Arta de a asculta şi alte lecţii de viaţă

Michael Caine
Arta de a asculta şi alte lecţii de viaţă
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Irina Cerchia



***
Intro

Sir Michael Caine a fost nominalizat la Premiile Oscar de şase ori şi a câştigat de două ori: prima oară în 1986, pentru rolul din filmul Hannah şi surorile ei, a doua oară în 1999 pentru rolul din Legea pământului. A jucat în peste o sută de filme şi a devenit cunoscut pentru numeroase interpretări foarte apreciate, începând cu rolul din filmul Zulu din 1964 şi continuând cu Dosarul Ipcress, Recuperatorul, Alfie, Jaf în stil italian, Ticăloşii şi Meditaţiile Ritei, şi, mai recent, Cavalerul negru, E cineva acolo?, Harry Brown şi Un american liniştit. A excelat în toate rolurile pe care le-a jucat, fiind răsfăţatul criticilor.

A primit titlul de comandor al Ordinului Imperiului Britanic în 1992, iar în 2000 a fost numit cavaler în semn de recunoaştere pentru contribuţia adusă în lumea cinematografiei.

E căsătorit cu Shakira de peste 45 de ani, are două fiice, trei nepoţi şi locuieşte împreună cu soţia în Londra şi Surrey.

*

Caine ştie ce sacrificii cere succesul - a ajuns la apogeul carierei, deşi a pornit foarte de jos. Aşa cum spune chiar el: "Lucrurile mici pot duce la lucruri mari. Şi dacă le faci aşa cum trebuie, astrele se vor alinia când te aştepţi cel mai puţin."
Poveştile pe care le-a trăit, descrise minunat, sunt o lecţie de viaţă pentru oricare dintre noi.

 "Domnul Caine este un povestitor şarmant. Scrisul lui are o calitate rară la memorialişti: jovialitatea." (The New York Times)

 "Guraliv şi captivant, Caine demonstrează o înduioşătoare modestie." (Sunday Times)

A da probe pentru viaţă

"Tot ce mi-am dorit a fost ca tu să ieşi în lume şi să-ţi urmezi visurile. Să cauţi aventura, să te îndrăgosteşti, să-ţi asumi riscuri. Asta e tot ce mi-am dorit pentru tine." (Ultima dragoste a domnului Morgan, 2013)

Primii nouă ani din cariera mea cinematografică au fost mai mult un purgatoriu decât un paradis. Nu am încetat niciodată să iubesc actoria. Dar m-am chinuit să plătesc facturile făcând ceea ce îmi plăcea. Fiecare mică reuşită părea să fie urmată de două eşecuri exasperant de dezamăgitoare (un tipar pe care altcineva ar putea să-l conteste, dar pe care eu l-am urmat pe parcursul întregii mele cariere).

Până la treizeci de ani probabil am dat cam şapte sute sau opt sute de probe şi am jucat mai mult de o sută de roluri diferite în teatrul de repertoriu, alte o sută de roluri mai mici la TV, treizeci si unu de roluri de film şi câteva roluri de figuraţie în West End.

Oare am devenit mai bun la a da probe? Sau am participat la atât de multe, încât mai devreme sau mai târziu trebuia să reuşesc? Habar n-am. Asta-i tot ce ştiu despre probe. Şi nu o lua prea literal. Dacă eşti actor şi într-adevăr trebuie să dai o probă, atunci e grozav. Dar ceea ce se întâmplă la o probă se petrece şi în orice alt domeniu din viaţa ta în care vrei să impresionezi. Există o mulţime de situaţii care te obligă să îndrăzneşti mai mult ca să obţii ceea ce îţi doreşti.

Mereu dai o probă

Dacă te gândeşti la faptul că dai o probă doar atunci când te afli în aceeaşi cameră cu directorul de casting, să ştii că ratezi jumătate dintre toate acestea. Dai probe când te înregistrezi la recepţie, când stai în sala de aşteptare, când iei o ceaşcă de cafea.

De fapt, oriunde te-ai afla într-un spaţiu public, eşti mereu urmărit. Niciodată nu ştii cine este atent la prestaţia ta. În sala de sport? Eşti supravegheat de instructorul tău. El ştie că tipul care transpiră ceva mai încolo, pe următoarea bicicletă, împarte apartamentul cu un scenarist care promite. Plimbi câinele? Femeia cu acel Border Collie năzdrăvan nu te pierde din ochi. Ea este producător asociat la o companie mare de producţie. Nu te decizi dacă să intervii într-o altercaţie îngrijorătoare de pe platforma autobuzului? Tânărul şofer speriat, a cărui carieră e pe cale să ia o întorsătură bruscă, îşi va aminti mereu acea zi.

S-ar putea să crezi că exagerez, dar te asigur că nu e aşa. Prietenul meu Sean Connery nu jucase nici măcar o dată în viaţa lui până să fie văzut ridicând greutăţi la sală de un director de casting, care căuta nişte marinari ceva mai convingători decât cei din trupa obişnuită pentru filmul Pacificul de Sud.

Când am filmat Furtul reginei, o comedie despre un jaf, cu Shirley MacLaine, Universal tocmai începuse faimoasele tururi ale studiourilor, şi în acele zile turiştilor le era permis să intre pe platourile de filmare. În fiecare zi venea câte un autocar, turiştii se îngrămădeau, iar şoferul încerca să convingă orice actor care nu dispărea subit, ca gazelele în safari, să dea câteva autografe. În special un şofer era ceva mai isteţ în ceea ce priveşte sincronizarea opririlor. Era enervant, dar totodată apreciam iniţiativa lui. Ştiam că are o slujbă de respectat şi latura mea generoasă a ieşit la suprafaţă. M-am hotărât să-l ajut să facă o impresie bună şi, în loc să încerc să evit grupul de turişti, am semnat toate autografele şi am stat la toate fotografiile şi astfel am ajuns să-l cunosc puţin. Şi cine s-a dovedit a fi acest şofer de autobuz? Mike Ovitz, pe atunci student, iar mai târziu fondatorul, după care directorul CAA, una dintre cele mai mari agenţii de impresariat din lume, şi unul dintre cei mai puternici oameni de la Hollywood.

Şi când, lucrând ca paznic la un hotel periculos din Victoria, am salvat o prostituată speriată din mâinile unui parior beat şi violent (l-am lăsat inconştient, dar uitând de ceilalţi cinci prieteni ai lui, care erau gata să-mi întoarcă favoarea), cine ar fi bănuit că fiul celui care deţinea hotelul, Barry Krost, va deveni agent la Hollywood şi totodată un prieten bun, cu care, câţiva ani mai târziu, aveam să bat palma pentru Recuperatorul?

Sau nu eşti actor? Nu contează. Indiferent de rolul tău, comportă-te ca şi cum fata de la casă, tânăra care îţi face cafeaua sau, da, chiar şi tipul de la capătul celălalt al firului, care încearcă să-ţi repare calculatorul, sunt şeful ideal, iubita ideală, clientul ideal. Asta te va face să te simţi o persoană mai bună. Şi uneori, doar uneori, ei chiar sunt aşa.

Să ştii ce vrei să transmiţi

Să îndrăzneşti mult, să fii mereu atent la o posibilă oportunitate, să îţi concentrezi mereu atenţia pe un scop, să joci mereu reprezintă un început. Dar tu ştii ce văd alţi oameni când te privesc jucând? Eşti conştient de ceea ce transmiţi? Ştii care sunt punctele tale forte, ştii să le pui în valoare?

Eram un tânăr cockney şi ştiam că nimeni, când o să se uite la mine, nu o să vadă un actor, aşa că am decis să mă reinventez şi să-mi creez o imagine uşor de recunoscut. Am început cu ochelarii. Niciun actor în devenire nu purta ochelari la acea vreme, dar, sincer, eu chiar aveam nevoie de ei ca să văd, aşa că m-am hotărât să fiu un actor care purta ochelari. Unii negri, imenşi, astfel încât să nu poată fi rataţi sub nicio formă. Apoi David Bailey mi-a făcut o fotografie superbă, cu ochelarii mei negri şi o ţigară atârnându-mi în colţul gurii. Acum nu ar mai fi cine ştie ce, dar în acele vremuri era tot ce putea fi mai cool. Am devenit cel mai cool actor care purta ochelari. Totuşi, cel mai important, umbla vorba că eram foarte muncitor şi de încredere. Eram acel băiat fain cu ochelari, care făcea parte din clasa muncitoare şi cu care puteai să lucrezi fără probleme.

Ăsta era adevărul, dar am întreţinut imaginea şi mi-am jucat rolul până la capăt, astfel încât să nu treacă neobservat.

Mai târziu mi-am dorit ca oamenii să vadă dincolo de acel cockney (deşi am încercat să-mi păstrez imaginea de tip fain). Am continuat să mă tot reinventez, să-mi reevaluez punctele forte. Poate încerci să te faci remarcat la muncă. Oricare ar fi drumul tău prin viaţă, la muncă sau în viaţa personală, nu lăsa propria imagine să te controleze. Nu lăsa modul în care ceilalţi te văd să hotărască ceea ce poţi fi tu. Dar fii realist: să ştii ce vrei să transmiţi şi să foloseşti asta în avantajul tău.

Niciodată nu ştii când dai lovitura

Nu există nicio cale sigură spre succes. Nici măcar o regulă de urmat, nici măcar o carte de citit, nici măcar o staţie de autobuz în care să pui un anunţ. În schimb, succesul vine, pentru acei câţiva norocoşi, dintr-un amestec magic de talent, trudă, hotărâre şi noroc chior. Niciodată nu ştii când dai lovitura, aşa că trebuie să fii mereu în alertă. Şi nu te aştepta să semene cu un trăsnet venit din senin. Marile lovituri sunt rare. Cele mai dese sunt seriile de mici reuşite, fiecare reprezentând un pas mărunt pe scara succesului.

Prima mea reuşită importantă i s-a datorat unui bătrânel de la o fabrică de unt. Când am scăpat din armată, am fost mai hotărât ca niciodată să-mi urmez visul de a deveni actor, dar nu aveam nicio idee despre cum să fac asta. Am stat în casa din prefabricate a părinţilor mei şi am încercat să-mi dau seama cum să ajung pe prima treaptă a unei scări inexistente. După ceva timp, am înţeles că trebuie să îmi găsesc o slujbă şi, de vreme ce oportunităţile erau puţine şi rare, am acceptat ca primul meu pas spre faimă să fie o slujbă la care trebuia să amestec untul.

Într-o zi, când goleam nişte lăzi de unt într-un butoi şi mă gândeam că asta nu era cu mult mai bine decât dacă aş fi răsturnat nişte lăzi cu peşte rece, aşa cum făcea tata, bătrânul care lucra alături de mine m-a întrebat:
- Ce naiba faci tu aici? Un flăcău aşa ca tine. Ce vrei tu să devii?
- Ei bine, vreau să fiu actor, i-am spus.

Mă aşteptam la obişnuita replică, dar, în loc să râdă în hohote, el doar a dat din cap, ca şi cum era normal ca un tip ca mine să-şi dorească asta.
- Dar nu ştiu cum să fac, am continuat eu.

Nici măcar nu auzisem de RADA (Academia Regală de Artă Dramatică) sau de Actors Studio (Studioul Actorilor), ca să nu mai vorbim că nu ştiam nici cum să ajung acolo.
- Păi, a început bătrânul, o să-ţi spun eu. M-am uitat la el uimit.
- Cumperi Stage, a zis el. Coboară la Solosy's, chioşcul de ziare de pe Charing Cross Road. Ei îl vând. Uită-te la ultima pagină. Acolo sunt anunţuri pentru actori.
Mi-a povestit că fiica lui era cântăreaţă semiprofesionistă şi obţinuse o mulţime de colaborări aşa.

Sâmbătă eram în faţă la Solony's când au deschis. Am cumpărat Stage şi acolo, pe ultima pagină, era un anunţ de asistent de regizor tehnic (plus roluri minore) într-o companie de teatru de repertoriu în Horsham, Sussex. Candidaţii trebuiau să trimită o fotografie.

Bătrânul de la fabrica de unt probabil doar avusese chef de pălăvrăgeală, cât să treacă ziua mai repede, dar îmi oferise un mic sfat de care aveam o nevoie disperată şi care mi-a arătat calea pe care să o urmez. A fost prima mea şansă mai mare, care m-a condus spre prima şi poate cea mai uşoară probă pe care am dat-o vreodată, jos, în Horsham, o săptămână mai târziu.

Eram un fost soldat voinic, de vreo douăzeci de ani, de aproape doi metri, cu păr blond şi ondulat şi cu un bronz pe care îl căpătasem pe vas, când mă întorceam din Coreea; în fotografia pe care o făcusem rapid părea că sunt dat cu ruj. Proprietarul companiei, domnul Alwyn D. Fox, avea cam cincizeci de ani, era mărunţel şi homosexual. Cu o mână în şold şi una pe obraz, s-a uitat atent la mine, aşa cum mă uitam eu după fete, apoi a strigat: "Edgar!" A venit Edgar, o versiune a domnului Fox mai mică, mai efeminată şi mai delicată. Edgar s-a postat lângă domnul Fox şi a adoptat o poziţie identică.
- O să se descurce, ce crezi?
- Hm, a făcut Edgar într-un final. O să descurce.

Cea mai nasoală probă pe care am dat-o? Dintr-un grup imens şi redutabil de exemple, ar trebui să aleg proba pentru spectacolul de teatru Alfie din 1963. Îmi doream atât de mult să reuşesc, că am devenit foarte agitat, în plus, mă simţeam copleşit să mă aflu în West End. Am dat-o în bară rău cu replicile. Şi asta a fost. Eram distrus. Bărbatul pe care l-au distribuit în rol era un actor minunat, pe nume John Neville, un tip încântător, cu cea mai frumoasă voce. Ziceai că este John Gielgud.

În schimb, incomparabilul meu agent, Dennis Selinger, m-a convins să urmăresc cât mai puţine roluri râvnite şi să accept rolul principal dintr-o producţie teatrală ieftină, dar bună, de la Teatrul Absurdului, numită Next Time I'll Sing to You, despre un bărbat care nu a vorbit timp de patruzeci şi doi de ani. Nu era Alfie, iar onorariul era groaznic, dar, după calculele lui Dennis, rolul ăsta avea să atragă atenţia criticilor, care astfel mă vor observa şi pe mine. Ca de obicei, avea întru totul dreptate.

Într-o seară starul de cinema şi producătorul Stanley Baker se afla în public. Mă ştia puţin de când jucasem un rol mic, cu vreo opt replici, într-un film din 1956, numit A Hill in Korea. Stanley a venit să mă vadă în culise după spectacol şi m-a întrebat dacă aş vrea să dau o audiţie pentru rolul unui cockney nesupus, dar curajos, soldatul Henry Hook, în filmul lui, Zulu, despre bătălia din 1879 de la Rocker's Drift dintre armata britanică şi zuluşi. Până atunci jucasem numai roluri de o zi, acum mi se ivise o oportunitate enormă.

Dar când am apărut a doua zi dimineaţa la Teatrul Prince of Wales, directorul, Cy Endfield, şi-a cerut scuze. Îi dăduse deja rolul prietenului meu James Booth, care, a trebuit să recunosc, era o alegere excelentă. A fost ca o lovitură în stomac, dar între timp muşchii mi se întăriseră de la toate loviturile încasate înainte. M-am adunat şi am plecat. Asta s-a ales de prima mea şansă.

Barul Teatrului Prince of Wales este foarte lung, din fericire pentru mine, fiindcă aşa am devenit vedetă de cinema. Chiar când ajunsesem la capătul lui şi eram pe punctul de a ieşi afară, ca să mă prăbuşesc la pământ şi să mor în linişte, Cy m-a chemat înapoi.

Până la acel moment în cariera mea, toţi cei din industrie obişnuiau să spună: "A, Michael Caine. Nu este de rol principal, desigur, e un cockney, dar, dacă ai un rol micuţ şi piperat, să ştii că face o treabă minunată." Cultivasem imaginea asta şi a avut beneficiile ei, dar mă trăgea înapoi.

Cy mi-a spus: "Michael, tu nu arăţi deloc a cockney, ci mai degrabă a ofiţer. Poţi să vorbeşti cu un accent britanic ceva mai rafinat?" I-am zis că am jucat în teatre de repertoriu, cu cincizeci de spectacole pe an, trecând astfel de la accent de ţăran la accent de baronet.
- Ăsta este cel mai uşor dintre toate, am replicat cu degetele încrucişate la spate.
- Poţi să vii vineri să dai o probă de ecran cu Stanley? a întrebat Cy.
- Da, am răspuns eu la cea mai inutilă întrebare care îmi fusese pusă vreodată.

În industria filmului, o probă de ecran este o metodă specială şi îngrozitoare de a-ţi evalua potenţialul, pentru că este imposibil să judeci doar uitându-te la cineva. Trebuie să-l pui la treabă în faţa camerei şi să aştepţi să vezi dacă se întâmplă vreo magie: dacă milioane de oameni vor avea de gând să-şi cheltuiască timpul şi banii ascultând acea voce, privind acel chip. Îţi pun camera în faţă şi iau un prim-plan. Apoi te pun să te întorci într-o parte pentru profil. Îţi dau o scenă-cheie dintr-un dialog mai complicat, pe care trebuie s-o joci cu un alt actor care citeşte restul replicilor. Şi totul se reduce la cum arăţi pe cameră, cum îţi sună vocea, cât de relaxat şi de natural pari şi dacă ai acel ceva de nedescris, unic, uşor recognoscibil, pe care noi îl numim charismă. Şi dacă îl ai, asta e!

În afară de urmărirea soldaţilor chinezi pe teren neutru, proba mea de ecran pentru rolul aristocratului şi degeneratului locotenent Gonville Bromhead din Zulu a fost cel mai enervant lucru pe care l-am făcut vreodată. Stanley şi Cy nu ar fi putut fi mai blânzi sau mai răbdători de atât, dar chiar a fost un adevărat dezastru. Şi nu am transmis nici pic de charismă. Ci nelinişte, panică şi o teroare abjectă.

În weekend, Cy a venit la mine la o petrecere.
- Am văzut proba, mi-a spus. Ceva mai prost n-am văzut niciodată. Venise timpul să-mi încordez iarăşi muşchii stomacului.
- Dar nu ştiu, Michael, cred că o fi ceva acolo totuşi. Ai primit rolul.

S-a îndepărtat şi, înainte să reuşesc să-mi detensionez muşchii, am vomitat tot ce aveam în stomac pe pantofi.

Mă simţeam ca un campion, chiar dacă îmi distrusesem pantofii. Cumva, evitasem loviturile. La fel se întâmplă în orice proiect, indiferent de ce încerci să realizezi. Niciodată nu o să ştii când o să-ţi vină timpul şi nu vrei să fii la pământ, inconştient, când o să se întâmple asta.

În sfârşit lucrurile începeau să se mai aşeze. Avusesem un rol principal într-un spectacol TV, un rol principal într-un spectacol de teatru, iar acum, un rol mare într-un film. Dar a mai durat un an, plus lansarea filmului Zulu, până să dau următoarea lovitură.

În 1964, Londra era în plin avânt. Stelele cădeau din cer ca picăturile de ploaie. Luam cina cu prietenul meu Terence Stamp, la Pickwick, un club-restaurant de pe Great Newport Street, care tot timpul părea să fie plin de oameni frumoşi şi talentaţi, şi mă aflam chiar în locul potrivit când a venit la mine un ospătar şi mi-a întins o foaie de hârtie. Era un bilet de la producătorul filmului Bond, Harry Saltzman, care voia să beau o cafea cu el şi familia lui după ce terminam de mâncat. Pe atunci, prietenul meu Sean Connery îl juca pe Bond: era singurul britanic din generaţia mea care reuşise să ajungă la Hollywood. Credeam că urma să primesc un rol în filmul cu James Bond.

M-am aşezat la masa lui Harry, cu inima bătându-mi nebuneşte. Soţia lui mi-a spus că tocmai ce veniseră de la Zulu, iar Harry a adăugat: "Suntem cu toţii de acord că ai putea fi un mare star."

Am roşit şi inima a început să-mi bată şi mai tare. Abia am reuşit să scot un "mulţumesc". Apoi Harry a schimbat subiectul. Citisem eu oare o carte de Len Deighton cu titlul Dosarul Ipcress?
- Da, am spus, ceea ce era adevărat - chiar atunci o citeam.

Era despre un spion, dar un spion total diferit de James Bond. Un tip obişnuit şi şters. Eram făcut pentru rolul ăsta.
- Tocmai ce am cumpărat drepturile de ecranizare şi aş vrea ca tu să joci rolul principal.
- Sigur, am reuşit să rostesc, încercând să pară că primesc astfel de propuneri în fiecare zi.
- Şi ai accepta un contract pe şapte ani?
- Da, am reuşit să spun din nou.

Zăpăcit, m-am împleticit înapoi spre masa mea şi am încercat să-i explic ce tocmai mi se întâmplase unui Terry complet uluit. În cele zece minute în care fusesem plecat obţinusem primul meu rol principal într-un film, care, nu că aş fi ştiut pe atunci, avea să mă transforme într-un star britanic - deşi încă nu unul de Hollywood.

Viaţa îţi oferă permanent şanse. Din când în când, sunt în stilul un-mogul-din-lumea-filmului-într-un-restaurant. Dar cel mai des trec neobservate, sunt mult mai subtile. Fii pregătit! Recunoaşte-le! Prinde-le! Foloseşte-le!