Prefaţă şi prolog la Viaţa mea ca spioană

Katherine Verdery
Viaţa mea ca spioană
Editura Vremea, 2018
traducere de Anca Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Nimic nu se compară cu lectura dosarului tău secret de la Securitate. Te face să te întrebi cine eşti cu adevărat. Pagină după pagină, toate activităţile şi motivele tale sunt supuse unei lecturi de pe o poziţie străină, înlănţuite într-o logică diferită de tot ceea ce recunoşti. Evenimente pe care ţi le aminteşti drept semnificative pot apărea fără niciun comentariu, în timp ce altele pe care le-ai considerat neimportante cresc în dimensiune, ajungând să devină un temei pentru expulzarea ta din ţară.

Deşi problemele de identitate pot să-l tulbure pe orice cercetător care lucrează pe teren, pentru cel care lucrează sub supraveghere ele sunt inevitabile. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată în contextul Războiului Rece şi încă şi mai mult atunci când, printr-o schimbare a acestui context, dosarele de supraveghere ajung în mâinile celui supravegheat. M-am dus în Transilvania în 1973, pe timpul dictatorului Nicolae Ceauşescu, pentru o cercetare antropologică a vieţii rurale; am revenit de mai multe ori în anii '70 şi '80 pentru continuarea studiilor, în total peste trei ani. Apoi, câteva decenii mai târziu, am descoperit că Securitatea ţinuse un uriaş dosar de supraveghere referitor la mine: 2781 pagini. Citindu-l, am aflat că eram "de fapt" o spioană, agentă CIA, agitatoare maghiară, prietenă cu disidenţii: pe scurt, un duşman al României. În timp ce citeam documentele din care reieşeau părerile securiştilor despre mine, am început să mă îndoiesc de munca mea, de intenţiile, ba chiar şi de identitatea mea. Am găsit în acele pagini o întreagă lume invizibilă de evenimente, relaţii, planuri şi interpretări, de care habar n-aveam. Acestea m-au determinat să-mi reanalizez această întreagă perioadă de viaţă, precum şi numeroasele "euri" care au luat naştere din ea. Mai mult chiar, dosarul m-a făcut să reflectez la ce înseamnă să fii suspectat de spionaj şi în ce măsură etnografia, practica cercetării antropologice, transformă în mod obligatoriu o persoană într-un fel de spion.

Te poţi simţi dezorientat şi tulburat să descoperi ce a însemnat să trăieşti sub domnia secretului, când te credeai transparent. Asta este povestea pe care o spun aici. Cartea de faţă urmăreşte să redea ce simţea un american care trăia ca oaspete într-una din cele mai represive ţări din Blocul Estic, şi să prezinte modul în care conflictul global al superputerilor s-a refractat în experienţele unei tinere care încerca să studieze viaţa de acolo. Folosesc note de teren, consemnări din jurnal şi rapoarte ale Securităţii ca să povestesc cum era să fii cercetător în România în anii Războiului Rece, sub ochiul securiştilor invizibili. Lucrarea este organizată în funcţie de cronologia cercetării ‒ care cuprinde conversaţii cu Securitatea şi informatorii până în anul 2016 - şi scoate în evidenţă opiniile şi practicile de lucru ale ofiţerilor care au fost în permanenţă însoţitorii mei ascunşi, şi ale informatorilor care i-au ajutat.

Cartea este o relatare a efectelor traiului sub supraveghere, experienţă care începe să devină familiară tuturor, chiar dacă în alte forme. Acum suntem cu toţii supravegheaţi, dar cei mai mulţi dintre noi nici nu au idee ce înseamnă asta cu adevărat. Cum te simţi să fii spionat, sub bănuiala că eşti tu însuţi un fel de spion sau trădător? Cum e să fii înconjurat de secrete despre care afli cu mult după ce faptele s-au produs ‒ secrete care includ numele prietenilor care au raportat despre tine la Securitate şi acţiunile pe care le-a întreprins această poliţie pentru a interveni în viaţa ta? Care este efectul acestei experienţe asupra identităţii tale şi a relaţiilor de încredere pe care credeai că le-ai construit, în momentul în care amploarea ei devine cunoscută? Speranţa mea este că această carte va face vizibile un anumit set de practici de supraveghere şi efectele lor, într-o lume în care noi forme de supraveghere proliferează în fiecare zi.

