La început a fost Cuvântul …

 

Titlu: Versetele satanice
Autor: Salman Rushdie
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Dana Crăciun
Numar pagini: 656
ISBN: 978-973-46-0827-0

,,Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”. Aşa cum Wittgenstein ne spune, Cuvintele au un rol mai important decât de a fi simpli numitori ai universului uman. ,,La început a fost Cuvântul” - Cuvântul care clădeşte măştile sub care ne ascundem, Cuvântul - ce venerează, în care ne refugiem, arătându-ne credinţa şi uneori dând naştere zeităţilor, sau din contra, Cuvântul-ce blasfemiază, prin care ponegrim şi distrugem zeităţile create. Romanul lui Salman Rusdhie, Versetele Satanice, creează o lume aparte în tărâmul ficţiunii prin compoziţia şi tematica sa originară, şi în acelaşi timp întoarce pe dos o lume reală, prin mesajul receptat de unii cititori.

Ştim că este un roman controversat pentru comunitatea musulmană, interzis în anumite ţări, dificil de citit pentru amalgamul de evenimente, planuri narative, referinţe istorice şi religioase, intertextualitate. Uitând pentru un minut de Allah şi de Profetul Mahomed, putem spune că Rushdie scrie un roman alegoric, în care realitatea se înnoadă atât de bine cu fantasticul, încât nu mai ştim unde se termină una şi începe cealaltă.

Pe scurt, aflăm despre povestea lui Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, doi musulmani din India, care se întâlnesc pentru prima dată într-un avion ce este aruncat în aer. În mod miraculos, cei doi supravieţuiesc, iar elementele de realism magic mută naraţiunea pe un alt plan. Uitând încă o dată miza religioasă şi focalizându-ne doar asupra acestor două personaje, în minte se naşte următoarea întrebare: cum putem diferenţia cu exactitate Binele de Rău, într-o lume în care totul este relativ? Cele două personaje se metamorfozează în arhangheli şi demoni, deşi Gibreel, întruchiparea arhanghelului Gavriil, nu este în comportamentul său întruchiparea perfecţiunii, a binelui, iar Saladin, la rândul său, pare mai mult un om prins într-un destin scris de societate şi familie.

Cum lucrurile nu erau deja complicate, Rushdie introduce un alt plan în roman: Gibreel Farishta, a cărui minte era deja haotică, visează povestea lui Mahound, o reistorisire a vieţii profetului Mahomed, şi introducerea în Coran a celebrelor versete, care ulterior au fost catalogate ca fiind de inspiraţie satanică: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza,/ şi cealaltă, Manat, a treia?/ Veţi avea voi băieţi şi El fete?/ Ce împărţire samavolnică!/ Nu sunt decât nişte nume pe care voi şi taţii voştri li le-aţi dat, fără ca Dumnezeu să vă fi pogorât vouă vreo împuternicire pentru aceasta.” (Al-Najm) Sublinind faptul că Rushdie pleacă de la nişte versete care nu sunt inventate de el, ci prezente în Coran, povestea capătă proporţii, se întretaie cu alte planuri, şi din nou, cititorul se întreabă care dintre evenimentele narate se întâmplă cu adevărat şi care sunt doar la nivel oniric?

De la o temă clasică, de basm, a luptei dintre Bine şi Rău, Rushdie creează un roman cu implicaţii religioase, culturale, prin îmbinarea elementelor de istorie, religie, cu ironia specifică lui şi fantastic. Lumea este împărţită între India şi Anglia, între metafore şi realitate, între sacru şi profan. Şi la fel ca şi Binele şi Răul, Imaginaţia şi Realitatea, nici în cazul ultimelor două cititorul nu poate ştii cu exactitate care elemente sunt sacre, care profane.

Profanul acaparează tot ceea ce este sacru, iar pentru unii el devine sacralitate. Şi cu toate acestea, ce se întâmplă cu adevărat în roman? La final, ce e REAL? Întorcându-ne la problema ridicată de musulmani, cred că e nevoie de o cunoaştere temeinică a islamului pentru a-i putea înţelege şi a judeca această problemă. De asemenea, ar trebui să luăm în calcul modernitatea lui Rushdie inserată în tradiţie: nu mai există eroi şi antieroi, Bine/Rău absolut, iar Cititorul poate decide singur asupra unor teme ale romanului.

Rămânând la nivel artistic, cartea lui Rushdie se joacă cu limbajul; ea desfinţează graniţele timpului, a spaţiului, a ceea ce e real, şi conturează o nouă lume, plină de o istorie magică, umoristică, învârtind cu ajutorul cuvintelor realitatea cunoscută, palpabilă, pe o faţă mai puţin explorată de scriitori.

• Plusuri

  stil matur, realism magic, planurile narative unesc realul şi fantasticul într-o manieră originală

• Minusuri

  încărcat de detalii

• Recomandari

  Celora cărora le plac provocările literare, interesaţi de tema exilului, de lumea Indiei, de realismul magic, celora familiarizaţi cu proza lui Rusdhie, sau cu cartea lui Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Salman Rushdie | Editura: Polirom

Sociologia mișcărilor sociale. De ce se revoltă oamenii

 

Titlu: Sociologia mișcărilor sociale. De ce se revoltă oamenii
Autor: Ionel Nicu Sava
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-579-904-2

„La un moment dat, aparent neașteptat și relativ inexplicabil, clase, grupuri sau categorii sociale se raportează diferit și cel mai adesea opus la sistemul economic, social și politic existent. În consecință, inițiază acțiuni sociale de alterare a codurilor, practicilor sociale, instituțiilor și simbolurilor culturale în conformitate cu un nou set de preferințe. Acțiunile colective de acest tip au fost denumite revolte, revoluții, conspirații, conflicte civile, turbulențe sociale, cicluri de protest și, începând cu deceniul șase al secolului trecut, mișcări sociale. Ele semnifică fluidizarea structurilor sociale, adică ”ieșirea” indivizilor din structurile existente, inițierea unor forme de asociere (organizații) noi și agregarea de configurații mentale, structuri sociale și înțelesuri culturale diferite. La finalul procesului rezultă categorii și grupuri sociale, organizații, stiluri culturale, identități, etosuri colective și instituții care înainte nu existau.”

Pe coperta 4 a cărții scrie despre ea că este „…o sociologie a protestului și revoluției înțelese ca procese de schimbare în profunzime a societății.” Destul de sărac descrisă aici, deși, într-adevăr, foarte concis, cartea este un studiu extrem de elaborat care ne introduce în universul mișcărilor sociale, în special a celor de revoltă, motiv pentru care titlul complet al cărții este Sociologia mișcărilor sociale. De ce se revoltă oamenii. Complexitatea subiectului este oarecum descurajantă. Conștientizarea acestui fapt m-a determinat, de fapt, să citesc cartea. În citatul de la începutul recenziei, autorul amintește doar câteva dintre denumirile pe care acțiunile colective le-au primit de-a lungul timpului. Cu toate acestea, în conștiința oricărui om, fiecare dintre acești termeni definește o noțiune diferită, de unde și complexitatea subiectului. Lucrarea Sociologia mișcărilor sociale este pe atât de complexă pe cât este și subiectul pe care îl tratează.

Autorul structurează cartea pe 7 capitole, reușind astfel să creeze o lucrarea foarte accesibilă, în pofida complexității sale. Eu personal am citit-o din curiozitate. Nu am nici pregătire și nici interes în domeniul sociologiei, politicii sau a psihologiei maselor. Cu toate acestea, lucrarea de față nu doar că mi-a plăcut și că m-a atras, dar m-a făcut și să înțeleg subiectul.

Luate pe rând, capitolele se prezintă astfel:

Capitolul 1

De ce se revoltă oamenii: pe lângă o clasificare a tipurilor de mișcări sociale fiind sugerate și câteva prototipuri și tendințe ale acestora, capitolul descrie istoria acțiunilor sociale și consecințele pe care le-au avut și continuă să le aibă în evoluția societății – „Așa s-au născut marile religii în trecutul îndepărtat, așa au apărut democrațiile moderne și s-au format cele mai multe state ale lumii în trecutul relativ apropiat și așa s-au profilat mulțimea de formațiuni, mișcări, inițiative, grupuri de lobby, internaționale, asociații, cluburi și curente intelectuale ale modernității recente.”

Capitolul 2

Organizarea mișcărilor sociale: Capitolul prezintă tipurile generale de mișcări sociale, cum iau ele ființă, cine le conduce, cine le finanțează, ce scop își propun și ce rol au în final în societate, precum și cum anume au ajuns mișcările sociale să fie ”deturnate”. Un exemplu pentru acest ultim punct îl reprezintă în România „mișcările inclusive ale minorității rrome”, care sunt finanțate constant din bani publici pentru a avea tentă ”pro”, nu ”contra”. Astfel, „asociațiile în loc să ”lupte” cu marginalizarea rromilor, se luptă între ele pentru bani. Fapt este că industria (autorul chiar folosește acest termen, industria) programelor de emancipare și integrare a rromilor consumă cele mai multe resurse publice și private și raportează cele mai slabe rezultate.”

Capitolul 3

Programul ideologic și formarea identităților colective. Rolul media: În acest capitol, autorul vorbește în general despre sensuri și roluri. Fie că este vorba despre sensurile culturale, morale, sociale sau politice pe care le au mișcările sociale, fie că este vorba despre rolul acestor sensuri sau a unor diferite instrumente – mass-media, internetul, emoțiile individuale și colective, crearea sau modificarea identității de grup sau colectiv – în dezvoltarea mișcărilor sociale, acest capitol analizează sensurile pe care aceste instrumente le au și rolul lor din perspectiva sociologiei mișcărilor sociale.

