Cetăţeanul Kafka

Allan Percy
Kafka pemtru deprimaţi
Editura Herald, 2014
Traducere din limba spaniolă de Anca Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Allan Percy este expert în coaching (îndrumare individuală), şi autor de manuale pentru autodepăşire. În prezent, este consilier editorial în domeniul formării personale şi al autodepăşirii. Călătoreşte în întreaga lume în căutarea unor noi surse de inspiraţie pentru cărţile sale. Este autorul mai multor lucrări, printre care: Conexiunea cu fericirea, Nietzsche pentru stresaţi, Scafandrul optimistului, Coaching la Oscar Wilde şi Kafka pentru deprimaţi.

***
Cetăţeanul Kafka

Franz Kafka s-a născut în 1883 la Praga, într-o familie de evrei germanofoni. A fost unicul fiu supravieţuitor, căci ceilalţi copii, doi băieţi şi trei fete au murit prematur. Cei doi băieţi, Georg şi Heinrich s-au îmbolnăvit pe când erau încă prunci, cele trei surori, Gabriele, Valerie şi Ottilie au fost asasinate ulterior la Auschwitz.

Faptul că a fost singurul băiat a însemnat pentru Franz o viaţă sub o continuă presiune, deoarece Hermann, tatăl său, care se ocupa cu comerţul de obiecte de mercerie şi furnituri de croitorie aprovizionând mici magazine din provincie, îşi vărsa pe el toate frustrările. Hermann Kafka îi reproşa adesea fiului său că nu se străduia destul pentru a ieşi din sărăcia extremă în care fusese crescut şi că ar fi trebuit să muncească mai mult pentru a oferi familiei cele necesare traiului.

Julie Löwy, mama lui Franz, era o femeie docilă, un fel de umbră a soţului ei. Franz a moştenit de la ea sensibilitatea, sentimentul justiţiar şi neliniştea, caracteristici care îl făceau încă şi mai vulnerabil şi erau în contradicţie clară cu personalitatea covârşitoare a figurii paterne. Kafka se descria pe el însuşi ca o persoană extraordinar de nesigură, convingere care i-a marcat toată viaţa. Complexul lui de inferioritate l-a împiedicat, practic, toată viaţa, să se elibereze de legăturile familiale.

Copilăria lui a fost marcată de o educaţie severă în care singurătatea şi disciplina şcolilor în care a studiat au fost principalii lui duşmani. Educat de profesoare în colegii rigide în care creativitatea nu-şi avea locul, Franz şi-a petrecut copilăria înconjurat de foarte puţini prieteni. Kafka îşi amintea mai târziu copilăria şi tinereţea ca o epocă marcată de nesiguranţă şi de un mare sentiment de gol interior. Elevii îl vedea ca pe o persoană discretă, retrasă, care părea să trăiască într-o lume paralelă. Deşi în şcoală predarea se făcea în mod exclusiv în limba germană, Franz era avantajat într-un domeniu care îl interesa în mod special: limbile străine. A studiat limba şi cultura cehă, franceză, engleză şi italiană şi, spre sfârşitul vieţii, s-a încumetat să se apuce şi de ebraică.

Cu toată purtarea sa rezervată, în anii studenţiei purta întotdeauna o floare roşie la reverul hainei, se declara socialist convins şi fugea de orice discurs patriotic. Era cu o palmă mai înalt decât cei mai mulţi dintre tovarăşii săi, ceea ce nu-l lăsa să treacă neobservat.

După ce şi-a terminat studiile liceale şi înainte să înceapă să studieze dreptul, Franz Kafka a schimbat mai mult facultăţi. Şovăielile lui repetate l-au făcut să renunţe de mai multe ori la cariera pentru care studia şi să se dedice alteia, complet diferită. A trecut astfel prin facultăţile de filozofie, chimie, istoria artei şi filologie germană. În cele din urmă, din cauza neplăcerilor pe care le avea cu tatăl său, a decis să studieze dreptul şi, după multe eforturi, a reuşit să obţină diploma, cu o medie la limită. Franz însuşi a definit perioada studiilor de drept ca o fază din viaţa lui în care trebuise să se "alimenteze intelectual cu un adevărat rumeguş".

Frustrarea lui Franz era accentuată şi de faptul că se lovea mereu de diverse impedimente în munca sa artistică pe care o desfăşura în paralel. Crizele din familie provocate de discuţiile cu tatăl său îl făceau adesea să dorească să se sinucidă, dar şovăielile lui interminabile şi dificultatea de a lua decizii l-au împiedicat.

Cu toate acestea, Franz simţea nevoia să continue să scrie. Deşi avea dificultăţi serioase în acest sens, pentru că atmosfera zgomotoasă din casă îl împiedica să se concentreze, nu a renunţat nici o clipă la obiceiul de a se închide pentru a-şi scrie creaţiile literare. Din acest motiv a fost nevoit să se adapteze la o viaţă nocturnă pentru scris, astfel că se culca adesea la ora trei dimineaţa.

După ce şi-a încheiat studiile de drept, a început practica obligatorie la o firmă de avocatură pentru a obţine ulterior un post de funcţionar în administraţia publică. O jumătate de an mai târziu, Kafka s-a decis să nu accepte un astfel de post, deoarece îşi dorea un loc de muncă în altă ţară, într-un loc unde, spunea el, peisajul văzut de la fereastra lui să nu semene cu tot ceea ce detesta mai mult. Dar Franz a rămas la Praga şi a intrat la o firmă de asigurări, ceea ce i-a permis să-şi satisfacă ambiţiile literare, căci programul de lucru îi lăsa serile libere.

