Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de burghezo-moşier

Sorin M. Rădulescu
Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de "burghezo-moşier"
Editura Vremea, 2017

 Citiţi prezentarea / prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment

Ce pare ciudat în toată povestea asta este faptul că ori serviciile cu competenţă în domeniu au funcţionat deficitar, ori au ignorat detaliul deloc neînsemnat că sunt fiul unui "burghezo-moşier", dar am reuşit să trec, totuşi, de presupusele "filtre", astfel că am intrat în rândul uteciştilor. Un fapt similar s-a petrecut şi în timpul satisfacerii de către mine a stagiului militar (doi ani la Marină!), atunci când, fără cine ştie ce verificări, am fost făcut comunist, într-un cadru festiv, pe o navă militară aflată în largul mării. Pot spune însă că, în ambele situaţii, m-am făcut vinovat de un delict comis prin omisiune: atunci când a trebuit să completez o biografie, cu datele despre părinţi, am menţionat că tata este pensionar, iar înainte de 1944 a fost contabil. Personal, nu m-am simţit niciodată culpabil pentru această omisiune: privaţiunile prin care trecuse deja şi încă trecea familia noastră mă învăţaseră să fiu prudent în relaţia cu autorităţile şi să nu dezvălui nimic despre originea mea "nesănătoasă", mai precis despre fosta poziţie socială, de aşa-zis "burghezo-moşier", a tatălui meu.

O amintire aparte legată de perioada pionieratului meu la şcoala gimnazială vizează perioadele de sărbători, atât Paştele cât şi Crăciunul fiind aşteptate cu enormă bucurie de către mine şi de colegii mei, de toţi aceia crescuţi în spiritul religiei creştine. S-a întâmplat însă ca, în cei trei ani consecutivi (1956, 1957 şi 1958, cred!), cât a durat pentru mine perioada gimnaziului, "tovarăşa" Sârbu să organizeze cu toţi pionierii, la şcoală, în după-amiezele precedând sărbătoarea Învierii Domnului şi Ajunul Crăciunului, câteva "reuniuni educative" (nici nu ştiu cum să le numesc!) care aveau ca menire să ne împiedice să participăm la slujbele religioase ţinute la biserica mare "Sfântul Elefterie" şi să substituie credinţei noastre religioase distracţia laică. Presupun acum că instructoarea noastră de pionieri urma una dintre numeroasele directive ale partidului comunist aflat la putere şi care avea drept scop "educaţia ateistă a tineretului". Considerată "opiu pentru popor" şi "piedică în calea comunismului", religia era percepută de către ideologia regimului ca un veritabil concurent, motiv pentru care educaţia ateistă a maselor, în general, şi a tineretului, în special, reprezenta unul dintre cele mai importante obiective urmărite de partidul comunist.

Educaţia ateistă organizată în modul cuvenit atât în familie cât şi în şcoală, propaganda ştiinţifică-ateistă sistematică, ridicarea permanentă a nivelului cultural al maselor, a conştiinţei şi activităţii lor în edificarea comunismului vor duce la dispariţia treptată a rămăşiţelor religioase.

Urmând modelul sovietic, se organizau, pe atunci, în perioada sărbătorilor religioase, în toate şcolile româneşti, serate festive cu muzică şi dans, care ţineau până la miezul nopţii, tocmai din dorinţa de a opri copiii să meargă la biserică sau cu colindul. Îmi amintesc că atât instructoarea noastră, cât şi profesorii special desemnaţi încercau să păzească uşile şcolii tocmai pentru a ne feri de ispita alegerii "drumului" spre religie. Fără mare succes însă, deoarece, în pofida acestor restricţii, câţiva dintre noi, printre care m-am numărat şi eu, tot am reuşit, o dată sau chiar de două ori, să ocolim obstacolele impuse şi să plecăm din şcoală. Consideram ca o mare victorie acest mic triumf al credinţei religioase asupra ateismului păgân, pe care, ca urmare a educaţiei primite în familie, îl respingeam din convingere.