Capitolul 4

Etapele acțiunii colective. Mobilizarea, protestul și negocierea: Capitolul prezintă cele trei etape menționate în titlu, insistând asupra metodelor de propagare a protestelor, transformarea lor în acțiune organizată, dinamica și repertoriulacțiunilor sociale – adică marșul, demonstrația, mitingul și greva.

Capitolul 5

Acțiunea politică a mișcărilor sociale. Consecințele acțiunilor colective: Acesta este capitolul care tratează efectul pe care îl au – sau pe care ar trebui să-l aibă – mișcările sociale. Este vorba de schimbările politice pe care le poate aduce un protest, de modul în care acesta este reprimat, de instituțiile, partidele sau formațiunile politice care se nasc în urma unei mișcări sociale, dar și despre puterea pe care o au instituțiile deja existente în dezvoltarea mișcărilor sociale. „Goldstone (1980) a legat consecințele mișcărilor (sociale) de factori externi, precum crizele politice. Succesul unei mișcări nu ar fi dependent de mobilizarea resurselor (organizare, leadership, bani), cât mai ales de condițiile sociale și politice largi. Cu alte cuvinte, teoria procesului politic cu accentul său pe oportunități explică mai bine consecințele acțiunilor colective.”

Capitolul 6 și Capitolul 7

Teorie și metodă în studiul acțiunilor sociale și De la Hyde Park la mișcarea pentru drepturi civile, basismo, occupy, Primăvara Arabă. Studii de caz din mișcările sociale recente: Acestea sunt capitole care teoretizează mișcările sociale, aducând în atenția cititorului câteva studii de caz structurate pe tipuri de acțiuni – Mișcările studențești din 1968, Mișcarea feministă, Mișcarea zapatistă sau Mișcarea paneuropeană.

După cum spuneam, deși Sociologia mișcărilor sociale este o lucrare complexă, este și accesibilă. Limbajul folosit de autor nu este deloc sofisticat, iar structura cărții permite studierea în funcție de interesul pe care cititorul îl poate avea față de subiect.

• Plusuri

  Lucrarea de față este foarte importantă pentru că subiectul acesta nu a mai fost tratat până acum atât de amplu, deși este, în mod clar, unul de interes și de actualitate. Ușurința cu care poate fi citită și înțeleasă, o face foarte valoroasă.

• Recomandari

  Deși poate fi citită și înțeleasă și de un novice, lucrarea se adresează, de fapt, celor care fie s-au specializat, fie urmează să o facă, în domeniul sociologiei mișcărilor sociale.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Ionel Nicu Sava | Editura: Nemira

Toanele zeiţei Fortuna

 

Titlu: Conjurația imbecililor
Autor: John Kennedy Toole
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Lidia Ionescu
Numar pagini: 430
ISBN: 978-973-46-2551-2

„Linişte, perverşilor, strigă Ignaţius. Ascultaţi ce vă spun!”

Cumpără titlul în engleză

Replica de mai sus îi aparţine lui Ignatius J. Reilly şi este rostită la o petrecere gay în încercarea de a porni o mişcare revoluţionară, ca urmare a eşecului său anterior de a forma Partidul Drepturilor Divine. S-ar putea să vă fi indus puţin în eroare cu scoaterea din context a frazei de mai sus, însă acum că tot v-am captat atenţia, am o mărturisire de făcut: nu ştiu dom’le ce să scriu despre cartea asta! Am tot început într-o direcţie, am abandonat ca să mă îndrept în alta, ca apoi să realizez că am ajuns de unde am plecat. M-am apucat de nenumărate ori să scriu recenzia asta şi să mă opresc dupa 1-2 rânduri. Ba am şi citit câteva cărţi în aşteptarea vreunei inspiraţii divine. Nu a venit.

M-am indus singur în eroare crezând că va fi destul de uşor să scriu ceva (doar vorbim despre o carte comică, nu?!). Ei bine, da şi nu. Cartea poate fi intepretată folosind mai multe chei şi e atât de densă şi de bine lucrată încât nu aş şti de unde să încep şi unde să mă opresc. Dar da, cartea e ATT de bună! Romanul ar trebui inclus în DEX, ca exemplificare sub definiţia cuvântului tragedie. Autorul, John Kennedy Toole, s-a sinucis la vârsta de 32 de ani în urma refuzurilor primite în legătură cu manuscrisul romanului Conjuraţia imbecililor (titlu original: A confederacy of dunces). Mama sa a fost cea care a reuşit să-l publice într-un final, lucrarea fiind acum considerată un clasic al literaturii comice. Dar nu este doar comică. Este în aceeaşi măsură (sau în şi mai mare măsură) ironică, satirică şi reuşeşte să discute nişte probleme foarte interesante (şi actuale!) sub paravanul unei tragi-comedii dirijate de Ignatius. Dirijată ar putea fi prea mult spus, Ignatius fiind mai degrabă elementul la care reacţionează ceilalţi şi nu neaparat persoana care conduce de unul singur mersul lucrurilor (care de cele mai multe ori îi scapă de sub control). Devine confuz, nu? Mă cam învârt în jurul cozii. Păi ce ziceam în introducere?

Paleta de personaje este foarte generoasă, pornind de la Ignaţius care este un mâncău şi un pierde-vară de 30 de ani, cu studii superioare şi probleme constante cu valva, având şi o experienţă remarcabilă în a tăia frunze la câini. El îşi scrie opera vieţii pe foi pe care apoi le uită sub pat, trăieşte pe spinarea mamei sale şi declanşează belele pe oriunde merge. Forţat de împrejurări, trebuie să îşi caute un loc de muncă şi trece pe rând de la o fabrică de blugi la postul de vânzător ambulant. Replicile lui sunt mereu absolut delicioase, iar opinia lui despre lume este probabil una pe care nu o să întâlniţi prea des. În timp ce Ignaţius planuieşte o revoluţie la scară globală, mama sa se depărtează tot mai mult de el, după ce pune mâna pe un bărbat în vârstă, mai înstărit şi care are alergie la „comuniş’”. Myrna Mincoff este ceea ce s-ar putea numi marea iubire a lui Ignaţius, corespodenţa dintre ei doi având loc permanent. Myrna iese puţin din tiparul punkeriţei anarhiste şi, deşi total diferită de Ignaţius, cei doi alcătuiesc o pereche care ar putea oricând conduce lumea spre iluminare.

În alte roluri: Agentul Mancuso, care trebuie să aresteze cetăţeni suspecţi, domnişoara Trixie, o septuagenară a cărei pensionare este tărăgănată din cauza convingerilor obţinute de doamna Levy din cărţile de self-help şi cursurile de dezvoltare personală pe care le urmează, Darlene, dansatoarea de la Night of Joy, autoare a unor spectacole de mare ţinută artistică.... Ce mai, umorul e la tot pasul, comentariile acide la fel, iar temele de gândire sunt mult mai profunde decât poate părea la prima vedere, absurdul învăluie naraţiunea, criticând acum mai bine de 30 de ani o societate decadentă şi dură cu cei care ies din tiparele sale.

Eram în concediu vara aceasta, iar printre volumele alese pentru lectură s-a numărat şi Conjuraţia imbecililor. Înainte să apuc să citesc volumul, am făcut un schimb cu prietena mea, luând un Vonnegut în schimbul Conjuraţiei imbecililor. La intervale regulate, pe autobuz, la plajă sau la camera de hotel o auzeam izbucnind în râs sau primeam citate din roman ca răspunsurile la unele întrebări. Am fost deosebit de frustrat până când am pus mâna pe carte. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi.

• Plusuri

  Stil, tematică, abordare, personaje, dialoguri

• Recomandari

  Lectură obligatorie

Categorie: Comedie/Satira | Autor: John Kennedy Toole | Editura: Polirom

Profesioniștii comportamentului

 

Titlu: Noul cod al bunelor maniere
Autor: Silke Schneider-Flaig
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Iulia Ionescu
Numar pagini: 312
ISBN: 978-973-684-736-3

După epoca laisser-faire se vorbește astăzi în educație despre introducerea în programa școlară a „regulilor de purtare”. Părinții grijulii își înscriu deja copiii la cursuri speciale de bună purtare, pentru a-i învăța regulile elementare ale unui comportament adecvat. Copiilor educați le este realmente mai ușor, pe viitor, să aibă succes în carieră și în societate.

Noul cod al bunelor maniere scris de Schneider-Flaig este un ghid actualizat pentru un comportament adecvat. În carte sunt detaliate atât de regulile de bază ale unui comportament cuviincios, cât și regulile pentru situații speciale din viața cotidiană, cum ar fi vizitele în familie, invitațiile la petreceri selecte sau vizitele la spital. Principalele direcții ale cărții sunt sfaturile despre comportamentul în viața privată, comportamentul în afaceri sau comportamentul pe plan internațional.

Capitolul despre regulile de comportament în țări cu o cultură și o civilizație diferite de cele cunoscute nouă este, poate, cel mai interesant. Unsprezece din cele mai vizitate țări din lume sunt, pe rând, trecute în revistă. Pentru fiecare din ele, autorul prezintă formele de salut pe care ar trebui să le folosim, care sunt particularitățile comerciale, ce subiecte sunt agreate sau ce subiecte trebuie evitate cu orice preț. Un capitol interesant și foarte util este dedicat femeilor care călătoresc singure.

Codul bunelor maniere nu este o carte utilă doar pentru cei care nu au nici un fel de educație în acest sens, ci este la fel de utilă pentru cei care vor să aprofundeze regulile de purtare pe care le-au învățat în copilărie, pentru a le completa cu altele noi sau care au fost actualizate între timp. Vremea pensioanelor a trecut, însă cunoașterea bunelor maniere într-o societate care nu mai are răbdare pentru nimic este o șansă de care ar trebui să profităm, mai ales că avem la dispoziție o carte bine scrise pe această temă cum este Noul cod al bunelor maniere.

