pe Coasta de Azur, Scott scrie cel mai cunoscut roman al său, Marele Gatsby, care are doar un succes de stimă, dar reuşesc să trăiască din scrisul lui. Zelda se încearcă şi ea în pictură, balet, literatură, cu ambiţia de a deveni egala celor mai buni şi nici măcar soţul nu-i încurajează talentele, rezervându-i doar un rol reprezentativ în viaţa lor "sub vulcan", plină de excese alcoolice. Deşi devenise prototipul femeii americane din "epoca jazzului", nimic din ceea ce încearcă nu o mulţumeşte, e geloasă, între cei doi soţi izbucnesc certuri cumplite, provenite din contradicţia între aşteptări şi realitate. În 1929, Zelda suferă o cădere nervoasă şi e internată într-o clinică elveţiană, unde e tratată de schizofrenie (re-evaluări din vremea noastră au stabilit că de fapt era maniaco-depresivă). De acum încolo starea ei va fi fluctuantă, cu ameliorări şi depresii, cum se întâmplă în tulburarea bipolară (în clinică, ea scrie romanul autobiografic Acordaţi-mi acest vals, tradus anul trecut şi la noi, tot la Humanitas; merită citit). Cheltuielile mari cu spitalizarea Zeldei şi studiile fetei îl fac pe Scott să scrie mult şi să bea şi mai mult, până când inima îi cedează la 44 de ani. T.A. Fowler evită să plonjeze în nebunia Zeldei, în complexitatea psihicului ei chinuit de crize de identitate. Preferă să aducă în faţă filmul hollywoodian al vieţii acestei femei şi al celebrităţilor care au făcut parte din ea. Cei cărora le-a plăcut remake-ul după Marele Gatsby vor avea în Z: un roman despre Zelda Fitzgerald o lectură pe gustul lor.
Ioana Bâldea Constantinescu, "Dincolo de portocali", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 206 pag.
De
la un scriitor "consacrat", pe care l-am mai citit, ştiu oarecum la ce
să mă aştept. Când deschid însă cartea unui debutant, curiozitatea e
dublată de o emoţie-speranţă specială, de căutător de comori. În lunga
mea experienţă de cititor, am avut uneori bucuria ca detectorul să-mi
semnalizeze de la prima carte a unor necunoscuţi înzestrări preţioase şi
să-mi pot comunica entuziasmul descoperirii. Asta fac şi azi. Numele
Ioanei Bâldea Constantinescu nu-mi era chiar necunoscut: îl asociam
unei bune realizatoare de emisiuni culturale la Radio (în paranteză
fie spus, Radio România Cultural şi Muzical au profesionişti
superiori din toate punctele de vedere celor din televiziuni, poate şi
fiindcă nu sunt constrânşi să coboare stacheta pentru rating). Din
succinta prezentare a editurii, aflu că Ioana Bâldea Constantinescu
are 36 de ani, e absolventă de engleză-spaniolă, lucrează de 14 ani la
S.R.R., colaborează şi la reviste, a tradus cărţi din engleză.
Romanul ei de debut nu e o "egoficţiune", gen la îndemâna
începătorilor, ci o "carte din cărţi", dovedind, pe lângă un mare apetit
de povestitoare, o temeinică familiarizare cu stilurile romaneşti şi
tehnicile naratologice. Preluând teme, forme şi structuri mai vechi şi
mai noi, de la "O mie şi una de nopţi" la experimentele postmoderne,
romanciera străbate în toate sensurile timpuri, spaţii, istorie,
memorie, ţesând o pânză de păianjen cu simetrii şi noduri, în care
cititorul se prinde şi se căzneşte să înţeleagă cum se deschid poveştile
una spre alta. Ioana Bâldea are toate datele unui bun romancier:
imaginaţie, sensibilitate, simţ acut de observaţie, spirit ludic, un
limbaj bogat şi suplu.
Singurul reproş pe care i l-aş face ar fi că a vrut să arate de la debut tot ce poate, sofisticând peste măsură construcţia eteroclită. Tipul acesta de roman cu mixaj de poveşti şi alternanţe de voci ar fi cerut o delimitare mai clară între paliere, astfel încât să recunoşti vocile individualizate. Or, deşi una dintre poveşti are alt corp de literă, faptul că mai multe personaje sunt scriitori ce-şi pasează subiectele complică derutant jocul de oglinzi. Scriitor e Alex Hriavu, tânărul dispărut misterios, ale cărui scrieri, recuperate dintr-un computer din Maroc, ajung la fratele lui, David din Bucureşti, de care fusese despărţit din copilărie de divorţul părinţilor. Scriitoare s-ar fi vrut şi mama lor, care plănuia să scrie fabuloasa istorie a rusului gastronom şi aventurier pe mare Ivan (o combinaţie de Sinbad cu Ulise şi Jamie Oliver). Scriitoare e şi mătuşa mamei, Léa, care în tinereţe, studentă la Paris, descoperise pe un pergament din secolul VIII povestea tragică a prinţesei vizigote Isabel-Omalissan şi a urmaşilor ei.
