Doru Mărgineanu dincolo de biofizică - prefaţă la Cronicile unui spectator implicat

Doru Mărgineanu
Cronicile unui spectator implicat
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă. Doru Mărgineanu dincolo de biofizică

Cronicile unui spectator implicat - acesta este titlul, parţial definitoriu şi destul de modest, pe care Doru Mărgineanu a ales să-l dea volumului său de opinii şi eseuri. Modest, în primul rând, pentru că autorul nu este, aşa cum pretinde, doar un spectator - fie el şi implicat -, ci actor, deopotrivă. Nici nu putea fi altfel câtă vreme, în paginile sale, actorul este cel care îşi întrerupe monologul spre a-i da cuvântul spectatorului ori de câte ori acesta ţine să se facă auzit în chestiuni "de interes public". Astfel, à tour de rôle, actorul devine spectator "implicat", spectatorul se implică în mod necesar ca actor. Un dialog se instituie inevitabil între cei doi. Tonul este grav, perspectiva fiecăruia, dublă, precum dublă este şi ipostaza în care cei doi se regăsesc - aceea de autoexilaţi siliţi să trăiască departe de ţara natală fără a se fi înstrăinat vreodată cu adevărat de ea. Percepţia asupra ţării le este, însă, vigilent controlată de amintirea unei experienţe traumatice traversate în trecut: un abuz la care au fost supuşi, o nedreptate ireparabilă - "jumătatea de secol (de comunism n.n.) furată vieţii". Experienţă arhisuficientă pentru a-şi găsi în ea justificarea în privinţa unei decizii radicale: autoexilarea a fost un "gest dramatic la limita disperării". Pe de altă parte, adaptarea la un mediu nou este echivalentă cu o criză: libertatea atât de scump câştigată nu este aducătoare de seninătate, sufletul rămâne iremediabil tulburat şi îngreunat de îndoieli, de conflicte lăuntrice şi tensiuni ireconciliabile întreţinute de spectrul unei "înfrângeri amare". Marile suferinţe vor limpezi însă curând un înţeles adânc - ruptura de ţară este, înainte de orice, o ruptură de sine, iar ea reclamă urgent o reformă profundă a "eului cultural". Altfel spus, integrarea în noua societate se face cu preţul unei pierderi însemnate şi cu speranţa unui câştig incert pe/cu un fond sufletesc precar.

Aşadar, un întreg spectacol pe două voci, însufleţit de câteva zeci de articole şi eseuri semnate de autor din1990 până în prezent, unele, în publicaţii româneşti: Revista 22, Cotidianul, Dilema, România liberă, Timpul, Cultura, altele, în două cunoscute jurnale belgiene, Le Soir şi La libre Belgique. Temele predilecte: istorie recentă, societate, cultură, ştiinţă, probleme ale emigraţiei.

Dar cine este autorul? Citindu-i cartea de memorii, Privirea din afară / spre ştiinţă şi pe alături în România de dinainte, apărută în 2018 la editura Vremea, aflăm că până în 1988, când a părăsit România, Doru Mărgineanu (care, de astă dată, nu se mai ascunde după titlu) a fost un biofizician cu amplă activitate în mediul academic şi în cercetare. A publicat o monografie de neurobiofizică - prima în lume de genul acesta -, numeroase studii de referinţă în reviste de specialitate internaţionale. După 1988 îşi continuă cariera exemplară în biofarmaceutică la Bruxelles, devenind unul dintre creatorii a două medicamente esenţiale în tratarea epilepsiei, produse de UCB-Pharma din Belgia. Începând din 1998 a predat cursul de Analiză a semnalelor fiziologice la Universitatea din Liège şi, din 2009, cursul de Neurofarmacologie la Universitatea din Mons.