• Plusuri

  este un ghid complet despre bazale comportamentului și nu numai

• Recomandari

  tuturor care știu să citească, indiferent de vârstă

Categorie: Dezvoltare personala | Autor: Silke Schneider-Flaig | Editura: ALL

Spre ce s-ar fi îndreptat România ?

 

Titlu: Coreea de Nord. Un lagăr cât o țară
Autor: Adelin Petrișor
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 140
ISBN: 978-973-46-3139-1

O țară în care individul nu înseamnă nimic. Asta mi-a evocat albumul de fotografii din Coreea de Nord al jurnalistului Adelin Petrișor. Sunt imagini cu sute de fețe anonime utile doar pentru a fi de față la manifestațiile gigantice dedicate conducătorului iubit. Partea cea mai înfiorătoare este aceea că îmi pot imagina un trecut românesc asemănător.

Adelin Petrișor a vizitat Coreea de Nord în calitate de jurnalist TVR cu ocazia celebrării centenarului de la nașterea lui Kim Ir Sen , conducătorul care a pus bazele comunismului. Cred că o țară atât de închisă reprezintă o curiozitate pentru mulți jurnaliști, politologi, sociologi și chiar pentru oamenii de rând, cei cărora li se adresează albumul de fotografii ce a rezultat din această vizită.

Chiar dacă cei primiți în țară cu această ocazie au fost escortați mereu de un translator care a cenzurat imaginile înregistrate, iar Adelin și echipa lui au avut acces mai mult la amplasamentele de protocol, în album se găsesc în continuare imagini foarte grăitoare.

E adevărat că lipsesc cozile la alimente și mizeria muncitorului obișnuit, dar se pot vedea demonstrații gigantice, clădiri megalomanice rămase goale pentru că de fapt nivelul de trai nu le permite cetățenilor să le locuiască, limuzine luxoase ce contrastează cu decorul și figurile celor care au condus țara spre această stare de fapt amplasate în toate locurile publice.

Calitatea imaginilor este pe măsura așteptărilor, iar anumite aspecte par atât de familiare că te transportă cu 20 de ani în urmă. Doar că, în cazul Coreei, la putere se află cel de-al treilea conducător comunist, puterea transmițându-se din tată în fiu, o adevărată dinastie care a făcut ca generații de nord-coreeni să nu cunoască libertatea.

Cum spuneam, cel mai mult m-au impresionat fotografiile cu cei din mulțime. Fețe anonime, nevoite să fie prezente la marea celebrare. Uniformitatea lor era dată mai mult decât de trăsăturile asiatice, de hainele identice și atitudinea trasă la indigo.

• Plusuri

  Calitatea fotografiilor

• Minusuri

  Oferă doar o privire fugară asupra unei realități dificile, comentariile lasă de dorit

• Recomandari

  Celor interesați de politică, jurnalism , celor curioși și celor care sunt impresionați mai ales de imagini

Categorie: Arta | Autor: Adelin Petrișor | Editura: Polirom

Mossad. O istorie

 

Titlu: Mossad. Istoria sângeroasă a spionajului israelian
Autor: Michael Bar-Zohar și Nissim Mishal
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Adela Motoc
Numar pagini: 448
ISBN: 978-606-686-604-0

„Forța motrice a Mossadului sunt luptătorii săi fără nume – bărbați și femei care-și riscă viața, trăiesc departe de familiile lor sub identități asumate, execută operațiuni temerare în țări dușmane, unde cea mai mică greșeală le poate aduce arestarea, tortura sau moartea. În timpul Războiului Rece, cea mai rea soartă pentru un agent secret capturat în Occident sau în blocul comunist era să fie schimbat cu un alt agent pe vreun pod rece și cețos din Berlin. Rus sau american, britanic sau est-german, agentul știa întotdeauna că nu era singur, exista întotdeauna cineva care să-l aducă înapoi din frig. Dar pentru luptătorii singuratici ai Mossadului nu există schimburi și poduri în ceață; ei plătesc cu viața pentru cutezanța lor.”

Cumpără titlul în engleză

Deși ușor exagerat – în sensul că nu toți agenții din Războiul Rece au fost salvați cu ajutorul vreunui schimb și nici chiar toți agenții Mossadului sunt uciși dacă sunt prinși – acest pasaj este cu siguranță impresionant, prezentând o realitate extrem de crudă și greu de acceptat, cu atât mai mult de asumat. Această față a războaielor guvernului israelian cu lumea înconjurătoare a fost întotdeauna învăluită într-o ceață densă. Pentru multe dintre evenimentele din această țară și din țările vecine a fost învinovățit Mossadul, care de fiecare dată – aproape – s-a disculpat, mai stângaci sau mai profesional. Michael Bar-Zohar și Nissim Mishal încearcă să facă lumină într-o zonă extrem de gri, dar evident, acest lucru nu poate fi posibil decât cu acordul organizației, care a încercat să-și acopere urmele de fiecare dată. Așa încât, calculând la rece, dezvăluirile din această carte sunt strict cele care sunt deja cunoscute ca fiind prea fundamentate ca să mai fie considerate zvonuri, sau cele care, chiar dacă vin ca o surpriză, sunt mult prea inofensive. Cele mai multe dintre întâmplările descrise aici au fost deja descrise prin diferite alte cărți sau articole de ziar care, la vremea respectivă, au fost în general negate de Mossad. Mărturie stă bibliografia pe care au folosit-o cei doi autori, care abundă în articole de ziar și cărți publicate, ce-i drept, multe în ebraică.

Ceea ce încearcă însă în mod declarat să facă această carte, este să curețe imaginea unei organizații care de decenii are de suferit din cauza multor eșecuri, dar și din cauza unora dintre reușite, cele care sunt foarte controversate. Dacă reușește sau nu, cred că depinde mult de credulitatea cititorului și de dispoziția lui de a se lăsa, dacă nu manipulat, cel puțin influențat de ceea ce nu este altceva decât o carte-document cvasioficială a Mossadului.

Baza cărții o reprezintă câteva misiuni cruciale pe care Mossadul le-a întreprins prin agenții săi de-a lungul timpului. Fie că este vorba despre misiuni încununate cu succes sau de misiuni eșuate, descrierea lor este, sau pare a fi amănunțită, însoțită de justificări și explicații menite să clarifice nu doar scopul acestor misiuni, ci și factorii – interni și externi – care le-a influențat. Fie că este vorba despre obținerea „Discursului secret” al lui Hrușciov, de capturarea lui Eichmann, de aducerea în Israel a evreilor etiopieni sau de alte misiuni, unele dintre ele eșuate lamentabil, prezentarea este categoric emoționantă, punând în evidență mai mult ca în alte prezentări de misiuni, umanitatea agenților implicați.

Un alt punct forte al cărții este istoria acelor agenți care „au plătit cu viața pentru cutezanța lor”. Și nu sunt puțini. Începând cu Yehuda Taggar, care a fost dus la spânzurătoare în Damasc, i s-a pus lațul de gât și i s-au agățat sacii de nisip de picioare, după care, așteptându-i-se mărturia – care nu a mai venit – și până la Ellie Cohen, poate cel mai performant dintre spionii Mossadului, care a reușit să ajungă Consilier al Ministrului Apărării în guvernul sirian și al cărui tragic sfârșit a mișcat întreaga lume, agenții prezentați în această carte au o carismă extrem de bine ajustată la rolul pe care l-au avut în diferitele misiuni. Cred că abordarea este ușor subiectivă. Ca paranteză, Richard Sorge, unul dintre cei mai eficienți spioni pe care i-a avut Rusia în preajma celui de-al doilea Război Mondial, este prezentat de Robert Whymant ca având un caracter arogant, nesuferit și extrem de greu de suportat. Astfel de caractere au, în cartea lui Michael Bar-Zohar și a lui Nissim Mishal doar acei spioni care s-au dovedit nefaști pentru Mossad.

În afară de aceste ajustări, mai sunt și câteva note patetice, pur comerciale, care apelează în modul cel mai direct cu putință la sentimentele cititorului. Unul dintre exemplele care, prin prezentare, m-a făcut să-l rețin, este cel în care este descrisă evacuarea evreilor etiopieni din Addis-Abeba, când într-unul dintre avioane „a fost doborât un record mondial: un Boeing 747 El Al a luat la bord 1087 imigranți. Dar când a aterizat, transporta 1088. În timpul zborului se născuse un copil.”

La fel ca cele mai multe dintre cărțile din colecția Bestseller a editurii Litera, și aceasta este una care se citește foarte ușor, conținând în același timp multe informații, concentrate în povești bine construite. Nu este prima carte din lista preferatelor mele din această colecție, dar este, cu siguranță una pe care îmi pare bine că o am în bibliotecă.

• Plusuri

  Cartea reprezintă o agregare a informațiilor care există deja, dar sunt împrăștiate prin diferite ziare, cărți și alte tipuri de publicații, multe dintre ele în ebraică. Este o inițiativă salutară, având în vedere misterul care înconjoară una dintre cele mai eficiente agenții secrete din lume, Mossadul.

• Minusuri

  Din păcate, senzația pe care Mossad. Istoria sângeroasă a spionajului izraelian o lasă în urmă este aceea de carte măsluitoare, pentru că modul de prezentare justifică eșecurile și celebrează reușitele unor oameni care sunt, până la urmă OAMENI, supuși greșelilor și dotați cu liber arbitru, care câteodată le dictează filiații diferite de cele așteptate, dar care nu-i transformă automat nici în supraoameni, nici în monștri.

• Recomandari

  Recomand cartea împătimiților de literatură de genul celei pe care o promovează colecția Bestseller de la Litera, dar și celor interesați de istoria statului Israel și a serviciului său secret, Mossad.