În primii săi ani de avocatură a luat parte activă la adunările unui grup de socialişti revoluţionari şi a fost arestat de câteva ori pentru că participase la manifestări ilegale. Scrierile lui au început să apară în revista Hyperion. Datorită noului său loc de muncă, Kafka a început să câştige bani şi şi-a putut satisface dorinţa de a călători. Cu toată situaţia dificilă din epoca în care i-a fost dat să trăiască, a călătorit mult prin Europa. Majoritatea vizitelor în alte ţări le-a întreprins cu iubitul său prieten Max Brod şi, uneori, şi cu fratele acestuia, Otto. A cunoscut Italia, Elveţia, Franţa, Germania. Profita de vacanţe pentru a descoperi oraşele Europei sau pentru a reveni în unele dintre cele vizitate înainte, în timp ce lucrările sale continuau să apară. Înainte de a împlini douăzeci şi nouă de ani i se publicaseră trei lucrări: Fochistul, Metamorfoza şi Verdictul.

Atunci a cunoscut-o Kafka pe prima lui iubită: Felice Bauer, căci relaţiile lui de până atunci cu femeile fuseseră foarte complicate. Până la această vârstă relaţiile lui cu sexul opus se limitaseră la vizitele la bordeluri, unde nu căuta numai favoruri sexuale. Tânjea şi după protecţie şi căuta o modalitate de a scăpa de covârşitoarea influenţă paternă; două motive foarte puternice pentru care Kafka s-a lăsat antrenat tot mai mult în aceste locuri.

Cu Felice a avut o relaţie de lungă durată prin scrisori timp de şase ani. S-au logodit de două ori, dar Kafka era mereu cuprins de îndoieli. Îl neliniştea faptul că nu va putea să-şi părăsească locul de muncă pentru a se dedica în exclusivitate scrisului, dacă îşi va schimba statutul social.

A doua oară când a fost asaltat de îndoieli a putut să se cruţe de neplăcerea de a-i comunica logodnicei decizia de a renunţa la proiectul matrimonial, căci începuse să sufere de primele simptome ale unei tuberculoze care avea să-i provoace moartea câţiva ani mai târziu. Tocmai din cauza bolii, Kafka îşi permitea vacanţe lungi şi frecvente în care încerca să se refacă.

Printre relaţiile sale sentimentale, cea pe care a avut-o cu Julie, fiica unui cizmar din Praga a fost, fără îndoială, cea mai scurtă. Kafka rupse din nou relaţia după ce se căise că îi ceruse mâna.

În timpul numeroaselor pauze de la lucru pe care şi le lua din cauza tuberculozei, scriitorul a început o altă relaţie cu o fată pe nume Milena Jesenská, o tânără ziaristă cehă care locuia la Viena şi pe care Kafka o cunoscuse la o cafenea din capitala cehă. Milena era căsătorită, dar asta nu i-a împiedicat pe cei doi să întreţină o relaţie foarte strânsă prin scrisori. Prietenia lor profundă a durat ani de zile, deşi nu s-au putut vedea. Milena a ajuns în cele din urmă în lagărul de concentrare de la Ravensbrück unde a murit.

Pe de altă parte, starea sănătăţii lui Kafka a început să se deterioreze, iar reintegrarea lui în întreprinderea unde lucrase era imposibilă. La vârsta de treizeci şi nouă de ani a fost pensionat definitiv.

În partea finală a vieţii, în timpul unei călătorii la Marea Baltică, a cunoscut-o pe cea care avea să fie ultima lui mare dragoste. La patruzeci de ani şi profund afectat de boala sa, Kafka s-a îndrăgostit din nou. Fata avea nouăsprezece ani, se numea Dora Diamant şi era evreică berlineză. Cu toate suferinţele lui teribile, pentru prima oară în viaţă Kafka şi-a realizat visul de a părăsi Praga şi de a fi alături de logodnica sa. Scriitorul era acum un om fericit, care reuşise să se desprindă de familia sa. Împreună cu Dora a analizat diverse opţiuni de viaţă liniştită, printre altele şi aceea de a pleca la Tel Aviv şi de a deschide acolo un restaurant, căci erau vremuri grele pentru evrei în Europa, iar supravieţuirea la Berlin era dificilă pentru cei doi.

Cu toate marile iluzii pe care şi le făceau amândoi, nu şi-au văzut visul împlinit. Când Kafka i-a cerut tatălui Dorei mâna fetei, răspunsul acestuia a fost un nu categoric. Tatăl fetei consultase un rabin care îl sfătuise să nu-şi dea fata unui scriitor bolnav, mult mai bătrân decât ea. Kafka a suferit o decepţie cumplită în urma refuzului şi a renunţat definitiv să se mai lupte cu boala. Începuse să moară. Dora avea să explice mai târziu că, în camera bolnavului, în fiecare noapte se aşeza pe pervaz pasărea morţii: o cucuvaie care îl urmărea atentă, în timp ce Franz Kafka se stingea încet. Boala îl împiedica să mănânce.

Într-o încercare disperată de a-i prelungi viaţa, Dora l-a mutat la un sanatoriu din Praga, dar Kafka nu mai putea suporta durerea. După ce i-a cerut doctorului să-i dea în scris că îl va lăsa să moară, Kafka s-a stins din viaţă la vârsta de patruzeci şi unu de ani.

Franz Kafka a scris un testament în care îl ruga pe marele său prieten, Max Brod, care îi editase majoritatea lucrărilor, să le distrugă. Şi încă o dată voinţa lui Kafka nu avea să fie ascultată. Cu tot marele respect pe care îl avea pentru prietenul său, Max Brod ştia că, dacă ar fi îndeplinit dorinţa scriitorului, ar fi lipsit omenirea de o moştenire importantă.