Legat de sărbătorile creştine din acea perioadă, mi-aduc aminte că am făcut parte din grupul de elevi pregătiţi de părintele (Octavian?) Popescu de la biserica "Sfântul Elefterie", pentru a participa la o scenetă jucată chiar în biserică, de Crăciun, care avea ca subiect venirea celor trei magi de la răsărit şi drumul lor spre Iisus.

Dacă nu mă înşel, părintele (un om încă tânăr, cu trăsături frumoase şi regulate, încadrate de o superbă barbă neagră) îmi atribuise rolul magului Baltazar, ocazie cu care ţineam, împreună cu alţi copii, Steaua creştină în cinci colţuri, cântând în cor colindul Steaua sus răsare! Îmi închipui acum că sceneta pregătită de părinte era o "replică" dată de o parte din personalul Bisericii Ortodoxe (pe atunci patriarh era Justinian Marina, supranumit "Patriarhul Roşu" pentru legăturile sale cu autorităţile comuniste, cu precădere cu Gheorghiu-Dej!) măsurilor de implementare a ateismului agresiv în rândul copiilor şi tinerilor de către ideologia oficială.

Şi apropo de unul dintre obiectivele ideologiei regimului, acela vizând îndoctrinarea tineretului, îmi aduc aminte că într-unul din acei ani, mai precis în vara anului 1959, fratele meu, Radu, împreună cu unul dintre prietenii noştri (Dan Pată sau Jivu) au găsit în parcul de la capătul Bulevardului Dr. Petru Groza, fost Ardealului (parc pe care avea să fie aşezată, mai târziu, statuia lui Petru Groza), o geantă conţinând o mare sumă de bani, în bancnote de un leu. După toate probabilităţile şi aşa cum ne-am imaginat ulterior, noi şi părinţii noştri, banii proveneau din aşa-zisul "mare jaf comunist" constând în atacul asupra unei maşini a Băncii Naţionale de către o bandă înarmată. Membrii acesteia veneau, se pare, din zona Giuleşti, îndreptându-se spre Ciurel şi au ajuns, între alte locuri, probabil chiar în parcul unde ne jucam. Acest fapt pare plauzibil, în condiţiile în care taxiul în care se găseau membrii bandei a
fost abandonat pe o stradă din apropierea Academiei Militare sau chiar pe strada Dr. Marinescu, foarte aproape de parcul pe care l-am menţionat.

În dimineaţa zilei de 28 iulie 1959, la ora 8:00, patru bărbaţi şi o femeie, toţi purtând măşti, toţi înarmaţi, au tâlhărit maşina Băncii de Stat a Republicii Populare Române. Cu ajutorul armelor de foc, cei cinci au încărcat toţi banii pe care maşina băncii îi transporta -1.686.000 de lei - într-un getax marca Moskvici, după care au demarat în trombă. Maşina e abandonată pe o străduţă de lângă Academia Militară (strada Dr. Marinescu, după unele variante; sau strada Dr. Teoharie; în fine, o străduţă de lângă Şoseaua Panduri într-o altă variantă (...). Suma (furată- subl. mea) echivala la acea vreme cu peste 250.000 de dolari, o sumă uriaşă ţinând cont de faptul că în Republica Populară Română cetăţenii trebuiau să fie egali, mai ales din punct de vedere material.