Categorie: Istorie | Autor: Michael Bar-Zohar și Nissim Mishal | Editura: Litera

Târfe asasine

 

Titlu: Târfe asasine
Autor: Roberto Bolaño
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Alina Cantacuzino
Numar pagini: 211
ISBN: 978-973-669-770-8

Relaţia mea vitregă cu Roberto Bolaño

Mi-am dorit mult să nu închei anul cu lectura unei cărţi aşa şi aşa. Dorinţa mi-a fost, întâmplător şi-n cele din urmă, împlinită: chilipirind, cum mi-e obiceiul, am avut norocul să dau, la "reduceri", peste Târfe asasine a lui Roberto Bolaño. O carte cu parfum frumos, aspect vintage şi hârtie aspră la pipăit, care a zăcut câteva săptămâni pe-un raft al bibliotecii până să ajung la ea cu pofta mea de citit, caracteristică unui respectabil final de decembrie. Antreu potrivit pentru festinul care i-a succedat.

Mărturisesc că, până acum, l-am ocolit cu premeditare pe Bolaño, dându-i doar de departe târcoale, amuşinându-l cu încăpăţânată neîncredere. Într-o vreme, nici măcar nu atingeam puţinele-i volume zărite sporadic prin librării. Ce să le mai şi răsfoiesc!? Încercam faţă de chilianul pribeag acel inexplicabil sentiment de respingere pe care-l resimt faţă de orice autor despre care aflu că a devenit un cult pentru masa (de numeroase ori, în mod dezolant lipsită de spirit critic a) cititorimii blogosferice.

Moartea lui neanunţată, în 2003, l-a transformat pe nestatornicul sud-american (pe atunci, deja celebru, apreciat şi premiat pentru ceea ce scrisese) într-un fel de Che Guevara malgré lui al literelor emisferei sudice. Desigur, comparaţia este nefericită. Spre deosebire de Ernesto "Împuţitul", Bolaño dovedeşte cu prisosinţă, dincolo de dispariţia sa abruptă, a-şi fi dobândit pe drept faima, fiind creatorul unei opere autentice, de o indubitabilă valoare.

Senzaţia că citeşti un roman

Târfe triste adună laolaltă 13 proze scurte, despre care, pentru început - dar şi pentru a-mi masca reala fundătură hermeneutică în care cartea m-a azvârlit -, aş prefera să las să vorbească un anumit personaj (al nuvelei mele favorite); el o va face ca şi când ne-am confrunta cu un text unic, într-o asemenea măsură vorbele sale se aplică tuturor naraţiunilor (sublinierea îmi aparţine): "Povestirea avea patru pagini, poate de asta am ales-o, pentru că era scurtă, dar când am terminat-o de citit am avut senzaţia că citisem un roman." Dacă aş fi onest, aş încheia "recenzia" în acest punct al ei, care atinge, de fapt, esenţa cărţii în discuţie. Dar, cum nu-s în cele mai oneste clipe ale mele, aleg să mai pun nişte gaz pe foc, sau, dacă preferaţi, să mai strecor o cărămidă în soclul deja semeţ al scriitorului chilian.

În dialogurile cu prietenii mei devoratori de cărţi, obişnuiesc să repet ades că criteriul suprem conform căruia iubesc, judec şi clasez, aş spune: definitiv, un bun scriitor este felul în care acesta se "achită" de inevitabilele (în aproape orice carieră beletristică) proze scurte. Rari sunt cei care nu au cochetat cu acest foarte pretenţios gen literar. Contrar altor opinii, eu, unul, nu mă declar atât de lesne impresionat de "întinderile copleşitoare" ale romanului; nu am neapărat nevoie de 500 de pagini pentru a cântări şi a mă delecta cu un condeier de talent. Din contră, mă atrage irezistibil şi povestirea scurtă, condensată sau fragmentară, fărâma şlefuită să strălucească, obligată să cuprindă totul în pagini puţine, dar şi să lase în mintea cititorului suficient ferment cât să-i permită acestuia (ba chiar să-l determine!) să fabuleze oarece timp după isprăvirea cărţii.

Senzaţia că tocmai "citisem un roman" nu m-a părăsit la finalizarea nici uneia din cele 13 bijuterii "culese" sub înşelătorul titlu Târfe asasine (există, bineînţeles, în interior, o nuvelă omonimă - crudă şi senzuală în aceeaşi măsură). O stare de nelinişte ce ne tranchilizează picură răbdător din fiecare rând citit. Tribulaţiile la care sunt supuşi protagoniştii, răsturnările absurde de situaţii izbesc surd în toropeala ca de deochi a lectorului; rând pe rând, le primim complet anesteziaţi, dar nu mai puţin fermecaţi de sinceritatea exactă, aproape monotonă - aducând când a incantaţie de vraci voodoo, când a... Borges - a stilului bolañian.

Istoria secretă sau lectura fără sfârşit

Povestirile incluse în acest volum se întreţes, una după alta, - ca alipite unui inefabil sistem osos - cu ceea ce chiar unul dintre eroii fără nume ("Dentistul") ai lui Bolaño defineşte a fi câte "o istorie secretă". Fiecare textură finită e susţinută în "subteran" de această istorie secretă, pe care nu o vom afla niciodată, pe care "o trăim zi de zi, crezând (subl.mea) că trăim, crezând că deţinem controlul, crezând că tot ce ne depăşeşte înţelegerea nu are nici o importanţă". Dincolo de formulările scriitoriceşti foarte economice şi de o precizie implacabilă, colcăie mistere nedesluşite, ce aparţin, totuşi, de această lume; e ceva ce rămâne să "lucreze" în noi cu mult în urma lecturii. Apare, de aceea, şi fireasca nevoie de a-ţi îngădui un oarecare răgaz, un interludiu pe parcursul căruia să poată dospi, apoi, în tine, fiecare nuvelă. Cu toate acestea, să nu uit să contrazic deja încolţitele concluzii pripite: nu discutăm aici despre o operă bună de încadrat în ceea ce se numeşte literatura fantastică! Nici despre eternul "realism magic" nu poate fi vorba...

De reţinut atât, ca să recapitulăm: nici una din cele treisprezece piese din volum nu vine singură. În dosul oricăreia fermentează "istoria secretă" - un soi de poveste paralelă (poate că adevărata poveste!), derulată în mare parte în underground, dar care-şi trimite, la răstimpuri, către suprateran "semnalele" ce le rămân indescifrabile eroilor inapţi pentru orice suflu metafizic. Nu răzbim, în orice caz, decât cu imense dificultăţi să discernem natura celor scrise cu o aşa dezechilibrantă simplitate de Bolaño: "Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărţile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deşi moartea este un lucru cert."

Nu văd de ce m-aş strădui să-l mărginesc pe povestitorul chilian, ţinând neapărat să-i definesc munca în nişte cuvinte din start deformatoare - teren fertil pentru viitoare prejudecăţi de lectură. Din acest motiv, nu voi lua la rând prozele acestea, nu voi face un "clasament" al lor şi nu voi schiţa portretele personajelor (nişte străini, de altfel, ancoraţi nebuneşte în realitate, fără a reuşi să priceapă o iotă din ea). Mai bine vă "dezvălui" doar faptul că scrisul lui Roberto Bolaño izbuteşte nu atât să semene scrisului vreunui predecesor sau contemporan de-al său, cât să-şi câştige originalitatea într-o epocă în care prohodul şi priveghiul literaturii au fost "consumate" şi consemnate ani în şir, în mod repetat, în presa de critică literară a mapamondului.

Categorie: Proza scurta | Autor: Roberto Bolaño | Editura: Curtea Veche

O enciclopedie (de dragoste) ambulantă

 

Titlu: Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase
Autor: Dan Alexe
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 220
ISBN: 978-973-50-4343-8

Culai (Nicolae Neacșu), țiganul din Clejani, este cel din urmă rapsod care crea în maniera epopeii homerice. Iată. Culai egal Homer, o comparație la care nu poți rămâne indiferent.

Apoi, înțelegi că nu poți rămâne neutru la niciuna dintre scrierile lui Dan Alexe. Așa și cu Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase de la Humanitas. 33 de povestiri de iubire umane și vii. Repet, nu poți fi neutru. Iar mie mi-au plăcut la nebunie. Favorita mea este Anka Butt.

De la „Teatrul lui Sabbath” al lui Philip Roth nu mai citisem o asemenea desfășurare de carnalitate. O bucurie „vizuală”. Dragoste în minaret urmată de o vânătoare de femei la supermarket. Mitul gleznei subțiri, mitul sânilor ușor căzuți. Minciuni nevinovate, tehnici ieftine de agățare, umor de calitate, situații neverosimile. Femei de toate națiile: cehoaica, nemțoaica, flamanda, unguroaica, catalana, dervișa, românca. Și câte și mai câte!

Avem un mic bonus, poveștile cu amicul Păpădie. Avem și un mare bonus, ultima povestire Leila cu fluturi în burtă, povestire cu care Dan Alexe dorește să închidă cercul și care duce cartea la alt nivel, mai înalt. Cred că această povestire ar putea fi dezvoltată într-un roman, așa de multe teme se strâng în doar cele câteva pagini. Citiți cartea, nu uitați nici de blog.

• Plusuri

  Enciclopedie ambulantă, exuberanță, umor.

• Minusuri

  Parcă mă așteptam la o străfulgerare mai lungă în cazul unora dintre povestiri.