În sfârşit, scriitor e şi Alioşa-Alexandre, fiul lui Ivan şi iubitul interbelic al tinerei românce Léa. Autoarea noastră e conştientă că se complică şi spune ea însăşi, prin vocea unuia sau altuia din naratori, că sunt prea multe poveşti şi că cititorul se poate pierde printre ele (nu o dată, în tradiţie textualistă, scriitorul face cu ochiul cititorului, i se adresează direct, comentând ceea ce tocmai a parcurs). Însă uşurinţa cu care Ioana Bâldea urcă şi coboară pe spirala firelor împletite din clişee narative are graţie, îi prilejuieşte pagini superbe şi scene emoţionante, pe lângă jocuri parodice, dialoguri electronice descărnate, excursuri în lumea virtuală a Net-ului. Contrastul acestora din urmă cu luxurianţa poveştii maure sau exotismul şi suculenţa voiajurilor lui Ivan e de efect şi grăitor pentru relaţiile din zilele noastre, inclusiv cele de dragoste (poveştile intersectate din roman conţin toată gama iubirilor imposibile). Un artificiu bun pentru a da o anume coeziune împrăştierii istorice şi geografice a epicii sunt numitoarele comune minore între poveşti, precum "inelul lui Solomon" ce străbate veacurile de la Omalissan la Léa şi apoi la Domnica (mama lui Alex şi David, care poartă acelaşi nume cu Dominique, iubita lui Ivan şi mama lui Alexandre). Inel a cărui nestemată se dovedeşte calpă. Sau oraşele comune întâmplărilor: Sevilla, Paris, Bucureşti, în epoci diferite. Sau laitmotivul grădinii cu portocali. Aceste elemente nodale amplifică sensurile acestui debut surprinzător prin virtuozitate.
Corneliu Coposu, "File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947; 1953; 1967-1983", ediţie îngrijită şi prefaţă de Doina Alexandru, Ed. Vremea (tel.
021/335.81.31), 534 p.
Corneliu
Coposu - Seniorul cum i se spunea - a refăcut în 1990 cel mai mare
partid românesc din perioada interbelică. Înfiinţat prin unirea
Partidului Naţional, purtătorul de stindard al românilor din
Transilvania înainte de Marea Unire din 1918, cu Partidul Ţărănesc din
Vechiul Regat, P.N.Ţ.-ul se impusese, sub conducerea lui Iuliu Maniu
şi Ion Mihalache, drept forţa politică de centru-stânga cu cel mai
mare impact asupra electoratului, preponderent rural. Influenţa
covârşitoare a lui Iuliu Maniu a distanţat noul partid de obiceiurile
"balcanice" ale formaţiunilor politice deja existente, programul său,
elaborat de marile minţi economice ale vremii, propunând măsuri pentru
ca marea masă de ţărani să aibă şansa unei existenţe mai bune. Linia
imprimată de Maniu, atitudinea lui publică faţă de evenimentele tragice
pe care ţara le-a traversat i-au păstrat neatinsă cota de popularitate
şi după desfiinţarea P.N.Ţ. de către comunişti în 1947 şi trimiterea
liderilor în închisori cu regim de exterminare. P.N.Ţ. câştigase
detaşat, împreună cu P.N.L., cu peste 70% alegerile din noiembrie 1946
- scor inversat de comunişti. Am simţit nevoia acestei succinte
recapitulări pentru a vă face să înţelegeţi şi de ce Ion Iliescu şi
Petre Roman, conducătorii F.S.N., au încercat, prin mijloacele
antecesorilor, să-l izoleze pe Corneliu Coposu, să-i blocheze
participarea la alegeri, să-i infiltreze partidul cu securişti. Dacă
P.N.Ţ., devenit PNŢ-CD, a rezistat asaltului, ba chiar, în alianţa
Convenţia Democratică, a ajuns la guvernare, asta se datorează
fermităţii şi onestităţii politice a lui Corneliu Coposu şi a
"vechii gărzi", oameni care au supravieţuit închisorilor,
interdicţiilor şi supravegherii Securităţii, şi care nici după 1990
n-au scăpat de calomniile şi dezinformările lansate de regimul
Iliescu. Acesta n-a ezitat la mineriada din 13-15 iunie '90 să-şi
trimită hoardele să devasteze sediul şi să-i vâneze membrii. Seniorul a
rezistat tentativelor de izolare şi compromitere, prevăzând o trezire
a electoratului narcotizat de propaganda fesenistă. I-a fost mereu
model moral, de fermitate şi corectitudine Iuliu Maniu, alături de care a
stat, ca secretar şi colaborator apropiat, din anii '30 şi până la
arestarea din '47.