În mod evident conştiinţa civică şi educaţia primită în calitate de pionieri nu i-au lăsat pe fratele meu şi pe prietenul nostru să-şi însuşească banii găsiţi, astfel că i-au înmânat Secţiei de Miliţie celei mai apropiate, cea situată la intersecţia străzii Dr. Clunet cu Bulevardul Ardealului (astăzi, Eroii Sanitari). Şi la fel de evident, miliţienii au luat banii fără să întocmească vreun proces-verbal şi fără să noteze numele celor care i-au găsit, frecându-şi probabil mâinile că au reuşit să pună mâna pe o asemenea pleaşcă. Nu mai trebuie să adaug că, o bună bucată de timp, cei doi "norocoşi" s-au fălit cu această "faptă pionierească", demnă de a fi săvârşită de eroi precum Timur şi băieţii lui, Zoia Kosmodemianskaia, cei din Tânăra Gardă şi din alte romane traduse din limba rusă, deosebit de răspândite în acea epocă şi care îşi propuneau să ne modeleze conştiinţele pentru a le pune în slujba "omului nou". Cu oarecare succes, după cum s-a văzut.

De Şcoala mixtă nr. 150 este legată - aş putea spune - pasiunea mea faţă de teatru, pe care am dezvoltat-o, ulterior, în anii de liceu, mergând până la dorinţa nestăvilită, dar frânată la timp, de a da examen, după bacalaureat, la I.A.T.C. (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie). Şcoala avea o tradiţie îndelungată în montarea unor spectacole - aşa cum a fost şi cazul şezătorii literare pe care am menţionat-o deja. Îmi amintesc, de asemenea, că în timpul unei serbări şcolare la care am luat parte la sfârşitul clasei a V-a, elevii clasei a VII-a au pregătit, cu ocazia absolvirii gimnaziului, o scurtă montare dintr-o piesă de I.L. Caragiale, în care Melania Cârje (celebra actriţă de mai târziu, care a scăpat ca prin minune la cutremurul din 1977), elevă a şcolii, a interpretat magistral, în travesti, un personaj al celebrului dramaturg, îmbrăcată în frac şi etalând, cu mare graţie, un joben.

Pe de altă parte, soţul instructoarei noastre de pionieri - Ion Sârbu - era actor la Teatrul Naţional din Bucureşti. Nu era o personalitate prestigioasă în lumea teatrului bucureştean, ci, aş spune, chiar dimpotrivă: era, de fapt, un mic actoraş, unul dintre aceia ale cărui roluri se limitau la o singură replică, la căratul unui scaun ori geamantan sau la completarea trupei de figuranţi necesari în piese istorice cu montare grandioasă, precum Apus de soare al lui Delavrancea. Venit la noi, la şcoală, ca instructor de teatru, fie ca să o ajute (gratuit) pe soţia sa, în activitatea de propagandă culturală, fie ca să primească o anumită indemnizaţie bănească, domnul Sârbu a pregătit câţiva colegi dintre noi pentru a juca în două piese de teatru. Una dintre piese era dedicată personalităţii marelui Lenin, mai precis copilăriei acestuia, şi era inspirată, dacă nu mă înşel, de amintirile Nadejdei Krupskaia, soţia liderului sovietic. În rolul tânărului Lenin a fost distribuit premiantul clasei, Dorin Stihhi, de celelalte roluri nu-mi mai amintesc. Am participat la câteva repetiţii, domnul Sârbu a voit să-mi dea şi mie un rol, dar, când a auzit că graseiez (rosteam rrr-ul cu o pronunţie aproape de gângăveală), a renunţat. M-am simţit atunci extrem de frustrat şi aproape că mi-am blestemat defectul nativ de vorbire.

Nu a fost singura dată când acest r nesuferit a constituit un veritabil handicap în ceea ce mă priveşte. Mai târziu, în liceu, atunci când domnul Jäger - profesorul nostru de istorie, care îşi asumase rolul de regizor în montarea spectacolului Tudor Vladimirescu -, a dorit să mă distribuie în rolul liderului pandurilor, a trebuit, de asemenea, să renunţe, atunci când m-a auzit cum îl pronunţ pe r. Nu mă puteam compara nici pe departe cu celebrul nostru actor Ion Manolescu, care graseia puternic pe scenă, şi nici nu era de conceput un Tudor din Vladimiri rrârâit.