(Katherine Verdery)

Prolog

25 septembrie 1973: o zi frumoasă de toamnă în judeţul Hunedoara, în regiunea Transilvania din România. Cu părul lung fluturând în spate, merg pe o motoretă Mobra, la sud de capitala judeţului, Deva, străbătând comuna de munte Lunca Cernei din Munţii Retezat. Dinspre şosea, peisajul este spectaculos şi va deveni şi mai impresionant când mă voi îndrepta spre dealuri pe drumuri mai înguste, începând din satul Topliţa. Lumina joacă pe apa râului Cerna, scânteind în soare; turme de oi şi capre pasc pe coastele pietroase ale dealurilor. Trăiesc un sentiment inexplicabil de bunăstare, bucurându-mă de aerul care-mi năvăleşte-n faţă. Mă rog, nu chiar "năvăleşte", pentru că, deşi motoreta ar putea ajunge la 90 km/oră, îmi place prea mult peisajul ca să o duc repede.

La douăzeci şi cinci de ani şi fără să ştiu practic nimic despre România, am venit de la Universitatea Stanford ca să fac cercetări pentru teza mea de doctorat în antropologie. Turul pe motoretă prin ţară are drept scop să mă ajute să găsesc un loc pentru cercetarea pe teren. Trebuie să vizitez vreo 30 de sate din această regiune de munte şi până acum mă simţisem minunat, cunoscusem oameni şi discutasem cu ei în româna mea încă rudimentară. Oamenii au răbdare şi încearcă să mă ajute să mă exprim.

Am Mobra numai de două săptămâni şi încă nu m-am obişnuit cu ea, nici cu camioanele care împroaşcă gaze de eşapament urât mirositoare şi mă obligă să încetinesc tot timpul. Cerul după-amiezii reflectă acum lumina amurgului. Merg drept spre soarele care apune şi nu văd bine. Asta este singura explicaţie pe care o pot da când mă opreşte pe neaşteptate un miliţian pentru că am intrat cu Mobra mea într-o zonă interzisă, marcată (spune el) cu un semn ‒ nici gând să-l fi văzut - care interzice accesul străinilor. Numerele mele de înregistrare roşii şi strălucitoare arată că exact asta sunt.

Iată cum raportează incidentul unul dintre primele documente din dosarul meu de Securitate.

Unitatea militară Nr.01942 - Timişoara
Biroul de contrainformaţii - STRICT SECRET
No. 0016102 din 03.10.1973 - Exemplar nr. 2

RAPORT

La data de 29.09.1973 maistrul militar USCATU GHEORGHE, ofiţer de serviciu la U.M.01736 Hunedoara, discutând cu cîţiva cetăţeni din satul Lunca Cernei, a aflat (de la aceştia) că în zilele de 25 şi 26 septembrie 1973 în comuna respectivă a fost o cetăţeană americană care s-a interesat despre obiceiurile şi portul din comună...

Precizăm că în vecinătatea comunei Lunca Cernei se găseşte U.M.01736 cu profil special. Drumurile de acces spre unitate sînt marcate prin indicatorul "accesul străinilor interzis"... peste care a trecut numita VERGERY KATERYNE...

"Profil special" ‒ cu alte cuvinte, intrasem direct într-o bază militară. Comentariile marginale confirmau faptul că raportul fusese trimis de la unitatea militară la şeful poliţiei secrete judeţene, la Securitate, trezind suspiciuni. Alte documente au dezvăluit drumul lui până sus, la conducerea din Bucureşti. De-abia eram în ţară de patru zile şi deja se pare că nu sunt cine cred eu că sunt.