• Recomandari

  Se recomandă bărbaților de peste 30 de ani, alături de un album al lui Leonard Cohen și de minim o sticlă de Tempranillo Edicion Limitada :)

Categorie: Proza scurta | Autor: Dan Alexe | Editura: Humanitas

Amazing…

 

Titlu: Goana nebună a lumii
Autor: Colum McCann
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Justina Bandol
Numar pagini: 576
ISBN: 9786068251059

Lumea este un registru de născuţi şi de decedaţi, o enciclopedie cu miliarde de intrări de dicţionar însemnând fiecare în parte povestea unei vieţi omeneşti. La urma urmei, orice biografie poate fi redată în doar câteva cuvinte, imensa majoritate a indivizilor trăind şi murind în anonimat. Se întâmplă astfel pentru că ne manifestăm într-o lume ultraaglomerată, sufocată de detalii inutile. Iar când realizăm deconturile şi bilanţurile, regretăm amarnic deciziile pe care nu le-am luat: ,,Toate vieţile pe care le-am fi putut trăi, toţi oamenii pe care nu-i vom cunoaşte niciodată, care nu vom fi niciodată, sunt peste tot. Aceasta e lumea.’’(Motto din Aleksandar Hemon)

Cumpără cartea în engleză

Premiat cu National Book Award pe 2009, romanul ,Goana nebună a lumii, în caz c-ar fi să transgreseze graniţa artei literare, ar putea sugera prin ritmul sofisticat o operă de jazz. Meandrele observaţiei naratoriale conturează o mare plăcere de a povesti în cele mai mici detalii. În linii mari, textul redă povestea a doi fraţi dublinezi, dintre care unul moare într-un straniu accident pe autostradă, fapt de care se face vinovat un cuplu de artişti americani foarte nonconformişti. O tragedie contemporană, uzuală ca să zicem aşa: o clipă de neatenţie şi poţi deveni vinovat de moartea cuiva. Fapt care îţi schimbă viaţa, aşa cum se va vedea mai cu seamă în cazul personajului Lara.

Altminteri, acţiunea care leagă între ele câteva personaje complementare şi heteroclite, aduse de hazard (sau de destin?) împreună, se plasează în New York, acum aproape jumătate de secol. Anii ’70 în România au fost ani ai unui trai mai bun povestesc părinţii, se găseau portocale, ciocolată şi salam de Sibiu. Dar în Statele Unite ale Americii aşa cum se arată şi în roman acei ani au însemnat mult mai mult de-atât: efervescenţă, revoluţie a mentalităţilor, experimentalism mai ales pentru artişti. Unde mai pui că artiştii şi tinerii în general căutau experienţele extatice şi nu de puţine ori periculoase în lumea halucinogenelor. Toate aceste detalii realiste recreează fundalul întâmplărilor pe care evoluează purtate de tumult personajele romanului.

În noianul de detalii care reconstituie acel deceniu newyorkez, două sunt personajele care par a polariza nu pentru multă vreme însă atenţia celor din jur. Unul este irlandezul Corrigan, un fel de sfânt postmodern care proteja prostituate. Ajuns în marele oraş ca voluntar iezuit el îşi neagă propria copilărie tristă şi adolescenţa alcoolică propovăduind noi forme de toleranţă. Din păcate, opera lui de iubire se curmă brusc într-un stupid accident pe autostradă. Moartea lui, precum majoritatea morţilor, trece neobservată în afara unui grup de prieteni, mai ales că oraşul este vrăjit de un echilibrist care precum Philippe Petit, eroul real din vara anului 1974, a traversat la o exorbitantă înălţime, păşind pe o sârmă bine întinsă, distanţa dintre cele două Turnuri Gemene. O zi întreagă, oraşul-furnicar a fost fascinat de respectivul act artistico-suicidar.

Altminteri amorfă, anostă şi gregară, lumea a stat cu ochii spre cer să-l vadă pe omul suspendat sperând poate să asiste la o moarte cum nu s-a mai văzut. Vânzători, distribuitori, poliţişti, bancheri, curve, vârstnici, brokeri, secretare, femei bogate, studenți, avocaţi, homeleşi, toţi îl urmăresc interzişi pe omul plutitor. El le oferă prin prestaţia sa uitarea cu privire la vieţile personale mici, meschine şi frustrate. Altminteri, excelente notaţiile auctoriale şi descrierile unei lumi furnicar în care insul mărunt îşi pierde identitatea. În fond, un obscur exhibiţionosm - marcă a vremii noastre - l-a împins pe echilibrist să comită un gest nemaivăzut şi care i-a oferit nişte minute de eternitate: ,,În câteva secunde devenise mişcare pură şi putea face orice voia. Era înlăuntrul său şi în afara corpului său în acelaşi timp, savurând faptul că aparţinea cerului, că nu avea viitor, nici trecut, şi asta dădu mersului său un aer de fanfaronadă neintenţionată. Îşi purta viaţa dintr-un capăt în altul. Aşteptând momentul când n-ar mai fi fost conştient nici măcar de propria răsuflare.

Motivul lui esenţial era nevoia de frumuseţe. Mersul era o plăcere divină. Când se afla în aer, totul era rescris. Pentru trupul uman deveneau posibile lucruri noi. Dincolo de echilibru.

Pentru o clipă, se simţi nenăscut. Un alt fel de a fi treaz.’’ Însă după ce febra ziarelor cu privire la această insolită ştire s-a stins, fluviul lumii a continuat să curgă cu aceeaşi indolenţă în privinţa destinelor, a naşterilor şi a morţilor…

• Plusuri

  Este un roman complex, în care pot fi recunoscute complexe tehnici ale postmodernismului literar.

• Minusuri

  Din nefericire, finalul dă impresia unui ex abrupto.

• Recomandari

  Cititorilor preocupaţi de sensul lumii contemporane.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Colum McCann | Editura: RAO

Sânge pe covorul roșu

 

Titlu: Învingătorul este întotdeauna singur
Autor: Paulo Coelho
Rating:
Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Gabriela Banu
Numar pagini: 387
ISBN: 978-973-689-357-5

Romanul oferă o privire asupra a ceea ce înseamnă lumea celebrităților dincolo de strălucire și de aparențe. Pentru asta este ales ca decor Festivalul de Film de la Cannes unde se întâlnesc nu doar superstaruri și oameni foarte bogați, ci și aspiranți și oportuniști, toți mânați de același demon și supuși acelorași legi nemiloase.

Chiar dacă mi-am spus de 10.000 de ori că citesc o carte comercială, n-am putut s-o las din mână. Trebuie să încep prin a recunoaște că, pe gustul publicului sau nu, Coelho este un scriitor bun care captivează și, probabil, pur și simplu a ales să facă bani din asta.

Revenind la subiectul cărții: desigur că este plin de stereotipuri, dar sunt bine spuse. Minunatul Festival de la Cannes, locul unde se adună pentru câteva zile toate VIP-urile planetei, pare raiul pe pământ, dar ceea ce vrea să ne dezvăluie autorul este că de fapt el reprezintă un fel de loc de pierzanie. Cei care au ajuns în vârf se chinuie să se mențină acolo făcând tot felul de compromisuri și ne mai reușind să se bucure de o viață pe care ceilalți o consideră de vis. De cealaltă parte a baricadei sunt cei care ar da orice ca să ajungă să fie recunoscuți, aclamați, adorați. Visele se spulberă în această lume la fel de ușor pe cât de repede se înfăptuiesc și nu-ți dai seama de fapt cine are de câștigat pentru că toți par să sufere.

În toată această atmosferă de glamour sosește Igor, un afacerist rus, hotărât să-și recucerească soția care l-a părăsit. Însă metoda aleasă este șocantă și în totală opoziție cu decorul: el alege să ucidă pentru a o impresiona pe femeia iubită. Romanul se transformă dintr-unul de moravuri într-un roman polițist care oferă detalii despre procedurile pe care le folosește Igor pentru a ucide și despre pregătirea minuțioasă a fiecărei noi lovituri. Cele mai intense sunt ultimele 50 de pagini când trebuie să afli dacă Igor va fi demascat sau nu.

Învingătorul este întotdeauna singur dedică fiecare capitol unui alt personaj: unei actrițe aspirante, unui fotomodel în ascensiune, polițiștilor care îl urmăresc pe ucigaș, soției lui Igor, Ewa, unei producătoare care speră să dea lovitura cu noul său film etc. Toate aceste personaje sunt unite de locul în care au venit să dea lovitura și de micile intersectări întâmplătoare pe care le au în drumul lor spre o glorie iluzorie. Adevăratul liant îl constituie fuga după faimă, orbirea pe care o au toți în căutarea ei, faptul că toți simt că acum este șansa lor, acum pot în sfârșit să reușească, acum se pot răzbuna pentru toate umilințele îndurate. Din tot acest purgatoriu, singurele personaje care scapă neatinse sunt un cuplu de lesbiene, protejate parcă de iubirea lor.

Pentru cei care apreciază scrierile lui Coelho pentru optimismul pe care îl degajă, acest roman va constitui o surpriză: nu este o carte care te învață cum să trăiești mai fericit, ci care, cel mult, te atenționează asupra unor capcane. Este un fel de ridicare a cortinei, pentru a vedea în culise sau după măști.

Cumpără cartea Învingătorul este întotdeauna singur

• Plusuri

  captivantă, acțiune alertă

• Minusuri

  comercială

• Recomandari

  celor care doresc un roman la modă, dar de calitate

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Paulo Coelho | Editura: Humanitas fiction

Evoluția umană din perspectiva dinamismului social

 

Titlu: Cucerirea socială a Pământului
Autor: Edward O. Wilson
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Dan Crăciun
Numar pagini: 392
ISBN: 978-973-50-4255-4

Suntem o specie cuceritoare, deci distrugătoare, consideră antropologii, iar Edward O. Wilson exprimă, în Cucerirea socială a Pământului același lucru, însă oferă și o explicație foarte puternică, deși extrem de simplă: „Oriunde oamenii au dat buzna în ținuturile sălbatice, biodiversitatea a fost redusă la puținătatea din perioadele cele mai timpurii, de acum o jumătate de miliard de ani. Restul lumii vii nu a putut să coevolueze suficient de rapid pentru a putea să concureze cu asaltul unui cuceritor spectaculos, ce părea să vină de nicăieri, și a început să se surpe sub acțiunea lui constrângătoare.” Lucrarea de față prezintă evoluția omenirii nu atât din punct de vedere al evoluției genetice, cât din perspectiva creării grupurilor și rețelelor sociale, a diviziunii muncii, precum și a stadiilor prin care a trecut Homo în evoluția lui spre Homo sapiens.