Cu altă ocazie, domnul Sârbu a montat cunoscuta piesă Amici, a lui I.L. Caragiale, în care i-a distribuit în rolurile lui Mache şi Lache pe colegii mei Dorin Stihhi (premiant şi în acest domeniu!) şi Ştefan Pogany (plecat definitiv, încă înainte de terminarea gimnaziului, cu părinţii în Ungaria). În ciuda dorinţei mele de a primi un rol cât de mic în piesă (drept "argument" adusesem de acasă un "clac", adică un joben-cilindru care se putea turti sau închide, astfel că putea fi ţinut sub braţ, şi care fusese folosit de tatăl meu la reuniunile oficiale la care participase în perioada când lucra la Societatea "Concordia" sau cu alte ocazii), nu am reuşit. Nu îmi mai aduc bine aminte cum s-au petrecut lucrurile, dar cred că s-au opus chiar colegii mei, nu mai ştiu din ce motive.

În pofida acestor mici "frustrări", anii de gimnaziu petrecuţi la Şcoala mixtă nr. 150 din strada Elefterie au fost neasemuit de frumoşi. Cu excepţia lui Victor Băloiu, nu prea am avut însă prieteni printre colegii de clasă, poate şi pentru faptul că nu locuiau pe strada noastră, iar cei mai mulţi dintre ei nu făceau parte din grupul în care mi-am petrecut primii ani din copilărie. O scurtă perioadă de timp, m-am împrietenit cu Sandu Pauker, fiul adoptiv al Anei Pauker, care locuia, împreună cu mama sa (adoptivă), cu fiica şi cu ginerele acesteia (Tania şi doctorul Gheorghe Brătescu) şi cu copiii acestora (Stela şi Tudor Brătescu), într-o vilă cochetă din strada Dr. Koch, nr. 3. Sandu era un băiat solid, cu umerii laţi şi ceafa vânjoasă, iar când vorbea o făcea într-un mod bolovănos, din "topor" precum se spune. Se număra printre acei copii orfani, adoptaţi sau chiar înfiaţi de către mai mulţi demnitari comunişti, obicei răspândit în epocă.

Printre obiceiurile însuşite de nomenclatura comunistă a fost şi adopţia de orfani. "Tonul" a fost dat de împrejurările foametei din iarna anului 1946-1947, când mulţi copii din judeţele estice ale României au rămas pe drumuri. "Cutuma" a fost continuată ulterior, majoritatea liderilor comunişti români având copii înfiaţi.

Era un băiat cumsecade cu care m-am împrietenit uşor şi care m-a invitat de câteva ori la el acasă, unde am avut ocazia să-i cunosc mama adoptivă şi rudele apropiate ale acesteia (fiica, ginerele şi cei doi nepoţi). Am fost invitat de trei sau de patru ori la masă chiar de către capul familiei, fosta potentată a regimului comunist, Ana Pauker, aflată pe atunci în poziţia ingrată de "duşman al poporului", supravegheată strict de către Securitate şi având domiciliul forţat în apartamentul de la parter al vilei din strada Dr. Koch, nr. 3. Pe atunci, nu ştiam nimic despre luptele intestine din cadrul partidului aflat la putere, după cum nu ştiam nici cine este sau, mai precis, cine a fost Ana Pauker (denumită, aşa cum am aflat mai târziu, Stalin cu fustă sau Doamna de Fier a României!) şi ce rol a jucat în reprimarea elitelor româneşti şi, mai cu seamă, a reprezentanţilor clasei sociale din care a făcut parte şi tatăl meu. Personal, mi s-a părut o "tanti" cumsecade, care vorbea cu blândeţe şi care nu trăda prin niciun gest duritatea pe care i-au dezvăluit-o exegeţii. De aceea, mi s-au părut curioase întrebările celor din familia mea, în special cele ale tatălui meu, care voiau să afle cum mai arată fosta lideră a grupării promoscovite, dacă este adevărat că nu are o ureche (se auzise că, în timpul anilor de detenţie, şoarecii i-au ros o ureche!), ce întrebări mi-a pus, ce feluri s-au servit la mesele unde fusesem invitat şi alte întrebări de acest fel. Nu-mi mai amintesc ce răspunsuri am dat atunci, dar îmi pot aminti, de exemplu, că mama adoptivă a colegului meu purta părul tuns scurt astfel ca să-i acopere ambele urechi, că m-a mângâiat pe cap şi m-a întrebat, într-adevăr, cu ce se ocupă părinţii mei, iar în legătură cu mesele la care am fost invitat, singurul detaliu care mi-a rămas în minte a fost gustul extrem de bun al mâncărurilor servite de către o menajeră, care avea, cred, şi rolul de bucătăreasă. Amănunte banale, deloc importante.