Cum s-a întâmplat aşa ceva şi care vor fi consecinţele? Printre cauze era ignoranţa unei tinere care spera să afle ceva despre viaţa într-un loc îndepărtat, pentru care nici studiile nu o pregătiseră câtuşi de puţin, nici atmosfera în care fusese crescută ‒ erau anii pe care i-am numit "Războiul Rece" cu ochelarii de cal conceptuali asociaţi lor. Iar acum şedeam, uluită şi speriată, într-un post de miliţie îndepărtat din munţii unei ţări comuniste, în timp ce miliţianul îi telefona şefului său ca să ceară instrucţiuni. De ce persoanele mele de contact din Deva îmi dăduseră un traseu care trecea drept printr-o bază militară? Poate că tocmai asta îmi semnala una dintre ele cu sfatul ei criptic să am grijă când ajung la Topliţa. Sau poate că nu ştiau nici ei unde sunt bazele militare. Cum voi ieşi din această încurcătură, cu cunoştinţele mele precare de limbă? Era oare tot proiectul meu de disertaţie deja compromis fără speranţă? (Şi dacă era, îi păsa cuiva?)

Notele mele de teren continuă din raportul ofiţerului Uscatu:

Note de teren, 24 sept. 1973. În cele din urmă, miliţianul m-a lăsat să aştept în hol, i-a sunat pe superiorii lui de la Deva şi a întrebat ce să facă cu mine (vorbea aşa de tare că am auzit fiecare cuvânt). Dintr-odată - parcă chiar în mijlocul unei propoziţii - a zbierat "Să trăiţi!" şi a închis telefonul. Acum a început să mă îndemne să continui, deşi eram dispusă să renunţ la toată aventura. Îmi spunea ce interesant e din punct de vedere etnografic, în timp ce eu întrebam dacă ar trebui să rămân sau să mă duc acasă.

Când miliţianul s-a întors cu vestea bună că îmi pot continua călătoria, am obiectat că nu are rost: cum să pot eu, un cetăţean al SUA, să fac cercetări chiar în buza unei baze militare dintr-o ţară satelit a sovieticilor? Cum scopul călătoriei mele prin judeţ era selectarea unui loc pentru cercetare, ar fi trebuit pur şi simplu să cobor muntele şi să caut în altă parte. Dar acum, în chip şi mai ciudat, miliţianul a început să insiste, îndemnându-mă neliniştit să merg mai departe: acolo sus e frumos, un folclor interesant; oamenii sunt foarte cumsecade, mă aşteaptă, trebuie să mă ţin de programul stabilit... Din păcate, m-am lăsat convinsă ‒ şi, drept urmare, ofiţerul Uscatu a auzit despre vizita mea la Lunca Cernei şi a întocmit un raport despre asta. Raportul a furnizat exprimarea folosită ulterior de un ofiţer de securitate la întocmirea dosarului meu de supraveghere.

Şi aşa a început viaţa mea ca spioană. E alcătuită din câteva fire diferite, care ţes laolaltă experienţa mea sub supraveghere, încercarea de a face antropologie într-un mediu comunist plin de secrete şi de născociri, munca ofiţerilor de securitate şi a informatorilor lor şi, în ultimă instanţă, norocul meu, căci raportul ofiţerului Uscatu a lovit ca o bombă cercetările mele pentru disertaţie, doar pentru că făcusem o greşeală stupidă. Nu avea să fie ultima oară.

Dublura

Iunie 2008. Răsfoiesc dosarul meu de la Securitate din Bucureşti şi dau peste următorul document:

Ministerul de Interne - STRICT SECRET
Inspectoratul Judeţean Cluj - [5].xii.1984
Serviciul III [contrainformaţii]21

Raport cu propuneri pentru finalizarea cazului "VERA"
 

VERDERY KATHERINE, în vîrstă de 36 de ani, profesor la Departamentul de Antropologie al Universităţii "JOHN HOPKINS" din Baltimore - SUA, beneficiind de o bursă I.R.E.X., a venit în R.S. România în august 1984, stabilindu-se la Cluj-Napoca....

În urma măsurilor informativ-operative complexe întreprinse asupra ei, a rezultat că cercetarea propusă este doar o acoperire pentru desfăşurarea unei intense activităţi de culegere de informaţii socio-politice care nu au nicio legătură cu cercetarea ei propriu-zisă...