Jurnalul ţinut de Corneliu Coposu în toţi aceşti ani şi confiscat în mare parte la arestarea lui îl are ca personaj principal pe eroul mult admirat, supranumit "sfinxul din Bădăcin", acţiunile politice ale acestuia, dar şi omul particular Iuliu Maniu, în viaţa de zi cu zi. Cartea pe care vi-o recomand, ca lectură obligatorie aş îndrăzni să zic, se datorează d-nei Doina Alexandru, fost jurnalist la "Europa liberă", şi celor care, timp de 30 de ani, au ţinut ascunsă o valiză cu manuscrise şi fişe ale lui Corneliu Coposu (documentele confiscate la arestare nu au mai fost găsite). Editoarea a reuşit, printr-un laborios proces de reconstituire, să ne pună la dispoziţie acest "Jurnal interzis", cu toate explicaţiile pentru lămurirea cititorului de azi. Cartea e o sursă extrem de valoroasă de informaţii la prima mână despre destinul lui Iuliu Maniu, despre clasa politică românească din epocă, despre situaţia României în împrejurările nenorocite ale ascensiunii totalitarismului şi ale celui de Al Doilea Război. Istoricii - profesionişti şi amatori - vor afla amănunte inedite despre protagoniştii vieţii politice româneşti, vor găsi date şi fapte ce contrazic "poveştile" lansate ulterior de propaganda comunistă cu privire la evenimentele anilor '30-'40, dar mai ales un portret viu şi luminos al personalităţii lui Iuliu Maniu, politician exemplar, adept al democraţiei şi dialogului. Însemnările lui Coposu dovedesc fără tăgadă antinazismul lui Maniu, opoziţia lui totală la dictaturile care s-au succedat în România (regală, antonesciană, comunistă), realismul lui dublat de speranţa că situaţia se va schimba. Nu a plecat din ţară nici atunci când devenise evident că dictatura comunistă vrea să-l lichideze fizic, ceea ce s-a şi întâmplat. În filigran, se conturează în pagini şi statura morală, politică şi intelectuală a diaristului Corneliu Coposu, comparabilă cu a maestrului său. Cei care vor să-i cunoască mai bine pe aceşti doi oameni de seamă ai istoriei noastre au în ediţia Doinei Alexandru o sursă inestimabilă.
Am mai scris aici despre moda şi potenţialul comercial al romanelor ce au ca subiect vieţile unor artişti celebri. Când cei care se lansează într-o asemenea întreprindere sunt romancieri de valoare - precum David Lodge, Julian Barnes, Jay Parini sau M. Cunningham - iese literatură de bună calitate. Dar când scriitorul e doar un meseriaş care lucrează după reţete de "scriere creativă", iese o biografie romanţată de serie B. Este şi cazul scriitoarei T. A. Fowler, pe care vi-o recomand azi nu pentru calităţile romanului ei, cât pentru subiectul pe care şi l-a ales, demn de tot interesul. Cred că asta a şi făcut ca "Z" să ajungă bestseller, tradus în multe ţări; aflu de pe coperta a IV-a că va deveni şi serial TV. Pare numai bun pentru aşa ceva: autoarea dă o atenţie specială hainelor, coafurilor, obiectelor de lux din "anii nebuni" - revenite azi în moda retro, maşinilor de epocă, petrecerilor extravagante din vile somptuoase şi localuri din New York, Paris, Roma, Coasta de Azur - lumea cosmopolită a oamenilor cu bani din interbelic. Povestea lui Scott Fitzgerald şi a Zeldei sale, confecţionată de Therese Anne Fowler, e o succes story sfârşită în melodramă. E adevărat că în opera lui (reeditată de Ed. Polirom într-o serie de autor la care s-au adăugat şi volume de povestiri traduse pentru prima oară la noi), Scott Fitzgerald îşi descrie propria traiectorie între extremele "visului american": speranţele nebuneşti, reuşita, atracţia pentru autodistrugere, eşecul existenţial. Fiinţă paradoxală - sentimental şi cinic, exaltat şi trist, Scott şi cărţile lui îşi exercită şarmul şi la 75 de ani după moarte iar în trena acestui interes intră şi Zelda. Cuplul lor a ajuns legendar, parcursul lui "fitzgeraldian", de la euforie la