„M-am lăsat în genunchi și am început să adun zăpadă cu degetele înghețate și amorțite. Fratele meu mă abandonase, iar prima mea iubire gemea și excremente ca sângele îi mânjeau fundul mic. Simțeam că molima ne izbise cu o forță colosală, ca o rafală de ploaie, ne înhățase și se revărsase în jurul nostru, lăsându-ne imobilizați. Nimerisem într-o fundătură și tot ce puteam face era să stau aplecat noaptea pe drum și să scurm după zăpadă murdară, printre hohote de plâns.”
Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii, un soi de Împăratul muștelor, doar că mult mai asiatic, m-a impresionat chiar de la primele pagini. Din cărțile citite până acum, din filmele pe care le-am urmărit, fie că sunt creații ale europenilor sau ale asiaticilor, am înțeles că în acea parte a lumii, cu precădere în Japonia, lucrurile nu stau tocmai la fel ca în Europa. Diferența dintre culturile celor două continente este profundă. De aceea, deși pe mine m-a surprins oarecum, nu a fost de mirare că sfârșitul acestui roman a fost cu mult diferit de cel al lui William Golding. În mod evident, și simbolurile diferă, având în vedere că cei doi autori au urmărit să spună lucruri diferite. Asemănarea, deși se rezumă la situația de copii izolați de lume, este totuși de netăgăduit.
Pentru cititorul obișnuit cu opera lui Kenzaburō Ōe, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii ar putea să pară un roman ușor diferit de restul celor scrise de el. Explicația ar putea consta în faptul că acesta este primul roman al scriitorului, una dintre caracteristicile principale ale operei lui fiind evoluția constantă a stilului. Firul narativ al romanului este foarte simplist: un grup de copii va fi izolat într-un sat părăsit. Motivele creării grupului sau a izolării, locul în care s-a ales izolarea, precum și soarta acestora la final reprezintă simboluri care pot fi interpretate în fel și chip, în special având în vedere acele diferențe de cultură dintre occident și orient de care spuneam mai devreme. Fiecare dintre fazele din roman care creează aceste noduri narative generatoare de simboluri, este de un dramatism atroce. Și, deși este povestit la persoana întâi, reușește să surprindă cu realism intimitatea fiecărui personaj, ceea ce face ca tensiunea crescândă să dilate într-un mod aparte romanul. La sfârșit, după ce a citit doar 200 de pagini, cititorul va avea senzația că a terminat o epopee imensă. Asta pentru că fiecare pagină concentrează suficientă dramă cât un capitol obișnuit. Din acest punct de vedere, stilul prefigurat nu se va modifica în opera ulterioară.
Oarecum neverosimil pentru un european, limbajul și atitudinea adulților față de o mână de copii care par destul de ascultători și cuminți, creează o barieră de netrecut între cele două grupuri, barieră care face ca izolarea celor mici să pară cu atât mai dură și mai iresponsabilă. Deși intenționalitatea gestului părăsirii pare la început ambiguă, ea este, pe parcurs declarată în mod neîndoios atunci când unul dintre copii încearcă să evadeze: „Bariera înălțată peste șinele vagonetului nu era decât un simbol. Un simbol în care se aduna, strat peste strat, dușmănia țăranilor din toate satele din jurul văii în care fuseserăm închiși, un perete gros și rezistent pe care nu-l puteam străbate.” Un simbol deci, care avea o forță mult mai mare decât bariera în sine.
Într-un mod asemănător, grupul de copii este creat nu neapărat din ceea ce pare a fi o necesitate a societății de a se proteja de ei sau de a le corecta comportamentul, cât din nevoia de a scăpa de ei, de a delega responsabilitatea față de ei unor autorități care fac educație groso modo. Romanul a fost scris, lucru foarte important pentru înțelegerea lui, în 1958, la scurt timp de la sfârșitul războiului, povestind deci despre o perioadă în care prioritățile japonezului de rând se raportau toate la reconstrucția țării, nicidecum la crearea unor condiții confortabile de educare a copiilor. Evident, acest lucru nu era valabil la nivelul întregii societăți, dar excepționalitatea situației face ca romanul să fie cu atât mai valoros.
Plecarea sătenilor pare la început dictată de nevoia de a se retrage din fața molimei, subiect principal în roman, tratat ca tabu, în același timp. Este un lucru explicat foarte clar la un moment dat. Atunci când responsabilul cu copiii este întrebat ce fac în cazul – ipotetic – în care ar izbucni o molimă, acesta răspunde: „Plecăm din sat cu mic cu mare. Îi lăsăm în urmă pe cei bolnavi și ne refugiem. Așa-i hotărât.” Așa încât, dispariția sătenilor este normală, din moment ce molima a izbucnit – lucru acceptat, de fapt, doar prin această refugiere cu accente de dezertare. Cu toate acestea, misterul care înconjoară refugierea face ca motivele care au generat-o să fie discutabile: nimeni nu vorbește despre ea, s-a întâmplat în miez de noapte, iar acești copii, pripășiți în sat fără voia lor, nu doar că nu au fost anunțați, dar chiar s-au trezit izolați. Și aici, evident, se ascunde un alt simbol, unul foarte puternic chiar: grupul de copii fiind diferit, neoferind niciun profit imediat, doar garanția că vor consuma resurse, va fi condamnat. Astfel, răbufnirea de ură de la final a primarului nu este rezultatul direct al „dezastrului” pe care l-au făcut copiii, ci a faptului că acea condamnare a eșuat.
Dincolo de toate aceste simboluri și variante de interpretare, Kenzaburō Ōe este o voce foarte puternică, ce își strigă din toți rărunchii frustrarea generată de nedreptatea îndreptată asupra unor copii a căror singură vină este aceea de a fi fost abandonați într-un moment sau altul al existenței lor. Chiar și titlul, de un sarcasm dureros, arată aceeași frustrare.
PLUSURI
Polirom ne oferă, prin publicarea acestui roman, ocazia de a cunoaște mai bine opera lui Kenzaburō Ōe, de a-i înțelege mai bine simbolurile, folosite și în romane ulterioare.
RECOMANDARI
Chiar dacă Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii nu este o lectură foarte comodă, cred că literatura japonez ar trebui să-și facă loc din ce în ce mai mult pe rafturile din bibliotecile românilor. Acest roman ar putea fi un început bun.
Există anumite sentimente pe care nu le voi încerca niciodată. Poate nu voi reuşi să înţeleg cu adevărat ce înseamnă să fii adoptat,
ce simte acel copil când află că în ciuda dragostei şi grijii de care a
avut parte există alţi doi oameni de care se leagă biologic, şi acei
doi oameni nu sunt Mama şi Tata. Poate din această cauză şi A. M. Homes a
scris Sunt copilul amantei. Romanul autobiografic este
o mărturie sinceră a ceea ce a simţit autoarea când a aflat cine îi
sunt părinţii biologici. Iar un astfel de demers poate fi chiar primul pas înspre vindecare şi acceptare.