(...) Ana Pauker a fost şi ea demisă din Biroul Politic şi din Secretariat ca făcându-se vinovată de tolerarea şi chiar încurajarea deviaţiei lui Luca şi Georgescu. Comunicatul plenarei o condamna pentru faptul că a permis elementelor compromise politic, precum foştii legionari, să intre în partid, iar sioniştilor să emigreze în Israel. A fost acuzată simultan de "deviaţie de dreapta" şi de "deviaţie de stânga", pentru că, pe de-o parte, neglijase înfiinţarea cooperativelor şi îi tolerase pe chiaburi, iar, pe de altă parte, încălcase principiul aderării libere a ţăranilor la fermele colective.

Despre Ana Pauker aveam să aflu mai multe lucruri din cele citite mai târziu. Am aflat, astfel, despre supravegherea sa strictă de către Securitate (de altfel, oricine putea vedea, pe atunci, că o maşină neagră staţiona în permanenţă vizavi de poarta locuinţei sale!) şi că a rămas în arest la domiciliul din strada Dr. Koch, nr. 3, până la decesul său intervenit în anul 1960. Dacă îmi aduc bine aminte, Ana Pauker, împreună cu familia sa, locuia la parter, iar la etaj locuia o altă familie (probabil formată din cei care aveau misiunea de a o supraveghea îndeaproape pe fosta lideră comunistă). Din când în când, fosta lideră comunistă putea fi văzută în magazinele din apropierea zonei Elefterie, unde îşi făcea cumpărăturile, stârnind curiozitatea locuitorilor din cartier. Monitorizată, fireşte, de lucrătorii Securităţii.
După absolvirea gimnaziului, m-am mai întâlnit cu Sandu Pauker o singură dată, ocazie cu care am aflat că urmează o şcoală profesională de strungari din Braşov.

Un amănunt necunoscut din viaţa Anei Pauker este că în 1951 a înfiat un băiat (..). Alexandru (Sandu) Pauker locuieşte acum la Braşov şi e pensionar. S-a stabilit acolo după ce mama adoptivă murise, când a început şcoala profesională (...). Avea cinci ani când a fost înfiat dintr-un orfelinat din Sibiu (...). Copilul avid de afecţiune se va fi "lipit" de ea, cum fac toţi copiii din asemenea locuri (...). A trăit din plin schimbările de viaţă ale mamei adoptive. Ajuns la Bucureşti, spre deosebire de colegii săi de grădiniţă, era adus cu maşina. Casa în care locuia avea ca personal o femeie de serviciu care era şi bucătăreasă şi un şofer. În casă se aduceau alimentele cu maşina. În rest nu-şi aminteşte ceva deosebit. Ana Pauker fusese pentru el singura mamă pe care-o cunoscuse. Copiii ei erau mari, Sandu era de vârsta nepoţilor, cea mai mare nepoată fiind cu patru ani mai mică decât el. Când făceau o năzbâtie, primului care i se lua apărarea era fiului înfiat. Îi poartă recunoştinţă pentru că l-a îngrijit şi a simţit-o iubindu-l ">ca o mamă". Îi controla temele şi dacă vedea că nu ştia să le facă îl trimitea la o colegă din apropiere. Avea momente de duioşie, îl lua în braţe, îl ducea în parc, la teatru dar mai ales la operă. N-a putut să-şi dea seama dacă a fost sau nu o femeie elegantă, dar bijuterii nu avea. După 1952, când Ana Pauker a intrat în dizgraţie, nu ştie pe nimeni care să fi venit la ea, în vizită, altcineva decât membrii familiei (...). După ce-a făcut opt clase s-a dus la profesională. El a ales deşi "sora mai mare" Tatiana Brătescu, profesoara, îi propusese să-l mediteze (...). A purtat numele Pauker chiar şi când a priceput că mama sa e împroşcată cu noroi. N-a dat importanţă lucrurilor rele. Pentru el a rămas "mama".

De asemenea, după absolvirea facultăţii, în anul 1972, o scurtă perioadă de timp, am colaborat, ca profesor cu jumătate de normă, la Liceul de chimie nr. 2 (fost Grupul Şcolar al Întreprinderii de Prefabricate din Beton, având şcoală profesională şi şcoală de maiştri) din Bulevardul Preciziei, Militari, iar la clasa în care predam l-am descoperit ca elev pe Vlad Brătescu, nepotul Anei Pauker. Într-una dintre pauze, pe culoar, m-am apropiat de el şi i-am cerut informaţii despre fostul meu coleg, Sandu, fratele lui adoptiv pentru o anumită perioadă de timp. Nu-şi amintea decât vag de mine, iar despre Sandu mi-a spus, ceea ce ştiam deja, că lucrează ca strungar la fabrica "Steagul Roşu" din Braşov.

Au trecut peste 55 de ani de când am urmat cursurile Şcolii Mixte nr. 150 şi încă mi-aduc aminte de cea mai mare parte a colegilor mei, mult mai bine decât de cei de la liceu. Pot astfel să reproduc, aproape fără greşeală, catalogul clasei din care am făcut parte: Alungulesei Anca, Apostoliu Mihaela, Avram Lucia... Băloiu Victor... Chiriac Emil... Ciobanu Victor... Frunzulică Cornelia, Melinte Romeo... Orghidan Sanda... Popescu Adriana... Stihhi Theodor... Ungureanu Magda etc.

Cu cei mai mulţi dintre ei (mă refer evident la băieţi, deoarece pe atunci cu fetele mă aflam într-o "relaţie neutră") m-am înţeles excelent. Cu alţii, mă refer, în special, la un coleg numit Mihai Săplăcan, dimpotrivă. Îl menţionez deoarece s-a numărat printre aceia cu care am avut un conflict destul de violent. Săplăcan, un tip solid, cu o mutră care mi se părea nesuferită, afişând, în permanenţă, un zâmbet de superioritate, care lăsa să se întrevadă strungăreaţa dinţilor de sus, avea obiceiul să mă ia mai mereu peste picior, să mă îngâne şi să mă imite cum graseiam, motiv pentru care, într-o bună zi, m-am răstit la el, somându-l să înceteze. Ne-am încordat amândoi atunci, la fel ca doi cocoşi care ştiu că urmează să se angajeze într-o luptă inevitabilă, deşi personal nu credeam că vom ajunge să ne lovim. A simţit, cred, asta şi m-a lovit puternic cu pumnul în ochiul drept, astfel că m-am prăbuşit la pământ având impresia că am rămas, cu adevărat, orb. A fost prima, dar şi ultima dată, când exerciţiile de box nu mi-au folosit la nimic, dar am căpătat o nouă experienţă, a aceluia care a învăţat o lecţie în plus: dacă te angajezi într-o luptă, luptă efectiv, şi, dacă o faci, loveşte primul, nu aştepta să o facă adversarul.