dezamăgire, disperare, nebunie şi moarte, impresionând şi azi. T.A. Fowler o pune pe Zelda să-şi povestească viaţa la persoana I, de la copilăria şi adolescenţa mezinei judecătorului Sayre din Montgomery, Alabama, şi până la moartea prematură a lui Scott în 1940. Cei 8 ani în care i-a supravieţuit, până când a ars de vie într-un incendiu izbucnit la spitalul unde era internată, sunt expediaţi într-un epilog. Spectacolul romanesc cu decoruri şi costume fastuoase pune în scenă o dragoste tumultuoasă, transformată într-o cursă către catastrofă, în care Zelda e văzută ca un exponent al emancipării femeii şi o victimă a lui Scott. El o atrage de la început în visul de glorie şi bani ce le va transforma viaţa într-o "sărbătoare continuă", o convinge să-i devină soţie la 18 ani şi să-l urmeze la New York. Primul lui roman, Dincoace de paradis, apărut în 1920, îi aduce bani şi celebritate iar cuplul lor atrage atenţia lumii mondene şi-a ziarelor de scandal prin excentricităţi şi nesăbuinţe. După ce li se naşte o fetiţă, Scottie, soţii Fitzgerald pleacă în Europa. Într-o vilă de pe Coasta de Azur, Scott scrie cel mai cunoscut roman al său, Marele Gatsby, care are doar un succes de stimă, dar reuşesc să trăiască din scrisul lui. Zelda se încearcă şi ea în pictură, balet, literatură, cu ambiţia de a deveni egala celor mai buni şi nici măcar soţul nu-i încurajează talentele, rezervându-i doar un rol reprezentativ în viaţa lor "sub vulcan", plină de excese alcoolice. Deşi devenise prototipul femeii americane din "epoca jazzului", nimic din ceea ce încearcă nu o mulţumeşte, e geloasă, între cei doi soţi izbucnesc certuri cumplite, provenite din contradicţia între aşteptări şi realitate. În 1929, Zelda suferă o cădere nervoasă şi e internată într-o clinică elveţiană, unde e tratată de schizofrenie (re-evaluări din vremea noastră au stabilit că de fapt era maniaco-depresivă). De acum încolo starea ei va fi fluctuantă, cu ameliorări şi depresii, cum se întâmplă în tulburarea bipolară (în clinică, ea scrie romanul autobiografic Acordaţi-mi acest vals, tradus anul trecut şi la noi, tot la Humanitas; merită citit). Cheltuielile mari cu spitalizarea Zeldei şi studiile fetei îl fac pe Scott să scrie mult şi să bea şi mai mult, până când inima îi cedează la 44 de ani. T.A. Fowler evită să plonjeze în nebunia Zeldei, în complexitatea psihicului ei chinuit de crize de identitate. Preferă să aducă în faţă filmul hollywoodian al vieţii acestei femei şi al celebrităţilor care au făcut parte din ea. Cei cărora le-a plăcut remake-ul după Marele Gatsby vor avea în Z: un roman despre Zelda Fitzgerald o lectură pe gustul lor.
Ioana Bâldea Constantinescu, "Dincolo de portocali", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 206 pag.
Singurul reproş pe care i l-aş face ar fi că a vrut să arate de la debut tot ce poate, sofisticând peste măsură construcţia eteroclită. Tipul acesta de roman cu mixaj de poveşti şi alternanţe de voci ar fi cerut o delimitare mai clară între paliere, astfel încât să recunoşti vocile individualizate. Or, deşi una dintre poveşti are alt corp de literă, faptul că mai multe personaje sunt scriitori ce-şi pasează subiectele complică derutant jocul de oglinzi. Scriitor e Alex Hriavu, tânărul dispărut misterios, ale cărui scrieri, recuperate dintr-un computer din Maroc, ajung la fratele lui, David din Bucureşti, de care fusese despărţit din copilărie de divorţul părinţilor. Scriitoare s-ar fi vrut şi mama lor, care plănuia să scrie fabuloasa istorie a rusului gastronom şi aventurier pe mare Ivan (o combinaţie de Sinbad cu Ulise şi Jamie Oliver). Scriitoare e şi mătuşa mamei, Léa, care în tinereţe, studentă la Paris, descoperise pe un pergament din secolul VIII povestea tragică a prinţesei vizigote Isabel-Omalissan şi a urmaşilor ei.
