Selecția „Formula AS”

 

* Jane Goodall, „În umbra omului”, traducere de Ve­ro­nica Focșeneanu, Edi­tura ART (tel. 021/224.01.30), 318 p.

O „cunoșteam” și admiram de mult pe Jane Goodall de pe ca­­nalele TV care transmiteau docu­men­tarele ei despre cimpanzei. Acestea au făcut-o celebră în toată lumea, împreună cu volu­mul pe care vi-l propun azi, apărut pentru prima oară în 1971 și care de atunci nu încetează să fas­cineze și să influ­en­țeze milioane de cititori. Jane Goodall e cu ade­vărat o femeie extraor­dinară care își spune cu simplitate povestea de cercetător al animalelor sălbatice în mediul lor natural și descoperirile uimitoare pe care le-a făcut urmărind ani și ani la rând cimpanzeii. Totul a început în 1960, cu o tânără englezoaică fru­moasă (cartea are și fotogra­fii), mare iubitoare de animale și mai ales temerară, care visa din co­pilărie să ajungă în Africa pen­tru a explora lumea junglei. În­vin­gând obstacole aparent insur­mon­tabile, și-a găsit, cu ajutorul unui antropolog din Nai­robi, într-o rezer­vație din Tanzania, locul muntos – îm­pă­durit de unde, cățărată pe stânci sau în co­paci, înarmată doar cu un binoclu, a putut urmări, la în­ceput doar de la distanță, grupuri de cimpanzei (animale încă ne­stu­diate în libertate până atunci). A ajuns să le deosebească fizio­nomiile și personalitatea, le-a dat nume și a făcut descoperiri ne­așteptate cu privire la compor­tamentul lor: a fost prima care a văzut că cimpanzeii își fac „unel­te” (de exemplu că folosesc un pai pentru a extrage termite din mușu­roi), că au inteli­gen­ță, emoții, sen­ti­men­te. Observațiile ei din această perioa­dă, privite încă scep­tic de oamenii de știință, au cons­tituit subiectul unei teze de doctorat la Cambridge, docu­mentată cu foto­grafii și filme făcute de Hugo van Lawick, un came­ra­man trimis de National Geo­graphic în rezervația Gombe Stream. Contaminat de lumea fascinantă a cimpanzeilor și de importanța cercetării ei, Hugo s-a însurat cu Jane și și-au per­fecționat împreună modul de a-i observa de aproape, reușind să-i familiarizeze cu prezența lor. Astfel, ei au descoperit și docu­mentat relațiile sociale, ierarhiile de putere din cadrul grupurilor cu masculi dominanți respectați de femele și de cei mai slabi. Au sesizat relațiile de familie între mamă și pui, frați și surori ce își sar în ajutor la necaz, prietenii și dușmănii între indivizi. Au con­semnat o mulțime de manifestări comune cu oamenii: cim­panzeii râd, zâmbesc, se îmbrățișează, se pupă, se joacă, sunt geloși, se îm­bărbătează, se plictisesc, comunică între ei, ba chiar se recunosc unul pe al­tul de la distanță, după voce. Ur­mărind de-a lungul timpului indivizi și grupuri din rezervația devenită centru de cercetare (membrilor fondatori li s-au alăturat etologi bine pregătiți din uni­versități europene și ame­ricane), Jane a documentat toate stadiile vieții cimpanzeilor, de la naștere la moarte, concluzia fiind că această specie de primate e cea mai asemănătoare omului (mai recent, biochimiștii au sta­bilit că împărtășim cu cimpanzeii 99% din materialul nostru gene­tic). Deci ne sunt rude și avem obligația să-i protejăm. De aceea Jane Goodall a devenit militantă pentru conservarea mediului natural și pentru drepturile ani­malelor, conferențiind pe această temă neobosit, în toată lumea, chiar și după ce a ajuns octo­genară.

Selecția ”Formula AS”

 

* Julian Barnes, „Bărbatul cu haină ro­șie”, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira, 302 p.

Fiecare nouă carte a lui Julian Barnes e o delectare, de aceea vă recomand această recentă ispravă a lui, apărută în original în 2020 și tradusă pe cât de prompt pe atât de bine de Radu Paras­chi­vescu în seria de autor de la Nemira. Nu e pro­priu-zis un roman construit în jurul unei per­so­na­lități reale, cum erau Conan Doyle în „Arthur & George” sau Șostakovici în „Zgomotul timpului”, ci seamănă mai curând cu „Papagalul lui Flaubert”, a doua lui carte din 1986. Avem aici un zig­zag într-o lume artistică din Franța și Anglia în ultima parte a sec. 19 și până după Primul Război, un hibrid postmodern de biografie, eseu, istorie și confesiune, scris cu umor englezesc și subtilitate franțuzească (marcă proprie). Concepută din scurte secvențe ce sar cu agilitate de la un subiect la altul, după ce s-a documentat, nu glumă (presă, jur­nale intime, corespondență, opere literare și artă din epocă), cartea are în principiu ca subiect viața și lumea chirurgului francez Samuel Pozzi (1847-1918). De fapt, existența doctorului e pretextul unei promenade prin La Belle Epoque – „o ultimă înflorire a artelor și cea din urmă înflorire a unei societăți așezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată de metalicul secol XX”. În afară de Pozzi – pionier al ginecologiei, figură a „lumii bu­ne” pariziene, prieten al artiștilor, bărbat chipeș cu mult succes la femei – majoritatea celor evocați de Barnes e cunoscută francofililor de la noi (pe cale de dispariție naturală). La fel de mare pondere ca peripețiile profesionale și mondene ale lui Pozzi are în volum figura flamboaiantă, excentrică a con­telui Robert de Montesquiou, care s-ar fi vrut scri­itor dar a cărui amintire a rămas doar ca dandy de­cadent și model al unor personaje din opere li­terare și azi de raftul I, scrise de Huysmans, Edmond Rostand, Proust. Printre scriitorii, jurna­liștii, actorii, pictorii, aristocrații epocii, așa cum sunt văzuți unii pe alții în documentele păstrate, sunt multe nume mari, prietenii sau inamici ai lui Pozzi: Barbey d’Aurevilly (pe care Barnes îl antipatizează fiindcă a fost ticălos cu Flaubert), Maupassant, Oscar Wilde, Henry James, Proust (al cărui frate, Robert, și el medic, a lucrat cu Pozzi), Anna de Noailles, Mallarme, Sarah Bernhardt (una dintre amantele doctorului), frații Goncourt ș.a. O surpriză a cărții e că pen­tru toți aceștia avem repro­duse în pagini și portrete foto­gra­fice sau pictate. Asta – pe lângă a­bun­dența de anecdote, vorbe de duh, întâmplări sen­za­ționale (cri­me, scandaluri, du­eluri), bâr­fe de alcov, dis­pute politice și li­terare – colo­rea­ză foarte atractiv lectura și sporește impresia că avem de-a face cu persoane și fapte rea­le care, prin arta lui Barnes, își relevă mai bine sensul de la distanță de peste un secol. O spune el însuși: „non-ficțiunea e teritoriul unde trebuie să lăsăm să se întâmple, fiindcă deja au făcut-o, lucruri aparent reale, ne­plauzibile și moralizatoare”. Pornit prin biblio­gra­fii pe urmele doc­torului pictat de John Singer Sargent, roman­cie­rul ajunge să portretizeze el în­suși prin colaj o epo­că, ferindu-se însă, cum a în­vățat de la mult­iu­bitul lui Flaubert, să tragă con­cluzii sau să-și aroge dreptul de a judeca para­doxu­rile comportamen­te­lor. „Din ce cauză prezen­tul e atât de nerăbdător să judece trecutul? Există tot­deauna o nevroză a pre­zentului care se consi­deră superior trecutului dar nu poate trece peste sâcâietoarea neliniște că s-ar putea totuși să nu-i fie (…) Și vine imediat o altă întrebare: în temeiul cărei autorități îl jude­căm?”. Ca și la mai multe alte întrebări legate de personajele acestei cărți, Julian Barnes recunoaște că nu știe răspunsul.

Selecția ”Formula AS”

 

* Marin Pop, „Corneliu Coposu sub lupa Securității. Declarații, cores­pon­den­ță, conferințe și scrieri inedite”, pre­față de Alexandru Gussi, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 416 p. + 15 p. cu ilus­trații.

Istoria recentă e plină de capcane. Rar se în­tâmplă ca judecarea corectă a unor eveni­mente și a celor implicați în ele să coincidă cu cer­nerea semnificațiilor în timp. Dincolo de gloriile efemere și de reacțiile emo­țio­nale pe care le provoacă în anumite momente, puține personalități devin cu adevărat istorice, își marchează în mod real epoca. Un astfel de om se știe (chiar se știe?) azi că a fost Corneliu Coposu, ul­ti­mul mare lider al PNȚ, partidul istoric pe ca­re, după căderea comunismului, l-a refondat și im­plicat în lupta pentru „normalizarea” țării, adu­cându-l chiar la guvernare, în ciuda piedi­cilor mârșave pe care moștenitorii regimului comunist i le-au pus. Succesorii la conducerea PNȚCD nu s-au ridicat moral și ideologic la înălțimea Seniorului, astfel încât partidul a dispărut practic după guvernarea din alianța dintre 1996-2000. Apoi, după moartea lui Corneliu Coposu, el a fost transformat în sta­tuie, în martir, ignorându-se inteligența sa po­litică, fiindcă era mai conve­na­bil așa. În cartea pe care vi-o recomand, Marin Pop răs­pun­de la întrebarea „Cine a fost cu adevărat Corneliu Co­posu?” publicând do­cumente inedite despre via­ța și acti­vitatea ante și postbelică a po­liticianului ca­re a fost în­chis 17 ani în puș­căriile și la­gărele comuniste. Vina lui: fusese secretarul personal al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al partidului condus de acesta împreună cu Ion Mihalache, în care se uniseră Partidul Național al românilor din Transilvania și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat. Din această funcție, Coposu a participat direct la toate acțiunile ce și-au pus amprenta pe istoria României din prima jumătate a sec. XX, a fost martor și făuritor al acesteia, fapt pentru care a și fost arestat în 1947, în vederea desființării pluripartidismului. Amnistia deținuților politici din 1964 nu i-a dat însă posibilitatea unei vieți normale. Securitatea nu l-a scăpat nici o clipă din ochi, l-a obligat să dea periodic declarații, i-a înțesat anturajul cu turnători, i-a interceptat te­lefonul și scrisorile, ba chiar l-a și arestat în ulti­mele zile ale ceaușismului. Corneliu Co­po­su devenise din 1947 nu doar un adversar al co­muniștilor ce capturaseră cu tancuri sovie­tice statul român, ci și un „mărturisitor” inco­mod despre evenimentele pe care, conform lecției leninist-staliniste, noua putere le rescria mincinos pentru a se legitima. Supraviețuitorul închisorilor și lagărelor în care muriseră mii de deținuți politici n-a putut fi determinat nici cu brutalități și amenințări, nici cu favoruri să falsifice adevărul sau să laude „realizările”. Ca și modelul lui moral și politic, Iuliu Maniu, Coposu și-a asumat adevărul istoriei trăite, cu toate consecințele ce au decurs din asta. Cititorul află astfel informații la prima mână despre situația României în timpul celui de al Doilea Război, despre lovitura de stat de la 23 august 1944, despre demonstrația monarhistă și anticomunistă din noiembrie 1945, despre capcana de la Tămădău ș.a. dar și previziunile politicianului despre falimentul regimului comunist – toate înregistrate de Securitate. Portretul lui Corneliu Coposu, așa cum reiese din documentele adunate de Marin Pop, e al unui caracter fără fisură, al unui politician lucid și experimentat, al unui mare patriot (și nu naționalist; diferența, dacă nu o cunoașteți, căutați noțiunile în dicționar).

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Ana Blandiana, „Soră lume”, Edi­tu­ra Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 428 p.

Ezit să folosesc cuvântul operă pentru suma căr­ților indiferent cărui autor. Pentru mine noțiunea con­ține o încărcătură valorică superioară și nu toți scriitorii români ajunși azi seniori au cu adevărat, în accepția mea, operă. Ana Blandiana are. Volumele ei de poezie, proză, eseuri, memorialistică publicate pe parcursul a peste o jumătate de secol sunt rodul unei vocații și al unei personalități neistovite și neal­terate în timp. Succesul literar pe care l-a cunoscut devreme s-a menținut de aceea constant, fiecare no­uă carte a ei completând și împrospătând întregul. În numele acestei vocații și al unui caracter aparte, a refuzat, după 1989, funcții politice înalte și bă­noase. Nu pot să uit o scenă povestită de ea în „Fals tratat de manipulare”: imediat după victoria în ale­geri a C.D.R. din 1996, la care contribuise, i-a te­lefonat lui Emil Constantinescu să-l felicite și aces­ta, înainte de a o asculta, a întrebat-o, nervos, ce func­ție vrea. Răspunsul ei a fost – citez din me­mo­rie: „Nu vreau nimic. Vreau să vă faceți datoria, ca să pot să mă întorc la cărțile mele. Vreau ca toți cei care vreți funcții să le vreți nu pentru voi, ci pentru ceilalți”. Pentru ceilalți, Ana Blandiana împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, și-au asumat respon­sabi­lități mâncătoare de energie, nervi și timp – con­du­cerea Alianței Civice, realizarea marelui proiect al Memorialului de la Sighet, Centrul internațional de studii asupra comunismului ș.a. – dar a avut puterea de a se întoarce și la cărțile ei, adăugând opuri noi la operă. Cel mai recent, „Soră lume”, e un volum cu povestiri de călătorie, în principal despre dru­mu­rile ei în străinătate înainte și după 1990, cu întâmplările și desco­pe­ririle trăite acolo: „În „Fals tratat de manipula­re” am încercat să com­pun din fragmente un por­tret al țării. Acum este vor­ba despre lume. O lu­me pe care am încercat să o descopăr, să o înțeleg și care – în pofida a tot ce am dedus și a tot ce mi s-a explicat – mi-a lăsat sen­ti­mentul tulbure că nu o cu­nosc cu adevărat (…) pen­tru că nici ea nu se înțe­lege pe sine”. Mai ales azi, când lumea o ia peri­culos razna, o carte precum aceasta poate da oarece imunitate la asaltul prostiei și mizeriei morale. Fie că e vorba de călătorii orga­nizate „la schimb” de Uni­unea Scriitorilor, în țările „la­gărului”, sub stricta supraveghere a poliției politi­ce interne și din regi­murile „frățești”, fie despre eva­dări pe cont propriu la festivaluri li­terare sau la de­cernarea Premiului Herder (cu mân­care de acasă în bagaj și lipsuri umi­litoare), de bursa americană din 1975 la Iowa City și ocolul european de la întoar­cere din banii econo­mi­siți acolo, fie de călătoriile libere din ultimii 30 de ani, la numeroase festivaluri, recitaluri, confe­rințe – unele în locuri îndepărtate precum Mexic, Japonia, Hong Kong – fiecare proză denotă artă na­rativă. Contribuie la impresia de adevărat, mulțimea de detalii, dialoguri, portrete, observații preluate din carnete în care că­lătoarea și le nota la cald – căldură ce iradiază viu și din re­trăirile peste ani. Pățaniile personale – unele comice, altele aventuros-drama­tice, cu final ne­așteptat – transmit, cum doar scrii­torii buni știu să o facă, neliniști, spaime, compa­siune, dar și bucurii intense, admirație, recunoștință. Ana Blandiana avea și are „resurse umane” mai prețioase decât i se pu­teau bănui unei femei foarte fru­moase și de succes, iar „Soră lume” face parte dintre acele cărți pe care, dacă le începi seara, nici nu-ți dai seama când se lu­minează de ziuă.

Selecția ”Formula As”

 

* Volum omagial Hans Bergel, „Ne­vo­ia imperioasă de a scrie”, texte de Ana Blan­diana, Peter Motzan, Gheorghe Stanomir, Ale­xan­dru Cizek, Olivia Spiridon, Ion Dumitru, Adrian Le­senciuc, Cornel Nistea, Mihaela Malea Stroe, Mir­cea Popa, Editura Eikon (tel. 0728/08.489.02), 154 p.

Cei 10 scriitori și germaniști și-au alăturat con­tri­buțiile pentru omagierea lui Hans Bergel la îm­plinirea vârstei de 95 de ani, readucând viața și ope­ra acestei personalități transilvane în atenția citi­torilor de azi. După 1990 s-a vorbit despre el mai ales ca fost deținut politic sau ca militant pentru drep­turile omului în România și în țările comuniste, după ce emigrase în Germania. În volumul pe care vi-l recomand sunt relevate toate fațetele omului excepțional care e Hans Bergel: autor a 50 de cărți – romane, povestiri, poezii, eseuri, traduceri din ma­rii poeți români –, muzician, critic și istoric de artă, schior și alergător de performanță, ajuns în loturile naționale ale României, bărbat curajos și integru, punând mai presus și cu toate riscurile libertatea și demnitatea. Tinerețea lui românească, plină de în­torsături dramatice, pare ea însăși ficțiunea unui ro­mancier care vrea să surprindă prin viața unui perso­naj, aproape neverosimil prin noblețea de caracter, ororile secolului 20. Născut în 1925 la Râșnov, în­tr-o familie de intelectuali sași, a știut din adoles­cen­ță că vrea să fie scriitor. A fost exmatriculat în 1940 din liceul german de la Brașov fiindcă pro­testase îm­potriva nazificării școlii. În 1949 a fost arestat prima oară pentru o încercare de fugă peste graniță și doar performanțele lui spor­tive l-au scăpat de condam­nare. Dar, datorită „do­sarului”, n-a fost admis la Conservator, iar apoi a fost dat afară din același motiv de la Uni­ver­si­tatea din București, unde stu­dia Istoria Artei și Filosofie. În­temnițat din nou în 1954 pen­tru „agitație duș­mă­­noasă”, au contat iar titlu­rile de cam­pion sportiv în ate­nua­rea pe­depsei și chiar a putut debuta ca scriitor român de limbă ger­mană în 1957 cu povestirea „Prințul și bardul”. De la ea i s-a tras cea de a treia arestare, în 1959, și im­­plicarea în așa-numitul „proces al scriitorilor ger­mani din Brașov”. (Cel care le-a „tradus” secu­riș­tilor mesajul subversiv al povestirii medievale și a ve­nit la proces ca martor al acuzării a fost „prie­te­nul” Eginald Schlattner, și el fost deținut politic. Ră­mas în România, acesta a ajuns pastor și, la bătrâ­nețe, romancier de succes în țară și străinătate.) Hans Bergel a fost condamnat la 15 ani muncă sil­nică și a suferit prin mai multe închisori până la am­nistia din 1964. Nedreptățile, opresiunile și lipsa de perspectivă ca scriitor nedispus la compromisuri l-au făcut să ceară emigrarea în R.F.G., pe care a obținut-o în 1968, la presiunea unor cunoscuți scri­itori germani. În patria lui Goethe s-a realizat și el atât ca romancier cât și ca publicist și conferențiar ve­hement critic față de regimul Ceaușescu și față de dictaturile comuniste. A fost urmărit și acolo de „brațul lung” al Securității: dosarul lui de la CNSAS are 10.000 de pagini. Toți autorii textelor din volu­mul omagial insistă asupra valorii romanelor lui Hans Bergel inspirate din spațiul multietnic transil­van sub evenimentele istorice ale secolului trecut: „Dans în lanțuri”, publicat în original în 1977 și ca­re nu a putut fi tradus la noi decât după 1990, fiindcă era inspirat din propriile experiențe carcerale, și tri­lo­gia „Când vin vulturii”, „Întoar­cerea lupilor”, „În ajunul taifunului”, în care istoria sașilor transil­vă­neni, pluralitatea culturală a locului, traumele in­di­viduale și colective nutresc vaste construcții epice. Și în textele lui nonficționale, Hans Bergel își recu­noaș­te legăturile trainice cu țara natală în care a trăit 43 de ani. Venerabilul scriitor ar merita o serie de autor care să-l facă mai bine cunoscut în România.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Italo Svevo, „Viitorul amintirilor”, proză scurtă, traducere, repere bibliografice, postfață și note de Mihai Banciu, Editura Hu­manitas Fiction (tel. 0723/68.41.94).

Deși aproape ignorat în Italia în timpul vieții, Italo Svevo (1861-1928) e considerat azi printre cei mai importanți scriitori ai secolului trecut, iar numele lui e alăturat în istoria literaturii moderne celor ale lui Kafka, Musil sau Joyce. Născut și tră­itor în mediul cosmopolit din Trieste (aflat până du­pă Primul Război sub stăpânire austriacă), cel ce se numea în acte Ettore Schmitz a optat să scrie în italiană, deși studiile și le făcuse în germană, ci­tise încă din adolescență în original marii scriitori clasici și filosofi nemți, era perfect bilingv. Chiar și pseudonimul pe care și l-a ales unea cele două culturi în care se formase, Svevo însemnând șvab. Des­tinat să urmeze cariera de comerciant și afa­cerist a tatălui, nu și-a neglijat nici pasiunile pentru literatură, biologie, psihopatologie, științe exacte. După moartea tatălui, dificultăți financiare îl fac să se angajeze ca funcționar de bancă, să-și com­ple­teze veniturile modeste cu o slujbă de noapte la un ziar și cu lecții de germană și engleză. Si­tuația materială i s-a îmbunătățit după căsă­toria din dragoste cu fiica unui om de afaceri din domeniul vopselurilor pentru vapoare. Cooptat la firma socrului, s-a ocu­pat cu succes și pricepere de co­mer­cializarea produselor în străinătate, voiajând mult pentru asta. În paralel cu munca la firmă, scrie piese de teatru și proză, încurajat și de James Joyce, care preda engleza la Trieste și cu care se împrietenise (Joyce va profita material de mai înstăritul prieten). Romanele publicate de Svevo în 1881 – „O viață” și 1898 – „Senilitate” nu sunt băgate în seamă de mediul literar italian, deși ori­gi­na­litatea tematică și stilistică, tehnicile narative moderne, imersiunile psihologice, ironia și auto­iro­nia care-l vor face mai târziu celebru îl indivi­dua­lizau pregnant. Lipsa de ecou a romanelor îl face pe Svevo să se îndepărteze de scris și să-și vadă de afaceri și lecturi. Îl citește cu mare interes pe Freud, din care și traduce în italiană, și a cărui influență se poate detecta în romanul lui de ma­turitate, capodopera „Conștiința lui Zeno”, pu­blicată la Bologna în 1923. Și acesta trece în Italia aproape neobservat (doar poetul Eugenio Montale îl laudă public). O întorsătură favorabilă survine în urma faptului că, la sfatul lui Joyce, Svevo își trimite romanele unor scriitori și critici literari fran­cezi care, entuzias­mați, le tra­duc și publică în Franța. De acolo pornește radial în lume, inclusiv în ingrata Italie, gloria tardivă a scriitorului triestin care a spart structurile na­rative comune, s-a aliniat avangardei central-eu­ro­pene și a recurs la un soi de umor pesimist pen­tru a-și exprima dorințele, dependențele și repul­siile. Cum în românește avem, de pe la mijlocul anilor 60, toate trei romanele precum și o selecție din corespondență, completarea pe care o aduce volumul de proze scurte e binevenită. Ediția foarte bună, sub toate aspectele, a lui Mihai Banciu e o bucurie atât pentru cei ce-l cunosc pe Italo Svevo din lecturi anterioare, cât și pentru cei cărora li se relevă abia acum. Cele 19 povestiri – unele excep­ționale – le vor deschide precis pofta și pentru marile romane, cu care fac corp comun. E aceeași lume a burgheziei medii, știută din proprie expe­riență și portretizată cu acuitate psihologică, cu subînțelesuri și indeterminări ce-ți pun la lucru inteligența, imaginația și sensibilitatea.

SELECȚIA „FORMUL AS”

 

* Corina Chiriac, „Minuni trăite”, pre­față de Dumitru Constantin-Dulcan, E­di­­tura Școala Ardeleană (tel. 0364/117246), 530 p.

Autoarea acestei cărți este chiar acea Corina Chiriac pe care o știți de la televizor și ale cărei șlagăre au rezistat timpului și modelor. Din martie anul trecut când s-a instituit carantina restricționând libertatea de mișcare, artista exu­berantă și plină de energie și-a umplut singu­rătatea impusă retrăind în scris episoade ale parcursului ei profesional și senti­mental presărat cu „minuni” și cu­getând la ceea ce i-a fost dat. Încă din primele pagini ține să se știe că, de la o anu­mită vârstă (ca și alte femei temperamentale care și-au trăit din plin tinerețea), a devenit profund religioasă, credința în Dumnezeu și în ajutorul divin menținându-i echilibrul psihic și bucuria de a trăi. Spre deosebire de alte vedete ale divertismentului, Corina Chiriac a primit o educație artistică de calitate încă din copilărie, fiindcă a avut șansa să se nască în familia unor intelectuali, ambii părinți fiind profesori la Con­servator. Tatăl, Mircea Chiriac, a fost un cunos­cut compozitor și dirijor, iar mama, de origine armenească, Arșaluis/Eliza – pianistă. Cu atrac­ția spre muzică în sânge, Corina a stu­diat încă de mică pianul și vioara, a avut la dispoziție o bibliotecă bogată, a cunoscut personalități ale timpului, prieteni cu părinții ei, a frecventat săli de concerte și de teatru, i s-a cultivat independența și liber­tatea de opțiune. Așa se face că, în ciuda concurenței acer­be, fiindcă își dorea o carieră de actriță, a dat examen de ad­mitere la Facultatea de Teatru și a intrat cu brio. Când era în anul III, în 1970 (perioadă de relativ dezgheț ideologic, în­că), a câștigat concursul de muzică ușoară destinat unor tineri necunoscuți „Steaua fă­ră nume”, transmis live de TVR, și care i-a adus peste noap­te celebritatea, augmentată în anul următor de premiul III la Festivalul internațional „Cer­bul de Aur” de la Brașov. Aceste „minuni” au marcat începutul unei cariere de solistă iubită de public, în care am­biția, profesionalismul și spiritul de luptă­toare au învins piedicile și intrigile nelipsite în lumea scenei. Pentru cei ti­neri, care n-au trăit acele vremuri, Corina Chi­riac povestește cum se realizau programele uni­cului post TV, își evo­că afectuos-anecdotic nu doar colegii din lu­mi­na reflectoarelor, ci și compozitori, textieri, re­gi­zori și producători TV, co­regrafi ș.a. Poate une­ori, nostalgia după pro­pria tinerețe (când i se spunea zgubilina) o face să vadă cam idilic ins­tituțiile culturale și șefii acestora din comu­nism. Timbrul special al vo­cii, sufletul pus în inter­pretarea la care contribu­iau și studiile de teatru, șarmul ce trecea „sticla” și scândura scenei seducând (tele)spectatorii au făcut să fie extrem de solicitată nu doar în țară, ci și în turnee prin ARIA în R.D.G., Cehoslo­vacia, Po­lonia, U.R.S.S., în Cuba și Portugalia – o viață rătăcitoare fără răgaz, în care firea ei deschisă și generoasă îi dăruiește prieteni de a căror căldură și sprijin se bucură. Corina Chiriac nu-și trece sub tăcere nici viața amoroasă, po­ves­tită cu o dezarmantă sinceritate, în special o ma­re pasiune neîmpărtășită, devenită obsesie. Căci, dincolo de dorința ei de independență, e o sen­timentală, ceea ce se vede și din relatarea expe­rienței de emigrantă în SUA, între 1988 și 1994. Nu lipsesc din paginile memorialistice nici rău­tățile și ticăloșiile îndurate, dar cum are canon de la duhovnicul ei, Arhimandritul Arse­nie Pa­pa­cioc, să nu vorbească de rău pe nimeni, nu dă nu­me, îi lasă în plata Domnului. Mai bizare pen­tru admiratori pot fi convingerile ei ezoterice, practicarea ședințelor de spiritism, aplecarea spre paranormal. Ce imagine are de sine și vrea să ne lase cu acest volum Corina Chiriac? Iată: „Per­sonal, social și profesional eu am fost tot­dea­una un om liber, am plătit pentru asta și m-am bucurat atunci când am putut să fac ce vreau eu, chiar dacă am greșit. Mi-am exersat libertatea individuală ca să mă supun în deplină libertate”.

SELECȚIA “FORMULA AS”

 

* Françoise Sagan, “Cele patru colțuri ale ini­ mii”, traducere de Mădălina Ghiu, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 224 p.

Dintre noutățile din librării, am ales acest roman inedit fiindcă autoarea lui e un caz în care biografia eclipsează vitalitatea operei. Françoise Sagan (1935-2004) a fost la vremea ei un star mediatic mondial, ase­menea vedetelor de cinema și capetelor înco­ronate, urmărită de paparazzi permanent. Foto­grafiile ei apăreau pe coperta revistelor mondene, era invitată în studiouri TV, iar scandalurile având-o în centru ocupau mult mai mult spațiu tipografic decât recenziile cărților ei. Și asta a durat din 1954 și până la moarte, ba chiar și până azi în Franța, unde mass-me­dia îi resuscită periodic amintirea, cu aceeași dis­proporție între viață și operă. Născută într-o familie burgheză de provincie stabilită în 1946 la Paris, cea mai mică dintre cei trei frați Quoirez a fost o elevă-problemă, căreia îi plăcea mai mult să ci­teas­că li­teratură decât să învețe disciplinele din pro­gra­mă. Ado­lescenta rebelă s-a apucat să scrie ea însăși un roman și a trimis manuscrisul marilor edituri pa­ri­ziene. Doar editorul René Julliard i-a intuit radicala nou­tate și a avut curajul să publice, în 1954, “Bon­jour tristesse”, orchestrând profesionist lan­sarea fe­tei de 19 ani ce-și alesese pseudonimul Sa­gan. Ro­manul șoca prin naturalețe, dorința ado­les­centină de a trăi la maximum în absența sentimen­telor morale, povestea cu o ferocitate lucidă fapte într-o epocă a analizei psihologice. Devenită brusc “copilul teribil” și scandalos al literaturii franceze, Sagan vinde din pri­mele luni sute de mii de exem­­plare, iar trei ani mai târ­ziu, când cartea e ecra­ni­zată, ti­rajele ating milioane. De atunci încolo, Françoise Sa­gan devine o fabrică de best­sellers, multe ecra­nizate (“Vă place Brahms”, de exemplu) și traduse nu doar în țările vest-europene și SUA, ci și – în plin război rece – în URSS, China și tot lagărul co­munist (pro­ba­bil pentru a exem­plifica “pu­tre­ziciunea” so­cietății capitaliste). “Micul monstru încântător”, cum o numise la debut Mauriac, îmbătată de succesul precoce, își risipește câștigurile enorme petrecând cu o bandă de prieteni la fel de celebri, în orașe și localuri la modă. Pasionată de viteză și de mașini sport, are, la 22 de ani, un grav accident, iar în spital i se administrează pentru dureri morfină. Așa începe dependența de droguri care a însoțit-o până la sfârșit, pe lângă adicția de alcool și de jocuri de noroc. Dar cea mai importantă dintre de­pendențele ei este cea de scris. Regina barurilor și a cazinourilor a publicat peste 50 de cărți, cu drepturi de autor exorbitante, risipite pe capricii de lux și pe acte de generozitate față de oameni. Și viața ei amoroasă a fost la fel de excentrică: bisexuală, a avut mai multe relații, între care și două scurte căsătorii ofi­ciale, din ultima năs­când un băiat, David West­hoff, prefațatorul roma­nu­lui inedit. Acest moștenitor nu s-a ales cu nimic din multele milioane de euro câș­tigate de mama lui, căci Sagan a murit săracă li­pită. Fusese condamnată cu suspendare pentru eva­ziune fiscală, pentru trafic de influență pe lângă pre­șe­dintele Mitterand, de care era apropiată, luare de mită și spălare de bani. I s-au confiscat toate bunurile și prejudiciul n-a putut fi aco­­perit complet nici până azi. Romanul inedit con­ține tot subiectele ei pre­dilecte: intrigi amoroase (de data asta nu un triunghi, ci un pătrat), vulne­rabilitate și cruzime, snobism și plictiseală în lumea burghe­ziei de provincie. Și stilul e cel știut – rapi, dezin­volt, fără analize psihologice, “las personajelor liber­ta­tea de a acționa și le definesc doar prin faptele lor”. Fiind­că manuscrisul a fost abandonat și n-a mai lu­crat pe el, simpatia sau anti­patia romancierei pentru personajele ei e prea evi­den­tă. Cel mai atașat, Lu­dovic, un soi de “idiot” dos­to­ievskian, pare un alter-ego. Cum romanul e neter­minat, rămâne la voia citi­to­rului să-și închipuie o variantă de final.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Jonathan Coe, „Middle England”, tradu­ce­re și note de Radu Paraschivescu, Editura Po­lirom (tel. 0232/21.74.40), 468 p.

Din altă generație decât David Lodge (n. 1935) și decât Julian Barnes (n. 1946), Jonathan Coe (n. 1961) li se alătură în fruntea preferințelor mele din­tre romancierii englezi contemporani. La fel de british ca și ei prin umor și ironie, Coe are un mod mai sofisticat de a compune romane realiste – prin intermediul comportamentelor individuale – despre Anglia ultimilor 50 de ani, între tragedie și comedie socială și politică. (Cât de apreciat e de cititori se vede și din faptul că, la o licitație caritabilă, au fost oameni care au plătit pentru ca un personaj episodic din romanul recent să le poarte numele.) Cine vrea să înțeleagă cum sunt englezii de azi are în „Middle England” toate datele. De fapt, romanul, care poate fi citit și separat, încheie o trilogie ce mai cuprinde „Clubul putregaiurilor” și „Cercul închis” (traduse la Polirom tot de neobositul Radu Paraschivescu în 2001 și 2006). Personajele principale din trilogie, care erau adolescenți la Birmingham, apoi studenți la universități de elită, apoi foști tineri furioși pe cale de înregimentare socială în anii 70-90 sunt acum, între 2010 și 2019, cincuagenari. Dacă în primele două romane era vorba de înfruntări între sindicate și patronate, de atentate ale IRA, de obsesii iden­ti­tare și tensiuni interetnice, acum societatea engleză e divizată de o altă criză: cea a Brexitului. Foștii colegi de liceu, rămași prieteni pe viață – Benjamin Trotter, Douglas Anderton, Philip Chase și ceilalți își amintesc de trecutul comun din Birmingham, de oameni și întâmplări de atunci, de iubiri și dușmănii juvenile, dar se confruntă și cu problemele ti­nerilor urmași din noua gene­rație. Împărțită și ea, ca și pă­rinții și bunicii, între stânga și dreapta, între laburiști și con­servatori și mai ales între co­rec­titudine politică și na­țio­na­lism, între globalism și auto­no­mie orgolioasă. Benjamin, cu vocație de artist, pasionat de muzică și scris, după ce a lucrat ani și ani la un proiect muzical-literar de 6000 de pagini, respins de edituri, reușește să publice, cu ajutorul lui Chase, o mică parte din manuscris sub forma unui roman în care își povestește prima iubire și cu care obține un modest succes (prilej pentru Coe de a ironiza sa­vuros lumea literară și metodele ei de promovare a autorilor). După spusele unui cititor inocent, Ben Trotter emoționează prin propria poveste, „a unui bărbat care a eșuat la toate capitolele vieții”. Doug An­derton și-a continuat cariera de jurnalist, ajun­gând un analist politic influent, cu „surse” la vârf și opinii personale despre rămânerea în UE. Din ge­nerația tânără, semnificativă e nepoata de soră a lui Ben, Sophie, care predă istoria artei în învățământul superior unde, după model american, corectitudinea politică a devenit absurd-tiranică (alt mediu cunos­-cut de Coe din interior, fiindcă a fost și el cadru universitar). Desfășurat pe durata a opt ani, cât au ținut discuțiile pentru ieșirea din UE, romanul ames­tecă stiluri, genuri, citate folosind și aici evenimente și persoane publice reale, de la politicieni, la staruri pop și de la scriitori la modă, la programe TV, filme, festivaluri. La impresia de adevărat contribuie și numele de străzi, clădiri, localuri din Birmingham și împrejurimi, din Londra și din alte orașe prin care Coe își plimbă personajele. Caracterizate acestea și prin ziarele pe care le citesc, prin preferințele cultu­rale, prin limbaj ca marcă a apartenenței sociale. Totul se ține de un fir epic bine împletit, cu scopul declarat al romancierului de a oferi „o descriere cât mai fidelă posibil a lumii așa cum e ea, fără să-mi impun punctul de vedere. Vreau să fac comprehen­sibilă Anglia după anii 70 și până azi prin interme­diul unor personaje care trăiesc în această societate, reflectată în interioritatea lor”. Jonathan Coe reu­șește încă o dată cu brio ce și-a propus.

Tags: Carte

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Ana Blandiana, „Soră lume”, Edi­tu­ra Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 428 p.

Ezit să folosesc cuvântul operă pentru suma căr­ților indiferent cărui autor. Pentru mine noțiunea con­ține o încărcătură valorică superioară și nu toți scriitorii români ajunși azi seniori au cu adevărat, în accepția mea, operă. Ana Blandiana are. Volumele ei de poezie, proză, eseuri, memorialistică publicate pe parcursul a peste o jumătate de secol sunt rodul unei vocații și al unei personalități neistovite și neal­terate în timp. Succesul literar pe care l-a cunoscut devreme s-a menținut de aceea constant, fiecare no­uă carte a ei completând și împrospătând întregul. În numele acestei vocații și al unui caracter aparte, a refuzat, după 1989, funcții politice înalte și bă­noase. Nu pot să uit o scenă povestită de ea în „Fals tratat de manipulare”: imediat după victoria în ale­geri a C.D.R. din 1996, la care contribuise, i-a te­lefonat lui Emil Constantinescu să-l felicite și aces­ta, înainte de a o asculta, a întrebat-o, nervos, ce func­ție vrea. Răspunsul ei a fost – citez din me­mo­rie: „Nu vreau nimic. Vreau să vă faceți datoria, ca să pot să mă întorc la cărțile mele. Vreau ca toți cei care vreți funcții să le vreți nu pentru voi, ci pentru ceilalți”. Pentru ceilalți, Ana Blandiana împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, și-au asumat respon­sabi­lități mâncătoare de energie, nervi și timp – con­du­cerea Alianței Civice, realizarea marelui proiect al Memorialului de la Sighet, Centrul internațional de studii asupra comunismului ș.a. – dar a avut puterea de a se întoarce și la cărțile ei, adăugând opuri noi la operă. Cel mai recent, „Soră lume”, e un volum cu povestiri de călătorie, în principal despre dru­mu­rile ei în străinătate înainte și după 1990, cu întâmplările și desco­pe­ririle trăite acolo: „În „Fals tratat de manipula­re” am încercat să com­pun din fragmente un por­tret al țării. Acum este vor­ba despre lume. O lu­me pe care am încercat să o descopăr, să o înțeleg și care – în pofida a tot ce am dedus și a tot ce mi s-a explicat – mi-a lăsat sen­ti­mentul tulbure că nu o cu­nosc cu adevărat (…) pen­tru că nici ea nu se înțe­lege pe sine”. Mai ales azi, când lumea o ia peri­culos razna, o carte precum aceasta poate da oarece imunitate la asaltul prostiei și mizeriei morale. Fie că e vorba de călătorii orga­nizate „la schimb” de Uni­unea Scriitorilor, în țările „la­gărului”, sub stricta supraveghere a poliției politi­ce interne și din regi­murile „frățești”, fie despre eva­dări pe cont propriu la festivaluri li­terare sau la de­cernarea Premiului Herder (cu mân­care de acasă în bagaj și lipsuri umi­litoare), de bursa americană din 1975 la Iowa City și ocolul european de la întoar­cere din banii econo­mi­siți acolo, fie de călătoriile libere din ultimii 30 de ani, la numeroase festivaluri, recitaluri, confe­rințe – unele în locuri îndepărtate precum Mexic, Japonia, Hong Kong – fiecare proză denotă artă na­rativă. Contribuie la impresia de adevărat, mulțimea de detalii, dialoguri, portrete, observații preluate din carnete în care că­lătoarea și le nota la cald – căldură ce iradiază viu și din re­trăirile peste ani. Pățaniile personale – unele comice, altele aventuros-drama­tice, cu final ne­așteptat – transmit, cum doar scrii­torii buni știu să o facă, neliniști, spaime, compa­siune, dar și bucurii intense, admirație, recunoștință. Ana Blandiana avea și are „resurse umane” mai prețioase decât i se pu­teau bănui unei femei foarte fru­moase și de succes, iar „Soră lume” face parte dintre acele cărți pe care, dacă le începi seara, nici nu-ți dai seama când se lu­minează de ziuă.

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Françoise Thom, „Pu­tin și putinismul”, tra­ducere de Adina Arvatu, Editura Hu­manitas (tel. 0723/68.41.94), 172 p.

242

Că Vladimir Putin e „țarul” Rusiei după douăzeci și ceva de ani la vârf nu se mai îndoiește nimeni. Din 2000, fostul ofițer KGB a ajuns – după o perioadă în care și-a exersat talentele ad­ministrative ca vicepri­mar al Petersburgului – succesorul primului pre­ședinte al Federației Ru­se, Boris Elțîn. Ad­mi­nis­trația aceluia, în ha­osul tranziției de la co­munismul sovietic la o societate democratică de tip capitalist, a găsit în omul ce pusese pasă­mite ordine în afacerile celui mai mare, după Moscova, oraș al Ru­siei, politicianul capabil să re­zolve problemele țării plonjate du­pă desfacerea URSS într-o cri­ză economică gravă. Cum a a­juns un oarecare ofițer al poliției politice administratorul unui influent oraș, apoi șeful servi­ciilor în care s-a format, prim-ministrul Rusiei conduse de Elțîn și în final președintele ei pe viață – ne arată Françoise Thom, spe­cialistă în istoria politică a lumii estice și avizată cunoscătoare a „sufletului slav”. Ea descrie cu documente certificate parcursul băiatului am­bițios din Lenin­grad, ajuns ofițer KGB detașat în Ger­ma­nia de Est și, după căderea comunis­mu­lui, omul indispensabil al lui A­na­toli Sobceak, primarul Pe­tersburgului. Cu abilitățile și re­la­țiile cultivate în KGB, a mediat între primar și clanurile interlope ce dominau orașul, folosindu-se de vechile structuri reactivate și transformate în instrumente de control al oligarhiei. Guvernarea lui Elțîn, haotică și coruptă, lăsase câmp liber de acțiune foș­tilor nomenclaturiști care au privatizat marea proprietate so­cialistă îndrep­tând Rusia spre un dezastru social. În acest context a apă­rut Putin, omul care „făcuse ordine” în Petersburg, re­co­man­dat președin­telui ca „salvator” și de oligarhii intere­sați, și de serviciile dezorientate ale fostului KGB. Elțîn l-a promovat fulgerător în vârful ierarhiei de stat și apoi l-a desemnat ca succesor. Françoise Thom îi urmărește pas cu pas ca­riera, de la autoritarismul cu aparențe democratice, dorit de rușii speriați de criza economică și de criminalitatea generată de ea, la autocrația de azi. Modul în care Putin a manipulat oligarhia mafiotă, născută din privatizările uriașelor resurse naturale ale Ru­siei, făcând-o dependentă de el și de „serviciul” rebotezat FSB, abi­li­tatea cu care a menținut și ațâțat mereu ura sovietică față de Occident și ideea de mare putere a Rusiei sunt surprinse cu acui­tate de autoare. Veți recunoaște în „mișcările” lui Putin acțiuni care seamănă leit cu ceea ce s-a în­tâmplat în România post­de­cembristă. Aceleași scenarii. Nu­mai că noi am avut șansa ade­rării la NATO și UE, organizații ce susțin echi­librul democratic și ga­ran­tează suveranitatea te­ritorială a membrilor lor. Regimul Putin, stabilizat în urma „războaielor din Cecenia” ce au distras atenția maselor de la precaritatea economică, a ajuns să exporte vocația de mare putere a Rusiei prin ocupația „ve­cinătății” (în Georgia, Cri­meea și Ucraina), dar și în alte spații fără legătură cu slavofilia și ortodoxismul afișate ca defini­to­rii în opoziția cu democrațiile de tip occidental. Sovietologa franceză și-a scris cartea în 2018, dar constatarea ei, probată cu documente, că regimul putinist urmărește și potențează partide extremiste, în special din UE, e extrem de actuală. Putin, care urăște Occidentul și democrația lui, și-a făcut din destabilizarea și dezbinarea acestuia un scop. Citind volumul veți înțelege și de ce Rusia sprijină dictaturi pre­cum Turcia, Iran sau Siria, de ce încearcă să influențeze alegeri, de ce strivește fără scrupule, mer­gând până la crime, orice opo­ziție internă.

SELECȚIA „FORMUL AS”

 

* Italo Svevo, „Viitorul amintirilor”, proză scurtă, traducere, repere bibliografice, postfață și note de Mihai Banciu, Editura Hu­manitas Fiction (tel. 0723/68.41.94).

Deși aproape ignorat în Italia în timpul vieții, Italo Svevo (1861-1928) e considerat azi printre cei mai importanți scriitori ai secolului trecut, iar numele lui e alăturat în istoria literaturii moderne celor ale lui Kafka, Musil sau Joyce. Născut și tră­itor în mediul cosmopolit din Trieste (aflat până du­pă Primul Război sub stăpânire austriacă), cel ce se numea în acte Ettore Schmitz a optat să scrie în italiană, deși studiile și le făcuse în germană, ci­tise încă din adolescență în original marii scriitori clasici și filosofi nemți, era perfect bilingv. Chiar și pseudonimul pe care și l-a ales unea cele două culturi în care se formase, Svevo însemnând șvab. Des­tinat să urmeze cariera de comerciant și afa­cerist a tatălui, nu și-a neglijat nici pasiunile pentru literatură, biologie, psihopatologie, științe exacte. După moartea tatălui, dificultăți financiare îl fac să se angajeze ca funcționar de bancă, să-și com­ple­teze veniturile modeste cu o slujbă de noapte la un ziar și cu lecții de germană și engleză. Si­tuația materială i s-a îmbunătățit după căsă­toria din dragoste cu fiica unui om de afaceri din domeniul vopselurilor pentru vapoare. Cooptat la firma socrului, s-a ocu­pat cu succes și pricepere de co­mer­cializarea produselor în străinătate, voiajând mult pentru asta. În paralel cu munca la firmă, scrie piese de teatru și proză, încurajat și de James Joyce, care preda engleza la Trieste și cu care se împrietenise (Joyce va profita material de mai înstăritul prieten). Romanele publicate de Svevo în 1881 – „O viață” și 1898 – „Senilitate” nu sunt băgate în seamă de mediul literar italian, deși ori­gi­na­litatea tematică și stilistică, tehnicile narative moderne, imersiunile psihologice, ironia și auto­iro­nia care-l vor face mai târziu celebru îl indivi­dua­lizau pregnant. Lipsa de ecou a romanelor îl face pe Svevo să se îndepărteze de scris și să-și vadă de afaceri și lecturi. Îl citește cu mare interes pe Freud, din care și traduce în italiană, și a cărui influență se poate detecta în romanul lui de ma­turitate, capodopera „Conștiința lui Zeno”, pu­blicată la Bologna în 1923. Și acesta trece în Italia aproape neobservat (doar poetul Eugenio Montale îl laudă public). O întorsătură favorabilă survine în urma faptului că, la sfatul lui Joyce, Svevo își trimite romanele unor scriitori și critici literari fran­cezi care, entuzias­mați, le tra­duc și publică în Franța. De acolo pornește radial în lume, inclusiv în ingrata Italie, gloria tardivă a scriitorului triestin care a spart structurile na­rative comune, s-a aliniat avangardei central-eu­ro­pene și a recurs la un soi de umor pesimist pen­tru a-și exprima dorințele, dependențele și repul­siile. Cum în românește avem, de pe la mijlocul anilor 60, toate trei romanele precum și o selecție din corespondență, completarea pe care o aduce volumul de proze scurte e binevenită. Ediția foarte bună, sub toate aspectele, a lui Mihai Banciu e o bucurie atât pentru cei ce-l cunosc pe Italo Svevo din lecturi anterioare, cât și pentru cei cărora li se relevă abia acum. Cele 19 povestiri – unele excep­ționale – le vor deschide precis pofta și pentru marile romane, cu care fac corp comun. E aceeași lume a burgheziei medii, știută din proprie expe­riență și portretizată cu acuitate psihologică, cu subînțelesuri și indeterminări ce-ți pun la lucru inteligența, imaginația și sensibilitatea.

SELECȚIA „FORMUL AS”

 

* Corina Chiriac, „Minuni trăite”, pre­față de Dumitru Constantin-Dulcan, E­di­­tura Școala Ardeleană (tel. 0364/117246), 530 p.

Autoarea acestei cărți este chiar acea Corina Chiriac pe care o știți de la televizor și ale cărei șlagăre au rezistat timpului și modelor. Din martie anul trecut când s-a instituit carantina restricționând libertatea de mișcare, artista exu­berantă și plină de energie și-a umplut singu­rătatea impusă retrăind în scris episoade ale parcursului ei profesional și senti­mental presărat cu „minuni” și cu­getând la ceea ce i-a fost dat. Încă din primele pagini ține să se știe că, de la o anu­mită vârstă (ca și alte femei temperamentale care și-au trăit din plin tinerețea), a devenit profund religioasă, credința în Dumnezeu și în ajutorul divin menținându-i echilibrul psihic și bucuria de a trăi. Spre deosebire de alte vedete ale divertismentului, Corina Chiriac a primit o educație artistică de calitate încă din copilărie, fiindcă a avut șansa să se nască în familia unor intelectuali, ambii părinți fiind profesori la Con­servator. Tatăl, Mircea Chiriac, a fost un cunos­cut compozitor și dirijor, iar mama, de origine armenească, Arșaluis/Eliza – pianistă. Cu atrac­ția spre muzică în sânge, Corina a stu­diat încă de mică pianul și vioara, a avut la dispoziție o bibliotecă bogată, a cunoscut personalități ale timpului, prieteni cu părinții ei, a frecventat săli de concerte și de teatru, i s-a cultivat independența și liber­tatea de opțiune. Așa se face că, în ciuda concurenței acer­be, fiindcă își dorea o carieră de actriță, a dat examen de ad­mitere la Facultatea de Teatru și a intrat cu brio. Când era în anul III, în 1970 (perioadă de relativ dezgheț ideologic, în­că), a câștigat concursul de muzică ușoară destinat unor tineri necunoscuți „Steaua fă­ră nume”, transmis live de TVR, și care i-a adus peste noap­te celebritatea, augmentată în anul următor de premiul III la Festivalul internațional „Cer­bul de Aur” de la Brașov. Aceste „minuni” au marcat începutul unei cariere de solistă iubită de public, în care am­biția, profesionalismul și spiritul de luptă­toare au învins piedicile și intrigile nelipsite în lumea scenei. Pentru cei ti­neri, care n-au trăit acele vremuri, Corina Chi­riac povestește cum se realizau programele uni­cului post TV, își evo­că afectuos-anecdotic nu doar colegii din lu­mi­na reflectoarelor, ci și compozitori, textieri, re­gi­zori și producători TV, co­regrafi ș.a. Poate une­ori, nostalgia după pro­pria tinerețe (când i se spunea zgubilina) o face să vadă cam idilic ins­tituțiile culturale și șefii acestora din comu­nism. Timbrul special al vo­cii, sufletul pus în inter­pretarea la care contribu­iau și studiile de teatru, șarmul ce trecea „sticla” și scândura scenei seducând (tele)spectatorii au făcut să fie extrem de solicitată nu doar în țară, ci și în turnee prin ARIA în R.D.G., Cehoslo­vacia, Po­lonia, U.R.S.S., în Cuba și Portugalia – o viață rătăcitoare fără răgaz, în care firea ei deschisă și generoasă îi dăruiește prieteni de a căror căldură și sprijin se bucură. Corina Chiriac nu-și trece sub tăcere nici viața amoroasă, po­ves­tită cu o dezarmantă sinceritate, în special o ma­re pasiune neîmpărtășită, devenită obsesie. Căci, dincolo de dorința ei de independență, e o sen­timentală, ceea ce se vede și din relatarea expe­rienței de emigrantă în SUA, între 1988 și 1994. Nu lipsesc din paginile memorialistice nici rău­tățile și ticăloșiile îndurate, dar cum are canon de la duhovnicul ei, Arhimandritul Arse­nie Pa­pa­cioc, să nu vorbească de rău pe nimeni, nu dă nu­me, îi lasă în plata Domnului. Mai bizare pen­tru admiratori pot fi convingerile ei ezoterice, practicarea ședințelor de spiritism, aplecarea spre paranormal. Ce imagine are de sine și vrea să ne lase cu acest volum Corina Chiriac? Iată: „Per­sonal, social și profesional eu am fost tot­dea­una un om liber, am plătit pentru asta și m-am bucurat atunci când am putut să fac ce vreau eu, chiar dacă am greșit. Mi-am exersat libertatea individuală ca să mă supun în deplină libertate”.

SELECȚIA “FORMULA AS”

 

* Françoise Sagan, “Cele patru colțuri ale ini­ mii”, traducere de Mădălina Ghiu, Ed. Polirom (tel. 0232/21.74.40), 224 p.

Dintre noutățile din librării, am ales acest roman inedit fiindcă autoarea lui e un caz în care biografia eclipsează vitalitatea operei. Françoise Sagan (1935-2004) a fost la vremea ei un star mediatic mondial, ase­menea vedetelor de cinema și capetelor înco­ronate, urmărită de paparazzi permanent. Foto­grafiile ei apăreau pe coperta revistelor mondene, era invitată în studiouri TV, iar scandalurile având-o în centru ocupau mult mai mult spațiu tipografic decât recenziile cărților ei. Și asta a durat din 1954 și până la moarte, ba chiar și până azi în Franța, unde mass-me­dia îi resuscită periodic amintirea, cu aceeași dis­proporție între viață și operă. Născută într-o familie burgheză de provincie stabilită în 1946 la Paris, cea mai mică dintre cei trei frați Quoirez a fost o elevă-problemă, căreia îi plăcea mai mult să ci­teas­că li­teratură decât să învețe disciplinele din pro­gra­mă. Ado­lescenta rebelă s-a apucat să scrie ea însăși un roman și a trimis manuscrisul marilor edituri pa­ri­ziene. Doar editorul René Julliard i-a intuit radicala nou­tate și a avut curajul să publice, în 1954, “Bon­jour tristesse”, orchestrând profesionist lan­sarea fe­tei de 19 ani ce-și alesese pseudonimul Sa­gan. Ro­manul șoca prin naturalețe, dorința ado­les­centină de a trăi la maximum în absența sentimen­telor morale, povestea cu o ferocitate lucidă fapte într-o epocă a analizei psihologice. Devenită brusc “copilul teribil” și scandalos al literaturii franceze, Sagan vinde din pri­mele luni sute de mii de exem­­plare, iar trei ani mai târ­ziu, când cartea e ecra­ni­zată, ti­rajele ating milioane. De atunci încolo, Françoise Sa­gan devine o fabrică de best­sellers, multe ecra­nizate (“Vă place Brahms”, de exemplu) și traduse nu doar în țările vest-europene și SUA, ci și – în plin război rece – în URSS, China și tot lagărul co­munist (pro­ba­bil pentru a exem­plifica “pu­tre­ziciunea” so­cietății capitaliste). “Micul monstru încântător”, cum o numise la debut Mauriac, îmbătată de succesul precoce, își risipește câștigurile enorme petrecând cu o bandă de prieteni la fel de celebri, în orașe și localuri la modă. Pasionată de viteză și de mașini sport, are, la 22 de ani, un grav accident, iar în spital i se administrează pentru dureri morfină. Așa începe dependența de droguri care a însoțit-o până la sfârșit, pe lângă adicția de alcool și de jocuri de noroc. Dar cea mai importantă dintre de­pendențele ei este cea de scris. Regina barurilor și a cazinourilor a publicat peste 50 de cărți, cu drepturi de autor exorbitante, risipite pe capricii de lux și pe acte de generozitate față de oameni. Și viața ei amoroasă a fost la fel de excentrică: bisexuală, a avut mai multe relații, între care și două scurte căsătorii ofi­ciale, din ultima năs­când un băiat, David West­hoff, prefațatorul roma­nu­lui inedit. Acest moștenitor nu s-a ales cu nimic din multele milioane de euro câș­tigate de mama lui, căci Sagan a murit săracă li­pită. Fusese condamnată cu suspendare pentru eva­ziune fiscală, pentru trafic de influență pe lângă pre­șe­dintele Mitterand, de care era apropiată, luare de mită și spălare de bani. I s-au confiscat toate bunurile și prejudiciul n-a putut fi aco­­perit complet nici până azi. Romanul inedit con­ține tot subiectele ei pre­dilecte: intrigi amoroase (de data asta nu un triunghi, ci un pătrat), vulne­rabilitate și cruzime, snobism și plictiseală în lumea burghe­ziei de provincie. Și stilul e cel știut – rapi, dezin­volt, fără analize psihologice, “las personajelor liber­ta­tea de a acționa și le definesc doar prin faptele lor”. Fiind­că manuscrisul a fost abandonat și n-a mai lu­crat pe el, simpatia sau anti­patia romancierei pentru personajele ei e prea evi­den­tă. Cel mai atașat, Lu­dovic, un soi de “idiot” dos­to­ievskian, pare un alter-ego. Cum romanul e neter­minat, rămâne la voia citi­to­rului să-și închipuie o variantă de final.

Peştele din noi

 

Neil Shubin
Peştele din noi
O călătorie în istoria de 3,5 miliarde de ani a corpului omenesc
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu



***
Intro

Neil Shubin este paleontolog, profesor distins de biologie organistică şi anatomie la Universitatea din Chicago. Din anul 2011, Neil a fost ales membru al National Academy of Sciences, distincţie foarte apreciată în lumea oamenilor de ştiinţă. Este renumit pentru descoperirea Tiktaalik roseae, împreună cu Ted Daeschler şi Farish Jenkins. NBC News l-a numit Personalitatea săptămânii in anul 2006, cu ocazia acestei remarcabile descoperiri. Neil este şi autorul unei alte cărţi de ştiinţă extrem de populare: The Universe Within (2013). Bestsellerul Peştele din noi (2008) a fost declarată cea mai bună carte a anului 2009 de către National Academy of Sciences şi a obţinut Premiul Phi Betta Kappa pentru Ştiinţă.

Bucurându-se de recenzii remarcabile, profesorul, paleontologul şi autorul Neil Shubin oferă în Peştele din noi o monografie care tratează istoria evoluţiei într-un stil narativ relaxat şi amuzant, dar şi extrem de bine documentat şi explicat. Pornind pe urmele evoluţiei, ne întoarcem în timp cu milioane de ani, studiem fosile şi ADN, aflând astfel că mâinile noastre sunt similare înotătoarelor de peşte, capul nostru are structura unui peşte fără maxilare de mult dispărut şi că genomul uman arată şi funcţionează similar genomului viermilor şi bacteriilor. Shubin ne aduce dovezi ştiinţifice conform cărora viaţa omului modern este profund influenţată de istoria evoluţiei, iar principalele maladii cu care ne confruntăm în prezent (diabet, boli cardiovasculare, obezitate) sunt consecinţa transformării peştelui din noi. Astfel, înţelegând că purtăm în noi o istorie de milioane de ani, autorul însuşi ne explică, în notă umoristică ce îl caracterizează, că "avem un corp construit pentru un animal activ, dar stilul de viaţă al unui cartof."

"Peştele din noi este genul meu de carte - o aventură captivantă şi antrenantă în lumea ştiinţei, care îţi va schimba complet percepţia asupra a ceea ce înseamnă să fii om. [...] 
Pe lângă calitatea remarcabilă de om de ştiinţă, Shubin se dovedeşte a fi şi un scriitor extraordinar de lucid şi de o rară eleganţă, este un profesor ce debordează de entuziasm, cu abilităţi narative pline de umor şi inteligenţă, care fac din această carte o reală desfătare. Peştele din noi este mai mult decât o carte excelentă, aceasta marchează debutul unui autor ştiinţific de prim rang." (Oliver Sacks, autorul bestsellerului Omul care îşi confundă soţia cu o pălărie)

"Carl Sagan a făcut cândva afirmaţia celebră că a privi stelele este ca şi cum ai privi înapoi în timp. Lumina stelară şi-a început călătoria spre ochii noştri cu eoni în urmă, mult înainte ca lumea noastră să se fi format. Îmi place să mă gândesc că a privi oamenii seamănă foarte mult cu a privi stelele. Dacă ştii cum să priveşti, corpul nostru devine o capsulă a timpului care, atunci când este deschisă, ne povesteşte despre momente decisive din istoria planetei noastre şi despre un trecut îndepărtat în oceane, râuri şi păduri străvechi. Schimbările în atmosfera de demult sunt reflectate în moleculele care permit celulelor noastre să coopereze pentru a forma corpuri. Mediul din vechile cursuri de apă a modelat anatomia de bază a membrelor noastre. Vederea noastră în culori şi simţul mirosului au fost modelate de viaţă în vechile păduri şi câmpii. Şi lista continuă. Istoria aceasta este moştenirea noastră care ne influenţează viaţa în prezent şi va continua s-o influenţeze în viitor." (Neil Shub)

"Citiţi Peştele din noi şi nu veţi mai putea privi vreodată un peşte în ochi (şi nici mânca fructe de mare) fără să vă gândiţi la istoria comună pe care o aveţi pe scara evoluţiei. [...] Vizitaţi-o pe Lucy, imaginaţi-vă cum arată Tiktaalik şi simţiţi conexiunea." (The Washington Post Book World)

"Fără îndoială că aceasta ar fi cartea anului pentru Darwin, dacă ar mai fi printre noi astăzi." (The Telegraph, Londra)

"[O] lecţie de anatomie evoluţionistă surprinzător de fascinantă, [...] [Peştele din noi] sondează adânc esenţa a ceea ce suntem, trecând dincolo de peştele nostru interior, pentru a dezvălui ceva şi mai misterios, şi mai profund: savantul nostru interior pasionat de Darwin." (The New York Observer)

"Intens...Urmaţi [sfatul autorului] şi învăţaţi să vă iubiţi corpul pentru ceea ce este: un peşte echipat cu greementul necesar." (Discover)

"Mâna lui Shubin, evoluată din ceea ce odată a fost o înotătoare cu miros de ocean, aşterne pe hârtie un exemplu solid al forţei de care este capabilă evoluţia...o sinteză a unei mâini abile." (New Scientist)

"O minunată prezentare a structurii scheletului nostru, a viscerelor şi a altor organe interne...[Shubin] ne poartă prin text cu o căldură dezarmantă." (Los Angeles Times)

"O carte fascinantă!" (Santa Cruz Sentinel)

Fragment
Capitolul 11. Sensul tuturor lucrurilor

Grădina zoologică din noi

Iniţierea mea profesională în lumea academică s-a produs la începutul anilor 1980, în perioada studenţiei, când m-am oferit voluntar la Muzeul American de Istorie Naturală din New York City. Pe lângă emoţia de a lucra în culisele colecţiilor muzeului, una dintre experienţele cele mai memorabile a fost să particip la gălăgioasele lor seminarii săptămânale. În fiecare săptămână un orator obişnuia să prezinte un studiu ezoteric pe teme de istorie naturală. După prezentare, adesea un eveniment sobru, ascultătorii disecau expunerea punct cu punct. Era ceva nemilos. Uneori aveai impresia că te afli la o petrecere cu grătar, unde oratorul invitat era principalul fel de friptură. Nu rareori aceste dezbateri degenerau în şedinţe de vociferări, cu toată agitaţia şi pantomima de operă a unui vechi film mut, culminând cu agitarea pumnilor şi tropăituri din picioare.

Iată-mă aici, în venerabilele aule universitare, ascultând seminarii de taxonomie. Ştiţi, taxonomia - ştiinţa denumirii speciilor şi organizării lor în schema de clasificare pe care am învăţat-o cu toţii pe de rost la cursul introductiv de biologie. Nu mi-aş putea imagina un subiect mai irelevant pentru viaţa cotidiană, cu atât mai puţin unul care să ducă oameni de ştiinţă în vârstă la apoplexie şi la pierderea în bună măsură a demnităţii lor umane. Îndemnul "Vedeţi-vă de treburi mai serioase" nu a părut nicicând mai potrivit.

Ironia este că acum înţeleg de ce se ambalau atât de tare. Pe atunci nu realizam, dar ei dezbăteau unul dintre cele mai importante concepte din toată biologia. Deşi nu pare ceva extraordinar, în baza conceptului acesta comparăm fiinţe diferite - un om cu un peşte, un peşte cu un vierme sau orice cu orice altceva. El ne-a condus la dezvoltarea unor tehnici care ne permit să ne trasăm arborele genealogic, să identificăm criminali cu ajutorul urmelor de ADN, să înţelegem cum a devenit virusul HIV periculos şi chiar să urmărim răspândirea virusurilor gripei în întreaga lume. Conceptul pe care urmează să-l discut oferă baza logică pentru o mare parte a acestei cărţi. Odată ce-l stăpânim, înţelegem semnificaţia peştilor, viermilor şi bacteriilor care se află în noi.

Articularea ideilor cu adevărat grandioase despre legile naturii porneşte de la premise simple pe care toţi le avem zilnic în faţa ochilor. Pornind de la lucruri simple, idei precum acestea se dezvoltă pentru a explica fenomene de-a dreptul grandioase, precum mişcarea astrelor sau felul în care funcţionează timpul. În acest spirit, vă pot împărtăşi o lege autentică asupra căreia putem cădea cu toţii de acord. Este o lege atât de profundă, încât cei mai mulţi dintre noi o considerăm de la sine înţeleasă. Şi, cu toate acestea, constituie punctul de pornire pentru aproape tot ce întreprindem în domeniul paleontologiei, al biologiei dezvoltării şi al geneticii.

Conform acestei "legi a întregului" din domeniul biologiei, orice fiinţă vie de pe planetă a avut părinţi.

Orice persoană pe care aţi cunoscut-o vreodată are părinţi biologici, la fel şi orice pasăre, salamandră sau rechin pe care i-aţi văzut vreodată. Tehnologia poate schimba lucrul acesta, mulţumită clonării sau vreunei metode încă neinventate, dar deocamdată legea e valabilă. Exprimată într-o formă mai clară: orice fiinţă vie s-a născut dintr-o informaţie genetică parentală. Formularea aceasta defineşte calitatea de părinte într-un mod care apelează la mecanismul biologic efectiv al eredităţii şi ne permite să-l aplicăm unor fiinţe precum bacteriile, care nu se reproduc în acelaşi fel ca noi.

Prin extensie, această lege este cea care îi conferă putere. Iat-o, în toată frumuseţea ei: toţi suntem descendenţi modificaţi ai părinţilor noştri sau ai informaţiei genetice parentale. Descind din mama mea şi din tatăl meu, dar nu sunt identic cu ei. Părinţii mei sunt descendenţi modificaţi ai părinţilor lor. Şi aşa mai departe. Acest tipar al descendenţei prin modificări defineşte arborele nostru de familie. O face atât de bine, încât ne putem reconstitui arborele de familie doar prelevând mostre de sânge de la indivizi.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o încăpere plină cu oameni pe care nu i-aţi mai văzut niciodată. Vi se dă o sarcină simplă: aflaţi cât de strâns înrudiţi sunteţi cu fiecare persoană din încăpere. Cum puteţi şti cine vă sunt veri îndepărtaţi, veri ultra-îndepărtaţi, sau stră-stră... unchi de gradul al şaptezeci şi cincilea?

Pentru a răspunde la această întrebare, avem nevoie de un mecanism biologic care să ne îndrume gândirea şi să ne ofere o metodă de a testa acurateţea ipoteticului nostru arbore de familie. Mecanismul acesta poate fi derivat din legea biologiei pe care tocmai am enunţat-o. A şti cum funcţionează descendenţa prin modificări este esenţial pentru a descifra istoria evoluţiei biologice, fiindcă descendenţa prin modificări poate lăsa o semnătură pe care o putem detecta.

Să luăm exemplul ipotetic al unui cuplu lipsit de umor, fără trăsături de clovn, care are copii. Unul dintre fiii lor s-a născut cu o mutaţie genetică datorită căreia are un nas roşu de gumă care scârţâie. Fiul acesta creşte şi se căsătoreşte cu o femeie norocoasă. El transmite gena nasului mutant copiilor săi, toţi moştenind nasul său roşu de gumă care scârţâie. Acum, să presupunem că unul dintre descendenţii săi capătă o mutaţie ca urmare a căreia are picioare enorme şi lăbărţate. Când mutaţia aceasta este transmisă generaţiei următoare, toţi copiii săi îi seamănă: ei au nas roşu de gumă care scârţâie şi picioare enorme lăbărţate. Să mergem cu o generaţie mai departe. Să ne imaginăm că unul dintre copii, strănepotul cuplului originar, suferă o altă mutaţie: păr portocaliu şi cârlionţat. Când mutaţia aceasta este transmisă următoarei generaţii, toţi copiii săi vor avea păr portocaliu şi cârlionţat, nas roşu de gumă care scârţâie şi picioare enorme lăbărţate. Întrebarea "Cine este acest clovn?" se va referi la toţi stră-strănepoţii sărmanului nostru cuplu.

Exemplul acesta ilustrează un aspect foarte serios. Descendenţa prin modificări poate construi un arbore de familie, sau genealogie, iar noi o putem identifica prin caractere. Are o semnătură pe care o recunoaştem imediat. Asemenea unui set de păpuşi ruseşti, ipotetica noastră genealogie a format grupuri în interiorul altor grupuri, pe care le recunoaştem prin trăsăturile lor unice. Grupul de stră-strănepoţi "clovni compleţi" descinde dintr-un individ care a avut doar nasul scârţâitor şi picioarele enorme lăbărţate.

Individul acesta a făcut parte dintr-un grup de "proto-clovni", aceştia fiind descendenţii unui individ care avea doar nasul de cauciuc care scârţâie. Acest "pre-proto-clovn" a descins din cuplul originar care nu avea nicio trăsătură vizibilă de clovn.

Acest tipar al descendenţei prin modificări înseamnă că aţi fi putut emite cu uşurinţă ipoteze despre arborele de familie al clovnilor, fără ca eu să vă spun ceva despre el. Dacă v-aţi afla într-o încăpere plină cu diferitele generaţii de clovni, aţi vedea că tot neamul clovnilor aparţine unui grup care are nas scârţâitor. O submulţime a acestora îi include pe cei cu păr portocaliu şi picioare lăbărţate. În această submulţime este inclus un alt grup, clovnii compleţi. Ideea este că trăsăturile - păr portocaliu, nas scârţâitor, picioare mari şi lăbărţate - vă permit să recunoaşteţi grupurile. Aceste trăsături sunt dovada pentru diferitele grupuri sau, în cazul acesta, generaţii de clovni.

Să înlocuim circul acesta de familie cu trăsături reale - mutaţiile genetice şi schimbările corpului pe care le codifică - şi vom avea o genealogie identificabilă prin trăsăturile biologice. Dacă descendenţa prin modificări funcţionează în felul acesta, atunci arborii noştri de familie au o semnătură în structura lor de bază. Adevărul acesta este atât de puternic, încât ne poate ajuta să reconstruim arbori de familie doar pe baza datelor genetice, aşa cum vedem dintr-un număr de proiecte genealogice în desfăşurare. Evident, lumea reală este mai complexă decât acest exemplu ipotetic simplu. Reconstruirea arborilor de familie poate fi dificilă dacă trăsăturile apar de mai multe ori într-o familie, dacă relaţia dintre o trăsătură şi gena care o produce nu este directă sau dacă trăsătura nu are o bază genetică şi apare ca rezultat al schimbărilor în dietă sau al altor condiţii de mediu. Vestea bună este că în multe cazuri tiparul descendenţei prin modificări poate fi identificat în pofida acestor complicaţii, aproape ca filtrarea zgomotului dintr-un semnal radio.

Dar unde se opresc genealogiile noastre? Clovnii se opresc la cuplul lipsit de umor? Genealogia mea se opreşte la primii Shubini? Pare ceva extrem de arbitrar. Se opreşte la evreii ucraineni sau la italienii din nord? Sau poate la primii oameni? Sau continuă până la algele care plutesc pe suprafaţa bălţilor de acum 3,8 miliarde de ani şi mai departe? Toţi sunt de acord că genealogia lor merge până la un anumit punct în timp, problema este cât de departe.

Dacă genealogia noastră se întoarce în timp până la algele care plutesc pe suprafaţa bălţilor, prin respectarea legii fundamentale a biologiei, atunci trebuie să fim în măsură să strângem dovezi şi să facem predicţii specifice. În locul unui asortiment aleatoriu de vieţuitoare, toate vieţuitoarele de pe pământ trebuie să prezinte aceeaşi semnătură a descendenţei prin modificări pe care am văzut-o la clovni. În fapt, structura întregului registru geologic nu trebuie să fie întâmplătoare. Adăugirile recente trebuie să apară în straturi de roci relativ tinere. Aşa cum eu sunt o apariţie mai recentă în arborele meu de familie decât bunicul meu, la fel şi structura arborelui de familie al vieţii trebuie să aibă paralelele sale în timp.

Pentru a vedea cum reconstruiesc efectiv biologii relaţiile noastre de rudenie cu alte vieţuitoare, trebuie să părăsim circul şi să ne întoarcem la grădina zoologică pe care am vizitat-o în primul capitol al cărţii.

O plimbare (mai lungă) prin grădina zoologică

Aşa cum am văzut, corpul omenesc nu este asamblat la întâmplare. Am folosit aici cuvântul "întâmplare" într-un sens foarte precis; vreau să spun că structura corpului omenesc în mod categoric nu este întâmplătoare în raport cu celelalte animale care merg, zboară, înoată sau se târăsc pe acest pământ. Unele animale posedă o parte din structura noastră; altele, nu. Există o ordine în ceea ce avem în comun cu restul lumii. Avem două urechi, doi ochi, un cap, o pereche de braţe şi o pereche de picioare. Nu avem şapte picioare, nici două capete, dar nici roţi.

O plimbare prin grădina zoologică ne arată imediat legăturile noastre cu restul lumii vii. În fapt, ne vom da seama că putem grupa o mare parte a vieţuitoarelor în acelaşi fel în care am procedat cu clovnii. Să vizităm pentru început doar trei sectoare. Să începem cu urşii polari. Putem face o listă lungă a trăsăturilor pe care le avem în comun cu urşii polari: păr, glande mamare, patru membre, un gât şi doi ochi, între o sumedenie de alte lucruri. În continuare, să examinăm broaştele ţestoase. Există categoric similitudini, dar lista e ceva mai scurtă. Avem în comun cu broasca ţestoasă patru membre, un gât şi doi ochi (printre alte lucruri). Dar, spre deosebire de noi şi de urşii polari, broaştele ţestoase nu au păr sau glande mamare. Cât despre carapace, aceasta pare specifică ţestoaselor, aşa cum blana albă este specifică urşilor polari. Iar acum să vizităm expoziţia de peşti africani. Locuitorii de aici încă mai au asemănări cu noi, dar lista aspectelor comune este şi mai scurtă decât era la ţestoase. La fel ca noi, peştii au doi ochi. La fel ca noi, ei au patru apendice, dar arată ca nişte înotătoare, nu ca nişte braţe şi picioare. Peştilor le lipsesc, printre multe alte trăsături, părul şi glandele mamare pe care le avem în comun cu urşii polari.

Totul începe să semene cu setul de păpuşi ruseşti de grupuri, subgrupuri şi sub-subgrupuri din exemplul cu clovnii. Peştii, ţestoasele, urşii polari şi oamenii au în comun unele trăsături - capete, doi ochi, două urechi şi aşa mai departe. Ţestoasele, urşii polari şi oamenii au toate aceste trăsături, plus gâturi şi membre, trăsături absente la peşti. Urşii polari şi oamenii formează un grup şi mai elitist, ai cărui membri au toate aceste trăsături, dar şi păr şi glande mamare.

Exemplul cu clovnii ne oferă mijloacele pentru a înţelege plimbarea noastră prin grădina zoologică. La clovni, tiparul grupurilor reflectă descendenţa prin modificări. Implicaţia este că copiii clovni-compleţi au o rudă comună mai recentă decât ruda lor comună cu acei copii care posedă doar un nas scârţâitor. Este logic: părinţii copiilor cu nas scârţâitor sunt stră-străbunicii clovnilor compleţi. Aplicând acelaşi principiu grupurilor pe care le-am întâlnit în plimbarea noastră prin grădina zoologică, înseamnă că avem cu urşii polari un strămoş comun mai recent decât avem cu broaştele ţestoase. Predicţia aceasta este adevărată: primul mamifer este mult mai actual decât prima reptilă.

Problema centrală în acest caz este descifrarea arborelui de familie al speciilor. Sau, în termeni biologici mai riguroşi, modelul lor de înrudire. Modelul acesta ne oferă mijloacele pentru a interpreta o fosilă precum Tiktaalik în lumina plimbării noastre prin grădina zoologică. Tiktaalik este un intermediar minunat între peşti şi descendenţii lor de pe uscat, dar şansele ca el să fie strămoşul nostru direct sunt foarte mici. El este mai probabil un văr al strămoşului nostru. Niciun paleontolog în toate minţile nu va pretinde vreodată că a descoperit "Strămoşul". Gândiţi-vă astfel: ce şanse sunt ca, plimbându-mă printr-un cimitir oarecare de pe planeta noastră, să descopăr un strămoş direct al meu? Extrem de mici. În schimb, aş descoperi că toţi oamenii îngropaţi în aceste cimitire - indiferent că se găsesc în China, Botswana sau Italia - sunt înrudiţi cu mine în diverse grade. Mă pot convinge de aceasta examinându-le ADN-ul cu multe din tehnicile de medicină legală disponibile în prezent în laboratoarele de criminalistică. Aş constata că unii ocupanţi ai cimitirelor sunt rude îndepărtate cu mine, iar alţii rude mai apropiate. Acest arbore genealogic ar fi o imagine revelatoare a trecutului meu şi a istoriei familiei mele. El ar avea şi o aplicaţie practică, fiindcă l-aş putea folosi pentru a înţelege predilecţia mea de a contracta o anumită boală sau de a înţelege alte trăsături biologice ale mele. Acelaşi lucru este adevărat când deducem relaţii între specii.

Adevărata importanţă a acestui arbore de familie stă în predicţiile pe care le putem face cu ajutorul său. Cea mai semnificativă dintre ele este că noile caracteristici comune pe care le identificăm trebuie să fie compatibile cu cadrul. Altfel spus, trăsăturile pe care le identificăm în celulele, ADN-ul şi toate celelalte structuri, ţesuturi şi molecule din corpurile acestor animale, trebuie să confirme grupările pe care le-am identificat în timpul plimbării noastre. Dimpotrivă, putem infirma acele grupări dacă descoperim trăsături incompatibile cu ele. Altfel spus, dacă există multe trăsături comune peştilor şi oamenilor, care nu se văd la urşii polari, cadrul nostru este defectuos şi trebuie revizuit sau abandonat. În cazurile în care dovezile sunt ambigue, folosim un număr de instrumente statistice pentru a evalua calitatea caracteristicilor care susţin aranjamentele din arborele de familie. În situaţiile când există ambiguitate, aranjamentul genealogic este tratat ca o ipoteză de lucru până găsim ceva concludent care ne permite fie să-l acceptăm, fie să-l respingem.

Unele grupări sunt atât de solid fundamentate încât, din toate punctele de vedere, le considerăm fapte. Gruparea peşte-ţestoasă-urs polar-om, de exemplu, este susţinută de caracteristici din sute de gene şi practic toate trăsăturile anatomiei, fiziologiei şi biologiei celulare ale acestor animale. Cadrul nostru evolutiv de la peşte la om este atât de temeinic susţinut, încât nu mai încercăm să aducem dovezi în favoarea sa - ar fi ca şi cum am lăsa să cadă o bilă de cincizeci de ori pentru a testa teoria gravitaţiei. Acelaşi lucru este valabil pentru exemplul nostru biologic. Şansa de a vedea bila urcând a cincizeci şi una oară când o laşi să cadă este aceeaşi cu şansa de a găsi dovezi puternice împotriva acestor relaţii.

Putem reveni acum la întrebarea de la începutul cărţii: Cum putem reconstitui în mod credibil relaţiile dintre animalele de demult dispărute şi corpurile şi genele unora recente? Căutăm semnătura descendenţei prin modificări, adăugăm caracteristici, evaluăm calitatea dovezilor şi apreciem gradul în care grupurile noastre sunt reprezentate în registrul fosil. Faptul uimitor este că acum deţinem instrumentele pentru a verifica această ierarhie, folosind calculatoare şi laboratoare de secvenţiere a ADN-ului pentru a efectua aceleaşi analize ca cele din timpul plimbării prin grădina zoologică.

Avem acum acces la noi situri cu fosile din întreaga lume. Putem vedea mai bine ca oricând locul pe care îl ocupă corpul omenesc în lumea naturală.

De la Capitolul 1 şi până la Capitolul 10, am arătat că există similitudini profunde între vieţuitoarele din prezent şi cele dispărute de mult - viermi preistorici, spongieri actuali şi diferite tipuri de peşti. Înarmaţi cu informaţii despre tiparul descendenţei prin modificări, putem începe să punem cap la cap toate acestea. Gata cu distracţia la circ şi grădina zoologică. Este vremea să trecem la treabă.

Am văzut că în interiorul corpului omenesc există conexiuni cu o întreagă menajerie de alte vieţuitoare. Unele părţi seamănă cu părţi din meduze, altele cu părţi din viermi, iar altele cu părţi din peşti. Asemănările acestea nu sunt întâmplătoare. Unele părţi din noi există la toate celelalte animale; altele ne sunt întru totul specifice. Este minunat să vedem că există o ordine în toate aceste trăsături. Sute de caracteristici care decurg din ADN, nenumărate trăsături anatomice şi evolutive - toate urmează aceeaşi logică din exemplul cu familia de clovni.

Să luăm în considerare câteva dintre trăsăturile despre care am discutat deja în carte şi să arătăm cum sunt ele ordonate.

Cu toate celelalte animale de pe planetă avem în comun un corp format din multe celule. Să numim grupul acesta organisme pluricelulare. Avem în comun trăsătura pluricelulară cu toate fiinţele, de la spongieri, placozoare şi meduze, până la cimpanzei.

O submulţime a animalelor pluricelulare au un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta. Taxonomiştii numesc acest grup Bilateria (însemnând "animale cu simetrie bilaterală"). Grupul include toate animalele de la insecte la oameni.

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, au de asemenea cranii şi coloane vertebrale. Să numim aceste vieţuitoare vertebrate.

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, animale care au cranii, au de asemenea mâini şi picioare. Să numim aceste vertebrate tetrapode (animale cu patru membre).

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, animale care au cranii, mâini şi picioare, au, de asemenea, o ureche medie alcătuită din trei oase. Să numim aceste tetrapode mamifere.

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, animale care au cranii şi coloane vertebrale, mâini şi picioare, plus o ureche medie alcătuită din trei oase, au, de asemenea, mersul biped şi creieri enormi. Să numim aceste mamifere oameni.

Cât de întemeiate sunt aceste clasificări reiese din dovezile pe care se bazează. Sute de trăsături genetice, embriologice şi anatomice le susţin. Aranjamentul acesta ne permite să aruncăm o privire semnificativă în interiorul nostru.

Exerciţiul acesta seamănă cu a decoji o ceapă, dezvelind strat după strat de istorie. Mai întâi observăm trăsături pe care le avem în comun cu toate celelalte mamifere. Apoi, privind mai adânc, găsim trăsături pe care le avem în comun cu peştii. La o examinare şi mai profundă sunt cele pe care le avem în comun cu viermii. Şi aşa mai departe. Reamintindu-ne logica din exemplul cu familia de clovni, aceasta înseamnă că vedem un tipar de descendenţă prin modificări gravat adânc în interiorul corpului omenesc. Tiparul acesta este reflectat în registrul geologic.

Cele mai vechi fosile pluricelulare sunt vechi de peste 600 de milioane de ani. Prima fosilă cu o ureche medie din trei oase are mai puţin de 200 de milioane de ani. Cea mai veche fosilă cu o postură bipedă are în jur de 4 milioane de ani. Toate aceste fapte sunt o simplă coincidenţă sau reflectă o lege a biologiei pe care o vedem zilnic în acţiune în jurul nostru?

Carl Sagan a făcut cândva afirmaţia celebră că a privi stelele este ca şi cum ai privi înapoi în timp. Lumina stelară şi-a început călătoria spre ochii noştri cu eoni în urmă, mult înainte ca lumea noastră să se fi format. Îmi place să mă gândesc că a privi oamenii seamănă foarte mult cu a privi stelele. Dacă ştii cum să priveşti, corpul nostru devine o capsulă a timpului care, atunci când este deschisă, ne povesteşte despre momente decisive din istoria planetei noastre şi despre un trecut îndepărtat în oceane, râuri şi păduri străvechi. Schimbările în atmosfera de demult sunt reflectate în moleculele care permit celulelor noastre să coopereze pentru a forma corpuri. Mediul din vechile cursuri de apă a modelat anatomia de bază a membrelor noastre. Vederea noastră în culori şi simţul mirosului au fost modelate de viaţa în vechile păduri şi câmpii. Şi lista continuă. Istoria aceasta este moştenirea noastră care ne influenţează viaţa în prezent şi va continua s-o influenţeze în viitor.

De ce ne îmbolnăveşte istoria

Genunchiul meu se umflase cât un grepfrut şi unul dintre colegii mei de la secţia de chirurgie îl răsucea şi-l îndoia pentru a stabili dacă făcusem o întindere sau o ruptură la unul din ligamentele sau cartilajele din interior. În urma consultului şi a unui RMN, am fost diagnosticat cu ruptură de menisc, probabil rezultatul celor douăzeci şi cinci de ani petrecuţi cărând un rucsac pe stânci, bolovani şi grohotiş în expediţiile pe teren. Când vă răniţi la genunchi, aproape sigur veţi leza una sau mai multe din următoarele trei structuri: meniscul medial, ligamentul medial colateral sau ligamentul încrucişat anterior. Leziunile acestor trei părţi ale genunchiului sunt atât de frecvente, încât sunt cunoscute printre medici sub denumirea de "triada nefastă". Ele sunt o dovadă clară a dezavantajelor unui peşte interior. Peştii nu merg pe două picioare.

Ceea ce ne defineşte pe noi ca oameni vine la pachet cu unele consecinţe. Pentru combinaţia excepţională de lucruri pe care le facem - vorbim, gândim, apucăm şi mergem pe două picioare - plătim un preţ. Acesta este rezultatul inevitabil al arborelui vieţii din noi. Imaginaţi-vă că am încerca să recondiţionăm un Volkswagen Beetle pentru a se deplasa cu 240 de kilometri pe oră. În 1933, Adolf Hitler l-a însărcinat pe Dr. Ferdinand Porsche să construiască o maşină ieftină care să nu consume mai mult de şase litri de benzină la 100 de kilometri şi să ofere un mijloc sigur de transport pentru familia germană medie. Rezultatul a fost Volkswagen Beetle. Istoria aceasta, planul lui Hitler, limitează posibilităţile de a modifica un Beetle în prezent: un mecanism poate fi ajustat doar până la o anumită limită, înainte să apară probleme majore la maşină.

În multe privinţe, noi, oamenii, suntem echivalentul printre peşti al unui Beetle recondiţionat. Luaţi planul corpului unui peşte, dichisiţi-l pentru a fi un mamifer, apoi suciţi şi învârtiţi acel mamifer până merge pe două picioare, vorbeşte, gândeşte şi are un control superfin al degetelor - şi vor apărea cu siguranţă probleme. Puteţi dichisi un peşte doar până la o limită, pentru a nu fi nevoie să se plătească un preţ. Într-o lume proiectată perfect - o lume fără istorie - am fi scutiţi de multe suferinţe, de la hemoroizi la cancer.

Nicăieri nu este istoria aceasta mai vizibilă decât în ocolurile, răsucirile şi meandrele arterelor, nervilor şi venelor noastre. Urmăriţi unii nervi şi veţi observa că ei fac bucle ciudate în jurul altor organe, mergând aparent într-o direcţie, doar pentru a se răsuci şi a ajunge cu totul altundeva. Ocolurile sunt produse fascinante ale trecutului nostru care, aşa cum vom vedea, ne creează adesea probleme - sughiţuri şi hernie, de exemplu. Iar acesta este doar un mod în care trecutul nostru se întoarce pentru a ne veni de hac.

Istoria noastră îndepărtată s-a desfăşurat, în diverse epoci, în oceanele preistorice, mici cursuri de apă şi savane, nu în clădiri de birouri, pârtii de schi şi terenuri de tenis. Nu am fost proiectaţi nici să trăim peste optzeci de ani, nici să stăm aşezaţi zece ore pe zi şi să mâncăm prăjituri, nici să jucăm fotbal. Această discontinuitate între trecutul nostru şi prezentul nostru ca oameni înseamnă că trupurile noastre cedează în anumite moduri previzibile.

Practic orice boală de care suferim are o componentă istorică. Exemplele care urmează reflectă modul în care diferitele ramuri ale arborelui vieţii din noi - de la oamenii primitivi la amfibieni şi peşti şi, în final, la microorganisme - se întorc pentru a ne crea necazuri în prezent. Fiecare dintre aceste exemple arată că nu am fost proiectaţi în mod raţional, ci suntem produsul unei istorii întortocheate.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.