Din fotocopii realizate [ale notelor ei de teren] rezultă că informaţiile obţinute de "VERA" au un caracter duşmănos ţării noastre, ea căutînd în permanenţă să scoată în relief nemulţumirile şi atitudinea de rezistenţă a celor pe care-i exploatează informativ faţă de politica partidului şi statului nostru...

Având în vedere că prezenţa ei în ţara noastră are ca scop culegerea de informaţii tendenţioase cu caracter socio-politic şi este totodată de natură a stimula activitatea unor elemente duşmănoase, considerăm necesar a i se curma această activitate în care sens propunem... să i se întrerupă şederea în ţară...

[semnat de şefii Inspectoratului Judeţean Cluj, Securitate şi Serviciul 3 (contraspionaj) şi de şefii diviziei de contraspionaj pentru Bucureşti şi pentru toată România]

Citind aceste rânduri înţeleg dintr-odată, limpede, că am o dublură secretă, un Doppelgänger ‒ o fiinţă din folclor care a primit această denumire la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi este văzută adesea ca un geamăn malefic, o ameninţare la adresa echilibrului eului. Îi putem vedea urmele în acest raport. E o intrigantă care încearcă să destabilizeze regimul. O cheamă "VERA", ceea ce înseamnă "ADEVĂRAT" în latină; deci concurează la existenţa reală cu mine, KATHERINE VERDERY (KV). De fapt, dublura mea e multiplă: fiecare "eu" are un nume diferit, dar toate sunt ţinute laolaltă de o presupusă ocupaţie unică: să facă spionaj în România pentru SUA. Fiecare perioadă de timp şi fiecare gen de spionaj pe care Securitatea ‒ creatoarea Dopplegänger-ului meu ‒ credea că l-am practicat au fost însoţite de alt nume. De exemplu, sunt "FOLCLORISTA" care spionează pentru armată (1973‒1974); sunt "VERA", care locuieşte la Cluj şi face spionaj pentru diaspora maghiară din SUA (1984‒1986); sunt "VANESSA", spionată acasă, în Baltimore, pentru asocierea cu diverşi disidenţi (1987‒1988). E clar că spionajul însemna lucruri diferite, pe care trebuie să le pun în ordine. Pentru prima infracţiune, Securitatea plănuia să mă aresteze, pentru a doua urma să fiu expulzată din ţară, pentru a treia pregăteau o acţiune penală împotriva mea.

Pentru familia, prietenii şi colegii mei, aceste posibilităţi pot părea surprinzătoare. Dar Securitatea percepea Doppelgänger-ul meu (pentru ei, "eul" meu adevărat) în mod diferit ‒ drept o fiinţă mai îndrăzneaţă, mai ascunsă, mai vicleană decât cum mă ştiau cunoscuţii mei de acasă. Mă străduiesc să mă pun în pielea ei, oarecum jenată dacă reuşesc. Deoarece viaţa mea ca "VERA" ocupă mai multe pagini decât viaţa sub celelalte nouă pseudonime din acest dosar, mă voi referi la Doppelgänger-ul meu cu numele de "VERA" ‒ majusculele şi ghilimele indicând că este vorba de un pseudonim, conform cu practicile Securităţii.

Dobândirea unei dubluri ‒ a unei noi identităţi ‒ se va dovedi problema centrală a unei vieţi trăite sub supraveghere. Conceptul occidental curent despre "eu" ne spune că avem identităţi unice (deşi am motive să mă îndoiesc de aceasta), pe care statele în care vieţuim le definesc şi le verifică meticulos pe hârtie. Statele pe care le vizităm fac adesea acelaşi lucru. În această lumină, "VERA" este aproape la fel de reală ca şi KV: întreaga operă publicată de KV până în 2017 abia dacă depăşeşte puţin dosarul ei. Oricum, în perioada rivalităţii noastre reale pe hârtie, "VERA" apărea în documente mult mai mult decât KV, motiv pentru care era şi mai reală din punctul de vedere al reprezentanţilor statului.

Era "VERA" spioană? Nu cred ‒ de fapt, iniţial pusesem cuvântul "spion" între ghilimele în titlul cărţii, dar m-am decis să las lucrurile să fie ceva mai volatile. La sfârşitul lunii iulie 1973, când am vizitat România pentru prima dată, mă consideram un etnograf în devenire, al cărui scop era să scrie despre alte societăţi şi popoare ‒ în acest caz, despre România. Urma să petrec 17 luni într-un schimb de cercetători pe baza unui grant IREX (International Research and Exchange Board ‒ Biroul pentru Cercetări şi Schimburi Internaţionale) ca să-mi adun date pentru teză. În propunerea pe care o aprobase partea română, prezentasem un proiect pe care intenţionam să-l realizez ca atare. Adică, nu mi-am prezentat planurile în mod falsificat, deşi ulterior a părut că aşa făcusem, deoarece proiectul meu s-a dovedit nefezabil şi a trebuit să fie schimbat. M-am considerat întotdeauna o persoană integră şi simţeam că nu am nimic de ascuns; credeam că, dacă lucrez în mod cinstit, nu voi avea probleme. Astfel, în 2008 am fost şocată să descopăr, atunci când mi-am citit dosarul de la Securitate, că ei crezuseră altceva, descoperind diverse dubluri secrete care intenţionau în mod clar să facă rău României şi trebuiau date afară din ţară.

Am împrumutat această imagine a Doppelgänger-ului de la alte persoane care au scris despre dosarele lor de la Securitate. Am întâlnit-o pentru prima dată în 2009, într-un interviu cu scriitoarea Herta Müller, laureată a Premiului Nobel, născută în România, care a emigrat în cele din urmă în Germania, atunci când presiunea exercitată de Securitate asupra familiei ei a devenit insuportabilă. Iată cum descrie Herta Müller că era dublată:

«În dosarele mele sunt două persoane diferite. Una dintre ele se numeşte "Cristina" şi este persecutată ca duşman al statului. Pentru a o compromite pe această "Cristina", atelierul de falsificări al Secţiei "D" (dezinformare) a fabricat un Doppelgänger din toate ingredientele care să-mi facă cel mai mult rău [în noua ei patrie din Germania de Vest] ‒ comunist loial, agent secret lipsit de scrupule. Oriunde mă duceam, trebuia să trăiesc cu acest Doppelgänger. Nu numai că era trimis după mine oriunde mă duceam, ajungea în mare grabă şi înaintea mea... Dobândise o viaţă a lui proprie (Müller 2009).»

Fireşte, situaţiile noastre diferă considerabil. Spre deosebire de mine, Herta Müller este o scriitoare recunoscută la nivel mondial, care a fost o ţintă directă a hărţuirii şi persecuţiei Securităţii, întâlnindu-se în mod regulat cu opresorii ei faţă în faţă, ceea ce eu nu am făcut. Dar ceea ce ne uneşte, cu toate acestea, este experienţa de a fi fost multiplicate, transformate în ceva în care nu ne recunoaştem. Am fost modelate, într-un mod aparte, de o organizaţie care lucra pe baza presupunerii postmoderniste că identităţile oamenilor sunt instabile şi nu ne unifică, dar şi pe baza presupunerii moderniste după care aparenţele de suprafaţă sunt înşelătoare şi realitatea trebuie căutată sub ele. Această combinaţie le dă ofiţerilor o serie de instrumente puternice cu care să analizeze comportamentul unui obiectiv (denumirea folosită pentru oamenii pe care îi urmăresc) în căutarea unor semne ale adevărului ascuns.

Un alt obiectiv al Securităţii, filozoful român Gabriel Liiceanu, are şi el un Doppelgänger, un "geamăn rău". Întrebat de ce este atât de supărat că şi-a găsit în dosar o copie a vieţii, acesta răspunde:

«Numai că această răstălmăcire de proastă calitate din dosar nu era doar rea şi urâtă. Era şi periculoasă pentru că - în rolul de "obiectiv" în care fusesem distribuit - ea fusese, totodată, îndreptată împotriva vieţii mele. Era Doppelgänger-ul meu, dublul meu pregătit să mă elimine. Eu, într-adevăr, dar un "eu" negativ, "eu-duşmanul", cel care, la limită, trebuia eliminat. [...] Clona din Dosar înregistra şi reproducea celulele originalului, dar deturnându-le după logica ei.»