În sfârşit, scriitor e şi Alioşa-Alexandre, fiul lui Ivan şi iubitul interbelic al tinerei românce Léa. Autoarea noastră e conştientă că se complică şi spune ea însăşi, prin vocea unuia sau altuia din naratori, că sunt prea multe poveşti şi că cititorul se poate pierde printre ele (nu o dată, în tradiţie textualistă, scriitorul face cu ochiul cititorului, i se adresează direct, comentând ceea ce tocmai a parcurs). Însă uşurinţa cu care Ioana Bâldea urcă şi coboară pe spirala firelor împletite din clişee narative are graţie, îi prilejuieşte pagini superbe şi scene emoţionante, pe lângă jocuri parodice, dialoguri electronice descărnate, excursuri în lumea virtuală a Net-ului. Contrastul acestora din urmă cu luxurianţa poveştii maure sau exotismul şi suculenţa voiajurilor lui Ivan e de efect şi grăitor pentru relaţiile din zilele noastre, inclusiv cele de dragoste (poveştile intersectate din roman conţin toată gama iubirilor imposibile). Un artificiu bun pentru a da o anume coeziune împrăştierii istorice şi geografice a epicii sunt numitoarele comune minore între poveşti, precum "inelul lui Solomon" ce străbate veacurile de la Omalissan la Léa şi apoi la Domnica (mama lui Alex şi David, care poartă acelaşi nume cu Dominique, iubita lui Ivan şi mama lui Alexandre). Inel a cărui nestemată se dovedeşte calpă. Sau oraşele comune întâmplărilor: Sevilla, Paris, Bucureşti, în epoci diferite. Sau laitmotivul grădinii cu portocali. Aceste elemente nodale amplifică sensurile acestui debut surprinzător prin virtuozitate.
Corneliu Coposu, "File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947; 1953; 1967-1983", ediţie îngrijită şi prefaţă de Doina Alexandru, Ed. Vremea (tel.
021/335.81.31), 534 p.
Jurnalul ţinut de Corneliu Coposu în toţi aceşti ani şi confiscat în mare parte la arestarea lui îl are ca personaj principal pe eroul mult admirat, supranumit "sfinxul din Bădăcin", acţiunile politice ale acestuia, dar şi omul particular Iuliu Maniu, în viaţa de zi cu zi. Cartea pe care vi-o recomand, ca lectură obligatorie aş îndrăzni să zic, se datorează d-nei Doina Alexandru, fost jurnalist la "Europa liberă", şi celor care, timp de 30 de ani, au ţinut ascunsă o valiză cu manuscrise şi fişe ale lui Corneliu Coposu (documentele confiscate la arestare nu au mai fost găsite). Editoarea a reuşit, printr-un laborios proces de reconstituire, să ne pună la dispoziţie acest "Jurnal interzis", cu toate explicaţiile pentru lămurirea cititorului de azi. Cartea e o sursă extrem de valoroasă de informaţii la prima mână despre destinul lui Iuliu Maniu, despre clasa politică românească din epocă, despre situaţia României în împrejurările nenorocite ale ascensiunii totalitarismului şi ale celui de Al Doilea Război. Istoricii - profesionişti şi amatori - vor afla amănunte inedite despre protagoniştii vieţii politice româneşti, vor găsi date şi fapte ce contrazic "poveştile" lansate ulterior de propaganda comunistă cu privire la evenimentele anilor '30-'40, dar mai ales un portret viu şi luminos al personalităţii lui Iuliu Maniu, politician exemplar, adept al democraţiei şi dialogului. Însemnările lui Coposu dovedesc fără tăgadă antinazismul lui Maniu, opoziţia lui totală la dictaturile care s-au succedat în România (regală, antonesciană, comunistă), realismul lui dublat de speranţa că situaţia se va schimba. Nu a plecat din ţară nici atunci când devenise evident că dictatura comunistă vrea să-l lichideze fizic, ceea ce s-a şi întâmplat. În filigran, se conturează în pagini şi statura morală, politică şi intelectuală a diaristului Corneliu Coposu, comparabilă cu a maestrului său. Cei care vor să-i cunoască mai bine pe aceşti doi oameni de seamă ai istoriei noastre au în ediţia Doinei Alexandru o sursă inestimabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu