Nicăieri nu-i ca acasă - Americana

Chimamanda Ngozi Adichie
Americana
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nicăieri nu-i ca acasă

Uneori o carte ţi se pare atât de bună încât îţi doreşti să nu se termine. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Americana apărută la editura Black Button în 2018. Amuzantă, profundă, curajoasă şi plină de spirit sunt doar câteva dintre cuvintele pe care le aleg pentru a o descrie. O poveste scrisă atât de bine încât se poate confunda uşor cu realitatea, o ilustrare a ceea ce înseamnă să fii non american de culoare în Statele Unite realizată în culori când sumbre, când strălucitoare, un roman despre familie, alienare şi ceea ce implică plecarea de acasă în căutarea unui trai mai bun. Cartea aceasta reuşeşte să vorbească despre atât de multe subiecte care ne ating încât nu are cum să îţi rămână indiferentă.

Chimamanda Ngozi Adichie, autoarea romanului, este de origine nigeriană. A studiat în Statele Unite Comunicare şi Ştiinţe Politice, a devenit scriitoare şi a scris romane care s-au bucurat de mare succes la public fiind ulterior traduse în peste treizeci de limbi. În limba română, anterior romanului Americana, i-a mai fost tradus în 2008 romanul Jumătate de soare galben care are drept subiect războiul dintre Biafra şi Nigeria şi modul în care acesta a distrus vieţi şi schimbat destine. La editura Black Button i-a mai apărut şi eseul Feminist(ă), feminişti, bazat pe experienţele proprii ale autoarei. În Americana, de asemenea, bănuieşti că face apel la momente din propria viaţă pentru a construi parcursul lui Ifemelu, personajul principal al cărţii.

Ifemelu este o tânără femeie de succes care deşi a studiat la Princeton şi are un blog care îi asigură un trai îndestulător, îşi dă seama că nu este fericită, că îşi doreşte altceva, că viaţa în Statele Unite cu toată securitatea pe care i-o oferă nu îi este suficientă. De aceea se hotărăşte să se întoarcă în Nigeria, ţara de origine. Pe parcurs aflăm că un alt motiv pentru a se întoarce este speranţa reîntâlnirii cu prima iubire, Obinze, de care se îndepărtase după ajungerea în America în urma unei experienţe neplăcute. Cartea începe cu Ifemelu plecând din Princeton către Trenton pentru a îşi împleti părul în codiţe pentru că, după cum spune nemulţumită, în Princeton nu este posibil să găseşti un salon unde să faci acest lucru. Dat fiind faptul că această operaţiune durează cel puţin şase ore, Ifemelu are tot timpul din lume pentru a ne spune propria poveste şi a ne familiariza cu nuanţele unei lumi - cea a oamenilor de culoare din Statele Unite. De altfel, personajul cărţii este autoarea unui blog despre diferenţele dintre oamenii de culoare americani (cunoscuţi anterior drept negri - după cum chiar ea scrie) şi oamenii de culoare proveniţi din ţările africane. Până la această carte nu m-aş fi gândit niciodată să fac o asemenea distincţie. Ei, bine, ea există după cum avea să descopere chiar Ifemelu la unul dintre primele cursuri de la universitate şi este întreţinută chiar de o parte dintre americanii de culoare. Aceştia nu uită niciodată să le reamintească celor veniţi din ţările africane că străbunicii lor nu au fost sclavi, că nu au suferit aceeaşi discriminare, ba chiar că în unele regiuni comerţul cu sclavi nu ar fi fost posibil fără complicitatea şi ajutorul unor oameni de culoare africani. Distincţiile de acest gen, mai fine sau mai agresive şi rudimentare sunt făcute şi de partea cealaltă atunci când noii veniţi nu înţeleg glumele cu tentă rasială, nu ştiu când să se arate ofensaţi sau jigniţi de o remarcă, nu înţeleg şi nu acceptă să fie trataţi de restul oamenilor ca nişte cetăţeni de categoria a doua doar pentru că sunt de culoare. Pentru că, aşa cum remarcă Ifemelu, problema culorii pielii nu s-a pus niciodată în ţările lor de origine. Ironia şi umorul fin salvează nişte pasaje care altfel s-ar dovedi dureroase prin adevărurile dificile pe care le scot la iveală. De exemplu atunci când într-o postare de pe blog oamenii de culoare non americani sunt sfătuiţi ca atunci când povestesc cuiva care nu este de culoare un incident rasial să nu folosească un ton amar şi, mai ales, să nu se arate furioşi. Ar trebui să se arate iertători şi să descrie pe cât posibil întreaga situaţie într-un ton glumeţ. Pentru că altfel nu vor primi nici un fel de simpatie din partea auditoriului şi, chiar mai mult, vor fi ei înşişi acuzaţi de rasism.

Albii sunt la rândul lor puşi sub lupă, atât cei care continuă să se declare superiori din cauza culorii pielii, dar mai ales cei care într-un mod uneori naiv, alteori stângaci încearcă să şteargă orice diferenţă de origine, ajungând să nege de multe ori evidenţa. Sunt savuroase în acest sens întâlnirile dintre Ifemelu, Kimberly şi Laura pe de o parte, Obinze, Emenike, soţia lui britanică Georgiana şi prietenii lor pe de altă parte. Obtuzitatea, ipocrizia şi dorinţa de integrare chiar şi cu preţul anulării sinelui sunt magistral surprinse în aceste tablouri. Relaţia cu Curt, tânărul alb şi provenit dintr-o familie bogată, aduce noi nuanţe şi alte observaţii interesante legate de diferenţele dintre noi şi modul nostru de a privi lumea dictat în mod inconştient de originile şi istoria personală a fiecăruia. Mi-a plăcut foarte tare, de exemplu, momentul în care Curt, aflat mereu în mişcare şi în căutarea a ceva nou de făcut o întreabă dacă nu este extraordinar acest mod de a trăi. Şi atunci ea declară că acest mod de a fi pentru ea este foarte rar, pentru că ea crescut existând şi nu făcând..

Cartea urmăreşte în paralel şi povestea lui Obinze, fiu al unei femei extraordinare, profesoară universitară. Acesta pleacă în Marea Britanie pentru a încerca să îşi facă un viitor mai bun. Fără acte legale, ajunge la muncile de jos, la spălat toalete. Este un contrast atât de mare între viaţa lui de dinainte, de acasă, plină de artă şi cultură şi cea britanică încât îi înţelegi decizia de a se întoarce în Nigeria. Simţi nedreptatea care i se face, faptul că un om cu calităţi superioare şi un rafinament mult deasupra altora este silit să îndure toate umilinţele doar pentru că vine dintr-o ţară mai puţin norocoasă şi are o altă culoare a pielii. Şi, din nou, autoarea vine cu o privire pătrunzătoare asupra unei nuanţe a realităţii imigraţiei: occidentalii înţeleg de ce aleg oamenii să plece dintr-o regiune distrusă de război, dintr-o sărăcie care zdrobeşte sufletul, dar nu înţeleg aproape niciodată că dorinţa de a pleca vine uneori şi din nevoia de a simţi că ai posibilitatea de a alege şi din necesitatea de a trăi în siguranţă. Pentru că uneori creşti într-o familie educată care tinde să îţi ofere tot ce este mai bun, dar trăieşti într-o permanentă stare de nemulţumire faţă de lumea de dincolo de uşa casei, simţi că viaţa se trăieşte cu adevărat în altă parte, acolo unde există reguli şi stabilitate. Este, dacă vreţi, o imagine idealizată a lumii occidentale cu care suntem şi noi mult prea bine familiarizaţi.

Întrebările, nemulţumirile şi experienţele umilitoare sau dătătoare de speranţă fac parte din viaţa oricărui emigrant. Uneori, chiar dacă te-ai adaptat şi integrat în noua lume, în tine simţi că rămâne un gol care nu se poate umple decât întorcându-te în locul din care ai plecat. Pentru că acel loc continuă să fie Acasă. Şi atunci când golul acela devine din ce în ce mai mare şi pare a acoperi orice satisfacţie, nu poţi decât să îţi faci bagajele şi să te întorci în lumea din care ai plecat. Această decizie nu te transformă automat într-un învins. Pentru că, uneori, este mai greu să o iei de la capăt în locul din care ai plecat, dar mulţi o fac şi trăiesc o satisfacţie şi împlinire pe care le-ar fi ratat altfel. Cred că asta vrea să transmită şi Chimamanda Ngozi Adichie: să nu îţi fie frică să te întorci atunci când simţi că locul tău nu mai este acolo unde eşti deja.

Chimamanda Ngozi Adichie are talentul de a da viaţă chiar şi celor mai mărunte şi pasagere personaje. Aisha, omul care vine să cureţe mochetele, taximetristul care se erijează în judecător al Occidentului sunt cioburi de destine care rotunjesc şi completează povestea lui Ifemelu şi a lui Obinze. Am remarcat că mulţi au citit romanul în cheia unui roman de dragoste. Da, Americana este şi un roman de dragoste, dar a îl reduce doar la acest lucru ar fi o nedreptate. Cartea aceasta poate fi citită în atât de multe registre încât ar fi păcat să o reduci doar la unul singur. Romanul este o meditaţie şi o privire asupra universului american, asupra diferenţelor, dar şi lucrurilor care îi unesc pe oameni, o privire acidă asupra a ceea ce autoarea numeşte, la un moment dat "olimpiada opresiunii". Mi-au plăcut nespus postările de pe blogul lui Ifemelu, ironia şi atenţia cu care sunt scrise, modul în care reuşesc să taie în carne vie. Într-una dintre postări scrie, de exemplu, că în America rasismul există, dar rasiştii au dispărut cu desăvârşire, iar în alta conchide că în America tribalismul încă există şi că este definit de clasă, ideologie, regiune şi rasă. Poţi fi sau nu de acord cu modul în care îşi susţine afirmaţiile, dar nu poţi să nu admiri arta cu care îşi construieşte argumentaţia şi inteligenţa cu care îşi alege subiectele.

O să descoperiţi nu doar Statele Unite prin intermediul poveştilor personajelor, ci şi Nigeria. Corupţia, nepotismul, dorinţa de a epata a noilor îmbogăţiţi, toate îi vor fi mai mult decât familiare cititorului român. Mai puţin familiare îi vor fi, însă, problemele legate de îmblânzirea părului femeii africane şi de tipurile de coafură recomandate. Există câteva pasaje amuzante şi fascinante în acelaşi timp despre acest subiect care aruncă o privire nu doar asupra greutăţilor în a găsi produsele necesare îngrijirii părului, dar mai ales asupra modului în care stilul în care îţi porţi părul îţi poate influenţa cariera, te poate plasa într-o anumită categorie socială, poate vorbi despre educaţia şi aspiraţiile tale dacă eşti de culoare.

Mă bucur că mi-am început anul cu acest roman. Este o carte care îţi dă o stare de bine, un roman construit cu umor, afecţiune şi spirit, care îţi propune o perspectivă inedită asupra unui subiect cu care nu suntem tocmai familiarizaţi. Merită, de asemenea, menţionată traducerea foarte bună a lui Radu Şorop care a reuşit să păstreze autenticitatea stilului şi verva autoarei. Aş fi preferat, totuşi, ca editura să decidă păstrarea titlului original al cărţii - Americanah - pentru că inclusiv h-ul acela de la sfârşit face parte din construcţia cărţii. Să nu vă sperie dimensiunile generoase ale romanului pentru că se citeşte pe nerăsuflate şi cu regretul că urmează să se termine.