Dar, odată prezentat autorul, să ne întoarcem la cartea de faţă, despre care se cuvine să spunem că textele care o compun nu se rezumă nicidecum la problemele emigraţiei. Ele acoperă o tematică mult mai largă, toate fiind scrieri de analiză şi de reflecţie critică şi, nu în ultimul rând, de atitudine civică. Toate sunt într-un fel mărturii evocatoare ale efortului depus de autor pentru a se integra în societatea belgiană, liberă şi democratică şi, totodată, în comunitatea ştiinţifică internaţională. Dar nu singur ci, pe cât posibil, cu tot cu ţara natală, într-un moment în care ea însăşi trece prin schimbări majore de destin. De aceea, bunăoară în 1999, asaltul minerilor din Valea Jiului asupra Guvernului îl ultragiază cu atât mai mult, stârnindu-i invective pe măsură la adresa acelor politicieni care, după părerea sa, urmăreau, la Bucureşti, reinstaurarea unei puteri absolute. Citim însă şi un alt articol, tot de atitudine, publicat cam în aceeaşi perioadă de Doru Mărgineanu în Le Soir. Autorul se declară de astă dată de partea oficialilor români, considerând că reacţia acestora la tendinţa denigratoare a unei expoziţii "de cartier" vernisată la Watermael-Boitsfort a fost promptă şi îndreptăţită: artistul fotograf prezenta, în respectiva expoziţie, o suită de portrete din care rezulta că aşa-zişii români sunt romi, atribuind astfel "particularului statutul de generalitate".

Volumul este compus din 4 capitole: Despre ţară, Cultură şi ştiinţă, Despre cum ne merge mintea şi Întrebări obsesive, însoţite de Anexe (unele redate în franceză, aşa cum fuseseră scrise iniţial). Cele mai numeroase articole - majoritatea cu subiecte ştiinţifice - au apărut în Cultura, revistă la care autorul colaborează din 2012. Armonia lăuntrică pare să se fi instalat între timp, dându-i autorului nostru răgazul de care avea nevoie şi pofta de a medita: asupra religiei şi ştiinţei, de pildă, asupra ştiinţei şi eticii, asupra complexităţii fenomenului religios şi neuroteologiei, asupra neuroculturii sau asupra identităţii colective a diasporei române, asupra istoriei şi a memoriei. Teme mari, de actualitate şi de întâlnire a mai multor discipline cărora Doru Mărgineanu ştie să le dea în paginile sale intensitatea emoţională necesară unei lecturi palpitante.

Este, de altfel, firesc să fie aşa dacă ne gândim la bogata sa experienţă existenţială, la înalta competenţă profesională, cultura, spiritul sintetic, conştiinţa civică - însuşiri care se regăsesc, cum am văzut, şi în alte întreprinderi ale sale, cel puţin la fel de meritorii.

(Angela Martin, august 2018)

Prolog

În decembrie 1988, cu numai un an înainte de sfârşitul doar visat, dar încă neîntrezărit al dictaturii lui Ceauşescu, m-am hotărât să rămân în Belgia, unde ajunsesem cu aprobarea (penibil obţinută!) de a sta în afara ţării numai două săptămâni. Decizia emigrării a fost pentru mine atât o victorie, cât şi o înfrângere amară. Victorie asupra inhibiţiei mele cronicizate, de universitar matur şi recunoscut în mediul meu din ţară, de a asuma o schimbare radicală şi imprevizibilă a existenţei. Iar înfrângere, prin abandonarea proiectului de viaţă în care crezusem încă din adolescenţă şi a mai tuturor realizărilor de până atunci. Urmarea imediată nu putea fi decât o etapă profund tensionată a vieţii, când eforturile de integrare în societatea din Belgia şi de reîntregire a familiei au fost absolut prioritare. Recuperarea de către un fugit în Occident a familiei rămase zălog în ţară dura atunci câţiva ani, iar integrarea în noua societate implica mai întâi obţinerea dreptului de azil, apoi găsirea unui loc de muncă, prin care nechematul nou locuitor al acelei ţări să îşi asigure traiul lui şi al familiei.

Ruperea cursului vieţii mi-a fost însă uşurată de bunăvoinţa sorţii, care a făcut ca din ianuarie 1990 să am un salariu normal, după ce în 1989 avusesem burse de cercetare în două universităţi belgiene majore. Iar evoluţia galopantă a istoriei europene mi-a grăbit reîntregirea familiei, în martie 1990. Însă cred că îi este oricui evident că atingerea urgenţelor elementare ale existenţei nu a însemnat nici pe departe instalarea în vreo dulce lipsă de griji. Dar, fiind preocupat şi de probleme dincolo de cele ale vieţii şi profesiei mele, începând din 1990 m-am exprimat adesea în presă asupra unor subiecte de interes mult mai larg.

În primele două decenii de după colapsul comunismului în Europa, subiectele extra-profesionale care mă frământau s-au referit la închiderea tristei paranteze din istoria ţării, când mi-a fost dat să mă nasc şi să ajung matur. Astfel, din 1990 până în 2010, am publicat în presa din ţară eseuri despre pierderea unei părţi importante din elita profesională şi din forţa vie a României, despre problemele cercetării ştiinţifice în post-comunism şi despre regăsirea identităţii naţionale româneşti, întruchipată de monarhie. Iar în presa din Bruxelles am scris, pe când România nu era încă nici în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, nici în Uniunea Europeană, despre importanţa geo-strategică a ţării, relevând necesitatea integrării ei într-o Europă democratică şi prosperă.

După admiterea României în cele două structuri internaţionale esenţiale, ambele cu sediile în Bruxelles, un neprofesionist al politicii şi jurnalismului, ca mine, nu mai avea, în mod evident, de ce să se exprime public asupra acelor subiecte. Cât despre disputele din arena politică a României post-decembriste, mi-am impus decenţa să nu mă exprim în presă, dat fiind că trăiesc în afara ţării. Dar am simţit îndatorirea morală să semnalez autorităţilor româneşti un aspect regretabil şi inutil al relaţiilor lor cu diaspora. Acea semnalare nu a fost publică, însă subiectul ei o încadrează în acest grupaj de opinii, astfel că am inclus-o în Anexe. Din aceleaşi considerente, am inclus tot acolo şi o scrisoare deschisă adresată în ianuarie 1990 profesorilor şi studenţilor din facultatea unde activasem înaintea auto-exilării.

În ultimul deceniu, interesul meu extra-profesional a evoluat către subiecte fundamentale ale situării ştiinţei în ansamblul culturii umane, ale relaţiei între religie şi ştiinţă şi ale diferitelor aspecte ale neuroculturii - domeniu în plină ebuliţie, asociat neuroştiinţelor, în care am lucrat. Eseuri referitoare la un spectru relativ larg de astfel de subiecte am publicat în paginile primitoare ale revistei Cultura. Dat fiind că opiniile şi eseurile reluate în acest volum au subiecte foarte variate, asamblarea lor nu reia succesiunea cronologică a apariţiei iniţiale în presă, mai relevantă fiind gruparea tematică. Toate cronicile sunt reproduse aşa cum au fost publicate, adăugând însă note explicative sau de actualizare, acolo unde mi s-a părut util.

După ce fixasem titlul acestui volum, mi-am dat seama că el îl poate evoca pe acela al cunoscutului volum de interviuri din 1981 al lui Raymond Aron Spectatorul angajat, tradus şi în româneşte, în 1999. Eu admir fără rezerve parcursul intelectual al marelui jurnalist şi politolog, care a rezistat contaminării masive a "intelighenţiei" franceze de morbul comunismului, pe care el l-a combătut. Dar, eventuala consonanţă a titlului meu cu acela al volumului memorialistic al lui Raymond Aron este total necăutată. Căci, orice cronică provine în mod evident de la un spectator, iar eu nu mă pot revendica decât implicat cumva în subiectele abordate doar ocazional, în timp ce marele intelectual francez a fost un jurnalist asiduu, angajat efectiv în susţinerea liberalismului filosofic şi politic.

Sper că strângerea între coperţi a celor publicate în presă de când nu mai locuiesc în România, dar continui să mă simt şi român, nu are cum să arate vreun veleitarism. Căci, în această carte sunt doar excursii mentale dincolo de limitele muncii sale ale unui profesionist, acum septuagenar, împăcat sufleteşte cu ceea ce a realizat în specialităţile pe care le-a practicat cu pasiune. Dorinţa punerii în ordine îmi este motivată de speranţa că subiectele abordate pe parcursul a trei decenii au prin ce să intereseze un cititor român de azi: câteva ca istorie, altele fiindcă (din păcate!) au rămas tot actuale şi majoritatea fiindcă tratează teme nesupuse uzurii timpului.

(Doru Mărgineanu, Bruxelles, august 2018)