Unul dintre primii și cei mai importanți pași în devenirea lui Homo sapiens a fost, de departe, descoperirea focului. Pornind din acest punct, totul s-a schimbat: începând cu dentiția, sistemul digestiv, poziția corpului etc., apariția fenomenului de socializare devine imperios necesară întrucât acum este momentul când apare nevoia diversificării muncilor în cadrul aceluiași grup uman. „Nu există nici o cale de a ști cum s-a ivit pentru prima oară această practică, dar este cert că devreme în istoria lui Homo stăpânirea focului a devenit un element esențial în această călătorie alambicată către condiția omului modern.”

În opinia lui Edward O. Wilson, evoluția omului a necesitat trei preadaptări mari, care să-l aducă la condiția de Homo. Prima preadaptare a fost viețuirea pe sol, adică renunțarea la confortul și securitatea pe care le ofereau strămoșilor noștri traiul în copaci. A doua o reprezintă dezvoltarea unei talii de dimensiunile pe care le are acum omul, ceea ce a oferit posibilitatea dezvoltării unui creier suficient de mare pentru a putea fi considerat uman. „Următoarea preadaptare a fost apariția mâinilor apucătoare, terminate cu degete spatulate moi, care au evoluat ca să țină și să manipuleze obiecte.” Această ultimă preadaptare a fost posibilă doar după coborârea pe sol, deoarece abia atunci s-au eliberat membrele superioare prin căpătarea poziției verticale.

Evoluția are, pe lângă factorii stimulativi, adică acei factori care forțează dezvoltarea unor organe sau procese, și factori limitativi. Cel mai bun exemplu pentru lipsa factorilor limitativi o reprezintă suprapopularea continentului australian cu iepuri. Pentru că nu au existat prădători naturali care să limiteze dezvoltarea acestei specii, acum în Australia iepurii – care au fost aduși în anul 1788 într-un număr extrem de mic – sunt cei mai mari dăunători naturali. În ce privește factorii limitativi pentru dezvoltarea umană, primul pe listă l-a reprezentat resursele de hrană. Importanța acestui factor o prezintă Wilson astfel: Comportamentul teritorial a evoluat ca un instrument de sechestrare a resurselor de hrană” (bineînțeles, nu doar la specia umană, doar că ea este singura care nu avea dușmani direcți).

Evoluționismul a fost – și este încă – combătut cu argumente dintre cele mai halucinante, (vezi Despre viață și moarte de Peter Atkins, unde autorul critică mult ideea potrivit căreia toate dovezile care susțin evoluția, descoperite până acum, nu sunt altceva decât capcane puse de Dumnezeu pentru a ne testa credința). Edward O. Wilson aduce însă unul dintre cele mai interesante argumente care susțin această teorie: „evoluția se produce permanent”, spune el. Nu este un proces încheiat sau, așa cum sugerează unii autori de literatură SF, un proces intrat într-un soi de pauză. „Mutații suplimentare, majoritatea dăunătoare, dar câteva – foarte puține – benefice, apar mereu ici și colo în cuprinsul codului genetic.”

Dincolo de evoluția speciei, evoluția omului în animal social, de unde și titlul cărții, Cucerirea socială a Pământului, este tratată de autor cu o foarte mare atenție și susținută cu argumente științifice detaliate. Una dintre ideile interesante care m-a fascinat în carte a fost faptul că „evoluția societăților umane spre civilizație este culturală, nu genetică”. Adică? Exemplul pe care îl dă autorul – nu ultimul, subliniază el – este faptul că acei copii ce provin din societățile de vânători-culegători, educați de către familii adoptive din societăți tehnologice avansate, devin adulți apți pentru societățile care i-au crescut, nu pentru cele din care provin.

O tendință generală în studiul comportamentului social și a evoluție civilizațiilor a fost trasarea unei paralele cu celelalte specii de animale (insecte, păsări și mamifere) sociale, cele mai dese fiind comparațiile cu furnicile. Edward O. Wilson face însă o distincție extrem de clară între aceste ecvoluții. Concluzia practică este că societățile create de insecte sunt, de fapt, „un tip de organism în care elementele ce asigură funcționarea nu sunt obișnuitele celule, ci organismele presubordonate”. În consecință, în afară de obiect de studiu nu al devenirii instinctului social, ci al instinctului deja format, aceste mici societăți nu sunt un punct de reper cu adevărat relevant în cadrul studiului cuceririi sociale a Pământului de către om.

Deși nu este, în carte, prezentată ca o concluzie, prefer să prezint această idee la final: „Apariția evolutivă a oricărui sistem biologic poate fi corect reconstituită numai dacă este privită drept punctul culminant al unei desfășurări de stadii urmărite de la început și până la sfârșit.” Cu alte cuvinte, mai ales ținând seama de ideea că evoluția încă se desfășoară, toate studiile, inclusiv acesta în care ne aflăm noi, sunt incomplete. În capitolul în care prezintă această idee, autorul rezumă evoluția socială – eusocialitatea – în trei stadii: primul este formarea de grupuri în cadrul unei populații alcătuite din indivizi solitari, izolați, și diviziunea altruistă a muncii între aceste grupuri; al doilea este modificarea indivizilor în vederea specializării în anumite sarcini; iar al treilea este ceva mai greu de înțeles, în sensul că îl reprezintă apariția unei mutații genetice, respectiv „apariția alelelor eusociale, fie prin mutație, fie prin migrarea unor indivizi mutanți proveniți din afară”.

Cucerirea socială a Pământului este una dintre lucrările care acoperă zone ceva mai puțin studiate ale evoluției umane, propunând soluții și oferind explicații pentru unele dintre cele mai interesante enigme care apar în jurul problemei devenirii noastre ca entități sociale.

• Plusuri

  M-au fascinat întotdeauna studiile științifice care au încercat să rezolve problema evoluției umane.
  În destul de lunga listă de lecturi pe care am alcătuit-o în timp, această carte se află în primele locuri. Ideile exprimate de Edward O. Wilson sunt revoluționare, dar perfect credibile.

• Recomandari

  Recomand Cucerirea socială a Pământului celor interesați de evoluția omului, celor care caută răspunsuri la întrebări care macină conștiința umană de secole, printre care se află și întrebarea „Cum am ajuns să fim ceea ce suntem?”

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Edward O. Wilson | Editura: Humanitas

Intelligence nu înseamnă cu adevărat „informații”, cel puțin când este vorba de CIA

 

Titlu: CIA: O istorie secretă
Autor: Tim Weiner
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Raluca Pușdercă
Numar pagini: 726
ISBN: 978-606-600-039-0

„Când Agenția Centrală de Informații – CIA – s-a ridicat din cenușa Biroului de Servicii Strategice – OSS – Truman a vrut ca aceasta să lucreze numai pentru el ca un serviciu global de știri, care să îi ofere buletine informative zilnice. „Nu trebuia să fie o agenție de capă și spadă!” scria el! „Era gândită ca un simplu centru care să-l țină pe Președinte la curent cu ce se întâmplă în lume.” Acesta a insistat că nu a vrut niciodată ca Agenția „să funcționeze ca o organizație de spionaj. Nu asta urmăream când am organizat-o.” Perspectivele sale au fost compromise de la bun început.”

Încă de la începuturile sale, cei care au avut nevoie ca CIA să fie percepută ca o forță planetară bazată pe culegerea și procesarea de informații, ca o agenție capabilă să desfășoare acțiuni paramilitare cu finalitate radicală, au promovat o imagine de organizație secretă, care cunoaște tot, în orice moment și este pregătită să acționeze oricând, oriunde în cele mai bune interese ale guvernului SUA. Filme, cărți, articole în ziare, legende etc., toate acestea au creat un mit care va fi spulberat doar la începutul secolului XXI, după ce va deveni mult prea evident eșecul general al Agenției și mai ales după desecretizarea unui volum considerabil de documente din arhivele sale secrete.

Istoria CIA, fie ea oficială sau secretă, nu va fi făcută publică niciodată probabil. De ce? Pentru că interesele sunt – și așa vor rămâne – ca un eșec de asemenea proporții să nu ajungă să afecteze imaginea de superputere a Statelor Unite. În plus, atâția oameni se fac vinovați de acest eșec – oameni care sunt parte integrantă a istoriei SUA, oameni care au lăsat urmași la conducerea guvernului SUA și a organizațiilor care asistă guvernul – încât dezvăluirea completă a istoriei ar submina capitalul de credibilitate al clasei conducătoare din SUA. CIA nu este singulară în această situație. În toate statele există istorii secrete ale unor astfel de agenții.

Cu CIA însă, problema este oarecum de altă natură. Nu doar că Agenția ca atare a eșuat, dar ea s-a transformat într-un dușman al poporului american, dușman care i-a adus un imens deserviciu: CIA s-a făcut vinovată, în multe state, de zeci de ani de suferințe provocate de instaurarea unor guverne ilegitime sau de forțarea schimbării unor politici a căror finalitate ar fi fost, poate – doar teoretic! – în dezavantajul SUA, dar cu siguranță ar fi fost în avantajul respectivelor state. Mai mult chiar, activitățile CIA au reușit să provoace chiar pe teritoriul SUA daune imense, survenite în urma acțiunilor teroriste care nu ar fi putut fi concepute dacă Agenția nu punea umărul cu ani înainte, la crearea premiselor care au dus la acele acțiuni (vezi înarmarea talibanilor pentru războiul împotriva URSS).

Harry Truman nu știa nimic atunci când a fost numit președinte interimar după decesul lui Roosvelt. Înființarea CIA urma să acopere acest handicap. Directorii Agenției, însă, au hotărât că nu se pot obține informații fără spionaj. Iar Allen Dulles, directorul Agenției sub Dwight D. Eisenhower și sub John F. Kennedy, a considerat că nu se poate face spionaj fără o unitate specială de operațiuni sub acoperire. Toate acestea ar fi fost nu doar legitime, dar poate chiar benefice, dacă însă oamenii care au condus aceste operațiuni, (Frank Wisner, director al National Clandestine Service, Hoyt S. Vandenberg, Roscoe H. Hillenkoetter, sau Allen Dulles, directori ai CIA, precum și mulți dintre subordonații acestora) nu ar fi fost incapabili să înțeleagă care sunt prioritățile reale ale funcțiilor lor. Aceștia au considerat mai importante acțiunile lor și ale agenției decât scopul pentru care acestea operau. Astfel, Statele Unite ale Americii au avut de pierdut. Și lumea, odată cu ele.

Mulți dintre directorii CIA de-a lungul timpului au dat dovadă de o lipsă incredibilă de viziune, precum și de o rupere de realitate combinată cu lipsa de înțelegere a politicilor generale ale SUA. Tim Weiner citează multe documente desecretizate care susțin aceste afirmații. Pe lângă aceste probleme, a intervenit și incredibilul orgoliu al unor oameni care se considerau superiori, orgoliu care, cu doar 200 de ani înainte a fost cât pe ce să provoace eșecul acțiunilor generalului Washington, ale lui Benjamin Franklin și a altor oameni de stat, ceea ce ar fi ruinat una dintre cele mai grandioase acțiuni politice americane: emiterea Declarației de Independență a SUA.

În CIA: O istorie secretă, Tim Weiner citează documente care certifică povești mai vechi despre CIA, cum ar fi intervențiile din Guatemala, Venezuela sau Cuba, oferind detalii extraordinare despre acțiunile sub acoperire ale agenților. Luptele CIA împotriva comunismul din Europa de Est, în timpul cărora agenția a recrutat cetățeni albanezi, unguri, români, cehi, polonezi, pentru a se infiltra în țările de unde proveneau în vederea desfășurării unor acțiuni subversive menite să submineze guvernele comuniste ale respectivelor țări, sunt prezentate cu dovezi documentare, cu nume și date. Aproape toți acești „agenți” au fost practic sacrificați din cauza lipsei unei organizări în interiorul acestor țări. La fel de sortite eșecului au fost și încercările disperate, dar total lipsite de finalitate de a se infiltra în instituțiile militare și de spionaj ale URSS pentru a culege informații care le-ar fi putut oferi un avantaj tactic în războiul rece. Și aceste acțiuni sunt susținute de documente recent desecretizate. „În timp ce statul sovietic începea să slăbească, Agenția „raporta constant că economia sovietică era în creștere”, a spus Mark Pamer, unul dintre cei mai experimentați kremlinologi ai administrației Bush. „Obișnuiau pur și simplu să-și însușească anunțurile oficiale ale sovieticilor, să mai modifice pe ici pe acolo și apoi să publice datele. Și erau de-a dreptul greșite, iar oricine petrecuse ceva timp în Uniunea Sovietică, în sate și orașe, putuse să se uite de jur împrejur și să vadă că era o nebunie ce spuneau ei.”

Cele mai mari eșecuri ale CIA au fost, potrivit dezvăluirilor lui Weiner, incapacitatea de a prevedea atacurile teroriste de la World Trade Center din 1993 și din 2001, de a-l localiza pe Bin Laden timp de mai bine de 10 ani, precum și de a înțelege situația politică și militară din interiorul Uniunii Sovietice. Programul nuclear al rușilor, dezvoltările militare, perestroika și glasnost, precum și căderea URSS, i-a luat prin surprindere pe agenții CIA. Nu doar că nu știau nimic din interior, dar opinia publică deja era informată și-și crease o părere despre politica lui Gorbaciov atunci când Agenția încă mai furniza către Casa Albă rapoarte despre faptul că în URSS comunismul era mai puternic ca niciodată. Eșecul de a culege informații corecte despre capacitățile militare (arme de distrugere în masă, arme atomice și biologice, etc.) ale guvernului lui Saddam Hussein a fost un alt eșec lamentabil.

Încă de la începuturile ei, CIA a fost infiltrată cu succes de către guvernul URSS. Pe de altă parte, de-a lungul istoriei sale, o singură sursă cu adevărat valoroasă din interiorul Kremlinului a putut fi racolată de Agenție, aceasta fiind rapid lichidată de KGB. Acesta a reprezentat unul dintre dezavantajele tactice pe care Agenția nu le-a putut contracara niciodată. Pentru că nu doar Kremlinul nu a putut fi infiltrat, dar nici guvernele altor state împotriva cărora Agenția s-a mobilizat: Vietnam, China, Cuba sau Coreea de Nord (care este cel mai reușit stat-enclavă din istoria omenirii; nicio agenție din lume nu a reușit să-și infiltreze sau să racoleze agenți în interiorul acestuia). Agenții operativi care activau în acele state creau rețele absolut inutile, înțesate de agenți dubli, care întreprindeau catastrofale acțiuni de dezinformare.

Cartea, la fel ca multe altele din colecția Bestseller a editurii, are la sfârșit un capitol de Note. Este vorba de mai bine de 150 de pagini de bibliografie care i-a servit autorului pentru scrierea cărții. Nu este ușor de urmărit, întrucât din păcate nu există trimiteri la ele. Este totuși recomandat să fie citite la finalul fiecărui capitol. Întregește imaginea pe care Weiner o creează de-a lungul cărții. Lecturarea notelor la finalul cărții poate reîmprospăta multe dintre informații, dar riscă să nu ofere acea notă de autenticitate textului în ansamblul lui.

Dezamăgirea pe care lecturarea acestei cărți o lasă asupra Agenției Centrale de Informații este cumplită. De la aura de mister care a învăluit-o până în 2004, când NSA a trebuit să preia frâiele iar CIA să se dezintegreze într-o sumedenie de companii private de spionaj, până la imaginea de agenție condusă cu o inconștiență crasă, cu un dezinteres atroce pentru scopul ei final, acela de a aduna informații valabile din afara granițelor SUA, este o diferență atât de mare încât practic apare senzația că este vorba despre două entități diferite.

• Plusuri

  O carte document, CIA: O istorie secretă poate fi creditată că adună laolaltă documente desecretizate despre CIA, documente care altfel poate că nu ar fi consultate decât de foarte puțini oameni, care ar folosi eventual informația pentru propriile scopuri, în nici un caz pentru informarea opiniei publice.

• Recomandari

  Este o carte pe care o recomand în primul rând celor care sunt pasionați de istorii secrete. Evident, cei pentru care CIA a reprezentat de-a lungul vremii un mit și care vor să înțeleagă adevăratul curs al evenimentelor, lecturarea cărții este necesară. Nu în ultimul rând, recomand cartea fanilor colecției Bestseller de la Editura Litera.

Categorie: Cultura generala | Autor: Tim Weiner | Editura: Litera

Adolescenţă dulce-amăruie

 

Titlu: Jurnalul unui adolescent timid
Autor: Stephen Chbosky
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Constantin Dumitru-Palcus
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-707-738-7

„Aşadar, asta-i viaţa mea. Vreau să știi că sunt și fericit și trist, și mă chinui să înțeleg cum vine asta.”

Romanul lui Stephen Chbosky pare a fi reîntruparea modernă a poveștii despre adolescență, cu toate momentele ei dulci-amărui, stângace sau revelatoare. Ar fi ușor de așezat în rând cu titluri ca „De veghe în lanul de secară” și „Romanul adolescentului miop”, pentru că asemeni lor are puterea de a redeschide poarta trecutului și de a purta cititorul prin propria adolescență.

Cumpără titlul în engleză

Cartea este scrisă în stil epistolar, scrisorile care compun romanul fiind adresate unui străin ca antidot împotriva fricii și anxietății care îl încearcă pe Charlie, protagonistul, odată cu începerea noului an școlar de unul singur, fără prieteni. Pe parcursul poveștii, acesta își găsește un prim prieten și mentor în profesorul său de engleză, Bill, care intuind potențialul literar al tânărului, îi desemnează în fiecare săptămână o nouă carte de citit și îl îndeamnă să adopte un rol participativ în propria viață. În încercarea de a-și depăși timiditatea ajunge să se împrietenească cu Sam și Patrick, care devin treptat cei mai buni prieteni ai săi și care îi transformă, progresiv, lumea dintr-un mediu închis, aproape ermetic, în unul receptiv la idei și experiențe noi.
Chbosky reușește în mod facil să construiască un univers veridic al adolescenței care surprinde simplicitatea stilului de vorbire și expresiile la modă folosite de personaje, referințele muzicale și cinematografice și experiențele inițiatice necesare trecerii de la certitudinea copilăriei la incertitudinea adolescenței și apoi a maturității, momente marcate de primul sărut sau prima experiență sexuală.

Lumea lui Charlie e o lume a contrastelor, a luminii și a umbrelor, a experiențelor dureroase și traumatizante ca moartea mătușii sale la vârsta de șapte ani sau a prietenului apropiat cu o vară în urmă, dar și a celor vibrante și pline de viață ca participarea la punerea în scenă a filmului cult The Rocky Horror Picture Show, petrecerea de Crăciun de la Sam și Patrick sau primul sărut oferit de cineva care îl iubește.

Sam și Patrick reprezintă cei doi poli între care gravitează personajul principal, ambii fiind în mod conștient sau inconștient ceea ce își dorește de la viață – iubirea adolescentină atât de intensă încât e dureroasă și absolută, și acel joie de vivre care îi lipsește și care l-ar sustrage de pe marginea vieții sale, unde s-a plasat involuntar și de unde privește detașat spre centrul scenei, acolo unde și-ar dori să fie membrul activ a ceea ce i se întâmplă.

Experiențele descrise, deși sunt tipic americane și ancorate ferm în tradiția vieții de liceu din SUA - cu petrecerea de Halloween și balul din timpul anului școlar - ajung să fie universal valabile prin intensitatea sentimentelor personajelor, prin egoismul adolescentin care ajunge să rănească persoanele apropiate, prin vanitate și prin absolutismul trăirilor, de parcă fiecare pas greșit ar fi un capăt de lume.

Dar, spre deosebire de alte cărți a căror temă este adolescența, Chbosky prezintă și laturi mai dure ale realității, având însă grijă să încheie povestea într-o notă optimistă în care fiecare personaj își găsește calea și propria versiune de final fericit.

Iar ca bonus pentru cei cărora le-am inspirat pofta de lectură – soundtrack-ul cărții (adică toate melodiile care sunt menționate în ea) care poate fi ascultat aici.

• Plusuri

  Referințele culturale legate de muzică, filme și show-uri TV care fac în sine o lectură/audiție interesantă.

• Recomandari

  O lectură obligatorie alături de romanul lui Salinger și al lui Eliade, pentru cei care doresc să își retrăiască adolescența.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Stephen Chbosky | Editura: Trei

Feminismul nu taceFeminismul nu tace

Titlu: Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune
Autor: Isabel Allende
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Cornelia Rădulescu
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-779-726-8

Pe Isabel Allende am descoperit-o acum aproape un deceniu prin unul dintre romanele sale de ficțiune care mi-a aprins mintea pentru că era o îmbinare perfectă (cuvânt pe care nu-l scot orișicum la înaintare) între povești, realism magic și lecții de viață. Și probabil că de asta și acum când mă gândesc la acea carte o fac cu o mare căldură în suflet.

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc azi, ci despre cea mai recentă carte a autoarei, apărută în pandemie, care promite să ne vorbească despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. Pare o premisă generoasă pentru încă o poveste născocită, doar că de data aceasta ițele se țes din istoria personală și nu dintr-un crâmpei de imaginație, și rezultatul final e asemeni aceluia în care simți că stai de vorbă cu o prietenă trecută prin viață, cu o mătușă neînfricată în brațele căreia primești și consolare dar și îmbărbătarea de care ai nevoie ca să mergi mai departe cu capul sus.

Structural vorbind, cartea seamănă mai mult cu un jurnal pentru că nu e o narațiune continuă ci mai degrabă o înșiruire de gânduri și opinii despre ce înseamnă să fii femeie – acasă, în familie, în societate, la muncă, în cuplu – și ce ne dorim ca femei aparținând diverselor generații și aflate în diferite etape din viață.

Nu mi se pare deloc surprinzător că ceea ce își dorește Isabel e și ceea ce îmi doresc eu, deși mi-ar putea fi bunică și a trăit alte vremuri care sunt legate de prezent prin substratul experiențelor. Pare-se că dorința de siguranță, apreciere, trai în pace, de a avea resursele proprii, de conectare și dragoste sunt evergreen.

Așa cum mi-e obiceiul, mai nou, am reușit să umplu și cartea asta de sticky notes pentru a marca pasajele care mi s-au părut importante, în sensul că rezonam cu ele și că probabil adevărul lor va mai dăinui niște decenii de acum încolo.

„Patriarhatul e dur ca o stâncă. Feminismul, precum oceanul, e fluid, puternic, profund, are complexitatea infinită a vieții, se mișcă în valuri, curenți, maree, uneori în furtuni furioase. La fel ca oceanul, feminismul nu tace.”

Titlul cărții – Ce vrem noi, femeile? -  vine de la o parabolă în care un hoț înfățișat Califului scapă de pedeapsa de a i se tăia mâinile pentru că răspunde acestei întrebări cum nu se poate mai simplu: „femeile își doresc să fie ascultate și ele îți vor zice singure ce vor.”

Iar această temă a ascultării e cea care conectează toate planurile amintite mai sus din care este privită femeia pentru că totul începe cu familia și locul acesteia ca fiică ascultătoare, femeie de casă, soție, soră, mamă, îngrijitoare a părinților. Toate roluri de servitute contra cărora se naște o mișcare de eliberare și independență prin pătrunderea femeii în câmpul muncii, prin câștigarea propriilor bani, prin controlul asupra corpului prin revoluția sexuala și popularizarea mijloacelor de contracepție. Iar în cele din urmă, și poate cel mai apăsat, vine tocmai ascultarea vocii sale, câștigarea egalității în ecuația patriarhatului, pentru că opiniile prezentate ajung să vorbească și de #metoo și nu doar asta, cât și despre violența îndreptată de atâtea secole contra femeii.

„Violența e inerentă culturii patriarhale, nu e ceva anormal.

In definitiv, frica femeii de violența bărbatului e oglinda fricii bărbatului de femeia fără frică.”

Și ce mi-a plăcut mie din tot ce am citit, dincolo de faptul că nu lasă piatră neîntoarsă atunci când pune sub lupă ce își doresc femeile, este că o face într-un mod echilibrat și nu cu sabia în mână. Nu militează pentru răsturnarea balanței de putere ci pentru echilibrarea ei. Frânturile de jurnal deschid calea pentru comunicare și introspecție proprie și nu vin să servească păreri definitive și rigide ci mai degrabă invită la introspecție, la propriul dar tu ce crezi despre?

Eu cred că încă mai avem multe de îndreptat și că schimbarea începe cu noi, cu felul de a gândi și de a ne raporta la feminism și la femeile care ne înconjoară, de a fi asemeni valurilor oceanului și de a nu tăcea niciodată.

„Docilitatea, exaltată ca o virtute feminină, este cel mai mare dușman al nostru, nu ne-a folosit niciodată la nimic, le convine doar bărbaților.

Sfidarea, ignorarea și distrugerea regulilor le revine tinerelor fete, care n-au ajuns încă la responsabilitatea de a fi mame, și bunicilor, care au depășit etapa fertilă.” 

• Plusuri

  Felul în care sunt abordate temele și multiplele roluri ale femeii, anecdotele personale care condimentează ideile.

• Recomandari

  Celor ce își doresc să înțeleagă mai bine femeile, pe sine însăși, de ce feminismul nu e bau-bau și să vadă lungul drum parcurs până în prezent și cel care se așterne în fața noastră.

Categorie: Eseuri, Lit. contemporana | Autor: Isabel Allende | Editura: Humanitas Fiction

 

De ce unii oameni vor să fie niște fulgi de zăpadă unici și speciali ?

 

Titlu: Influența invizibilă. Forțele ascunse care modelează comportamentul
Autor: Jonah Berger
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Monica Lungu
Numar pagini: 274
ISBN: 978-606-722-233-3

Prima carte a scriitorului Robert Galbraith, numită The Cuckoo’s Calling, s-a vândut decent (1500 de exemplare), dar nu a fost, cu siguranță, vreun un mare success pe piața americană. Într-o zi, pur și simplu, a sărit pe locul întâi în toate clasamentele librăriilor și editorilor de carte. Au descoperit brusc cititorii valențe nebănuite ale textului ? Nu chiar… doar că cineva a „scăpat” informația că Robert Galbraith este un pseudonim al scriitoarei JK Rowling, creatoarea lui Harry Potter. Și oamenii s-au repezit să cumpere ultima producție a celebrei autoare… Această poveste reală este folosită de Jonah Berger pentru a ilustra forța pe care influența socială o are asupra noastră.

Profesor de marketing la Colegiul Wharton al Universității Pensylvania, Jonah Berger este autorul a zeci de articole în reviste academice de top și al bestseller-ului Contagios. Influența invizibilă, carte care expune puternicele surse de influență care modelează comportamentul uman, propunându-și să ridice vălul de mister care acoperă, uneori, deciziile și reacțiile umane.

Lectura este foarte antrenantă și pentru că Berger oferă exemple din viața reală, experimente pe care el și echipa lui le-au realizat de-a lungul timpului. Astfel, aflăm de ce frecventarea cursurilor îi face pe studenți mai atractivi, de ce avem încredere în alții – chiar și atunci când aceștia greșesc, de ce soții arată la fel, de ce copiii altora arată la fel, dar al tău e complet diferit, de ce companiile le trimit vedetelor cadouri gratuite, de ce Louis Vuitton ar trebui să încurajeze imitația mărcii, ce ne pot învăța gândacii despre motivație și multe alte lucruri.

Ideea principală a lui Berger este aceea că alte persoane au o influență uriașă asupra noastră, influența socială afectând produsele pe care le cumpărăm, asigurările de sănătate pe care le alegem, deciziile de economisire a banilor, putând determina chiar și implicarea în activități ilegale. Ca toate super-puterile, influența socială poate fi folosită în diferite scopuri, de la cele mai benefice până la manipulări periculoase. Spectrul este atât de larg încât devine înfricoșător.

Sunt convinsă că fiecare cititor va lectura cartea lui Berger din perspectiva propriilor experiențe și se va regăsi sau nu în exemplele oferite de el. Dar, în final, ceea ce este important este să fim conștienți că atunci când credem că decizia noastră este obiectivă și independentă, este bine să ne gândim la influența socială și să fim deschiși să vedem și perspective total opuse opiniilor noastre. Pentru că „nu există niciun mod corect de a fi. Mediile în care creștem ne formează atât modul în care ne comportăm, cât și modul în care ne interpretăm comportamentul. În timp ce unii oameni vor să se vadă ca niște fulgi de zăpadă unici și speciali, alții sunt mai mult decât fericiți doar dacă înființează un club de mașini”.

 

• Plusuri

  O carte interesantă, care reușește să transmită date și teorii științifice într-un stil simplu și accesibil tuturor.

• Recomandari

  Dacă vreți să îi influențați pe ceilalți, să luați decizii mai bune sau să înțelegeți comportamentul uman, această carte este un bun început.

Categorie: Lit. contemporana, Dezvoltare personala | Autor: Jonah Berger | Editura: Publica