Prefaţă la Relaţiile de înrudire

Iulia Hossu
Relaţiile de înrudire. Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici
Editura Mega, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Cartea Iuliei Hossu debutează printr-un prim capitol dens teoretic, ce ar putea ţine locul unei lucrări de sine stătătoare asupra istoriei problematicii pe care urmează să o elaboreze. Într-un prim subcapitol sunt analizate 1.1. Rudenia - scurt istoric al conceptului, cu referinţe aproape numai străine, 1.2. Categoriile rudeniei, 1.3. Terminologia rudeniei, după care autoarea dezbate viziunea evoluţionistă a părintelui acestui domeniu al antropologiei, Lewis H. Morgan, cu a sa celebră Sisteme de consangvinitate şi de alianţă în familia umană, din 1870, urmată de analizarea conceptelor lui W.H. R. Rivers, expuse într-o lucrare din 1915. Urmează perspectiva lui K. B. Malinowski cu viziunea funcţionalistă şi cea a lui Alfred Reginald Radcliffe-Brown, dezvoltată în două subcapitole. Nu în ultimul rând, sunt abordate şi viziunile lui Claude Lévi-Strauss şi a structuralistului David Schneider, criticul sistemelor clasice şi al descendenţilor acestora.

Studii sociale ale rudeniei pe teritoriul românesc este titlul celui de-al doilea capitol al acestei lucrări de pionierat. Întrebarea de la care a pornit întreg demersul Iuliei Hossu viza tocmai slabul interes al cercetătorilor asupra rudeniei şi înrudirii în ştiinţele sociale din România, într-un paradoxal contrast cu situaţiile din antropologia culturală şi din sociologie, în ţările vest-europene şi în Statele Unite ale Americii. Autoarea ştie însă bine că, în România, studiile de tip monografic dedicate celor două direcţii mai cunoscute - anume Şcolii filologice Ovid Densusianu - Ion Muşlea şi Şcolii Sociologice de la Bucureşti -, problematica relaţiilor de rudenie şi cea a structurii de neam au fost abordate mai ales din perspectiva ritologică. După părerea justificată a Iuliei Hossu, foarte târziu la noi "Dumitru Caracostea este cel care va aşeza raporturile de rudenie la baza unei tipologii a folclorului românesc, atribuind acestora o funcţie ordonatoare nu numai la nivelul realităţii sociale, dar şi la nivelul formelor de artă. Acest cercetător va resimţi acut lipsa unor studii preliminare privind raporturile de rudenie în societatea românească tradiţională. Asupra unui singur fapt par a cădea de acord fondatorii etnologiei româneşti: acela că planul rudeniei şi cel al obiceiurilor vieţii de familie se intersectează adesea şi se intercondiţionează." (p. 18)

Bună cunoscătoare a problematicii din cele două domenii, etnologie şi antropologie culturală, ca absolventă a celor două specializări la nivel de licenţă, Iulia Hossu rămâne foarte selectivă şi se mărgineşte, după Vintilă Mihăilescu, doar la menţionarea şi sintetizarea a trei contribuţii: a Xeniei Costa-Foru (1945), a lui Henri H. Stahl (1939-1959) şi a profesorului Nicolae Constantinescu (1987), amintind şi de lucrările antropologilor străini pe terenuri româneşti în anii '70 ai veacului trecut.

Cum era firesc, următorul capitol este dedicat prezentării celei mai cunoscute dezbateri teoretice din antropologia cultural-socială vestică: A.R. Radcliffe-Brown - teoria descendenţei vs. Cl. Lévi-Strauss - înrudirea şi regulile de căsătorie (p. 85), complexitatea problematicii fiind articulată sistematic şi evolutiv, cu referinţe la principalele momente istorice din operele celor doi mari antropologi, autoarea arătându-se preocupată a lămuri cititorilor români conceptele şi noţiunile fundamentale ale domeniului, aşa cum au fost ele folosite în cele două mari teorii: a descendenţei şi a alianţei.

Progresele dobândite în timp în antropologia relaţiilor de înrudire sunt inventariate corect prin referinţe bibliografice la alte contribuţii europene şi americane, fără pretenţia unei istoriografii amănunţite, dar cu o clară imagine cu privire la mutaţii ce s-au produs în modul de abordare a fenomenelor, dinspre perspective biologiste spre altele socioculturale. Paragraful mediu al demersului său analitic, atât de inspirat denumit 3.5 Teoria descendenţei vs. Teoria alianţei - final sau început de drum, aduce în faţa cititorului român exemplul reluării marilor dezbateri prin cartea epocală a lui D.M. Schneider, din 1984, care a impulsionat-o pe autoare în cercetările sale din satul din Munţii Apuseni, arătându-i cât de importantă este etnografierea adâncă a comunităţilor tradiţionale şi descrierea amănunţită a practicilor ceremoniale de căsătorie în alţi parametri decât cei cunoscuţi din monografiile etnografice şi folclorice de tip clasic. În acelaşi set de noi contribuţii teoretico-metodologice la renaşterea cercetărilor asupra rudeniei şi înrudirii, autoarea mai analizează succint şi o antologie editată în anul 2000, apărută în Marea Britanie, în coordonarea antropoloagei Janet Carsten, Cultures of Relatedness. New Approaches to the Study of Kinship, urmată de o sinteză a aceleiaşi cercetătoare din 2004, după care Iulia Hossu se decide definitiv să adere la metodologia postmodernă a autoarei occidentale: "Perspectiva înaintată de Janet Carsten este şi cea căreia i-am putut subscrie în cercetarea desfăşurată. Aceasta este perspectiva de tip interacţionist-interpretativ şi ar putea fi condensată astfel: societatea se construieşte şi se deconstruieşte prin intermediul acţiunilor oamenilor concreţi, care reuşesc prin interacţiunile lor să ţină în mişcare, să dea o dinamică vieţii sociale, indivizii sociali fiind importanţi prin simbolurile pe care le activează, contribuind la apariţia, întărirea şi deconstrucţia unor instituţii." (p. 113)

Din această perspectivă înnoitoare, angajamentul teoretico-metodologic al Iuliei Hossu este destul de clar formulat: "Neputând avea pretenţia unei tratări de tip monografic, partea a doua a lucrării va reflecta, prin intermediul cercetării de teren efectuate într-o comunitate rurală şi al cercetării în rândul femeilor din mediul urban, căsătoria ca proces ce stă la baza înrudirii actuale. În oglindă, cele două paliere de analiză vor reflecta nivelul actual al problematicii rudeniei în cele două medii de rezidenţă, răspunsurile şi diferitele strategii pe care le-au dezvoltat indivizii pe parcursul procesului de reconfigurare a înrudirii." (p. 113)

La începutul capitolului următor, Căsătoria - perspectivă generală (p. 115), autoarea acestei remarcabile lucrări ne surprinde extrem de plăcut printr-o perspectivă de antropolog înnăscut: "Am pornit pe teren cu dorinţa de a documenta şi studia relaţiile de rudenie. Fără îndoială, ar fi putut să fie un subiect care se pretează la o cercetare de teren, mai cu seamă într-o comunitate rurală. Dar am început să mă lovesc de acelaşi set de probleme pe care le-au ridicat primii critici asupra rudeniei - aceasta nu este un fenomen static, născut doar ca urmare a presupusei legături biologice, ea este în aceeaşi măsură şi un construct social-cultural pe care indivizii îl experimentează pe parcursul vieţii în diverse roluri, nu doar cele căpătate, ci şi cele dobândite şi construite ca urmare a diverselor relaţii în care se află antrenaţi în existenţa lor." (p. 115)

Cu o asemenea concepţie, autoarea şi-a gândit terenurile etnografice într-o perspectivă nouă, modelându-le procesual, atât în comunitatea rurală, cât şi în lumea urbană, în contextul şi cu tehnicile de lucru ale noilor etnografii, atentă la ideologii afirmate după deceniul al şaptelea.

Cercetătoarea descoperă şi valorizează în pagini bine scrise o lucrare a lui Vasile Scurtu, reprezentant strălucit al Şcolii etnologice clujene şi, deopotrivă, al celei filologice (despre Termenii de înrudire în limba română, teză de doctorat coordonată de Emil Petrovici), considerată cu justeţe "o lucrare remarcabilă"... "ce nu a mai fost egalată până la această oră în România, în literatura de specialitate pe subiectul rudeniei." (p. 119)

Analizând Triada familie-casă-femeie din perspective multiple: mentalitar, istoric, filologic, religios antropologic, etnolingvistic, sociologic, terminologia asociată căsătoriei ca fenomen complex este literalmente stoarsă de toate semnificaţiile şi încărcăturile cognitive, de toate conotaţiile originare sau dobândite istoric, cu explicarea derivatelor afective etc.

Un subcapitol tot atât de bine documentat este cel referitor la Căsătoria - aspecte juridice şi canonice pe teritoriul României (4.2.), bazat pe tratate şi studii monografice de dreptul familiei, de drept canonic, dar şi pe contribuţii ale unor cunoscuţi sociologi şi antropologi români şi străini, ce a adus în dezbatere şi cele mai noi tendinţe şi orientări ideologice privind căsătoria şi familia; sunt puse aici la contribuţie şi statistici socio-demografice atent exploatate şi interpretate, cu scopul scoaterii în relief a dinamicii fenomenelor legate de rudenie şi înrudire, în noile contexte socio-culturale.

Paginile dense interpretativ din ultimul subcapitol 4.4. Căsătoria între rural şi urban (p. 167), bine fundamentate atât teoretic, cât şi ca structurare discursivă şi argumentare contextuală, configurează un tablou edificator asupra proceselor actuale de reevaluare a modelelor de familie: "Observaţiile numeroase din mediul urban m-au făcut să realizez că punerea în oglindă a acestor două medii ar evidenţia cel mai bine tocmai melánjul despre care vorbeam că s-a petrecut la nivelul mentalitarului şi al practicii indivizilor." (p. 168) E ceea ce a îndrumat analiza autoarei spre atitudinile şi practicile cotidiene, credinţe şi reprezentări vii, rezultate din terenuri etnografice fecunde, făcând-o pe tânăra cercetătoare să nu se mulţumească numai cu referinţele din marile monografii ritologice.

Din acest punct al demersului ei teoretico-analitic, capitolul al V-lea, Căsătoria - bază a sistemului de înrudire: Atitudini, practici şi dinamici (p. 172) aduce în faţa cititorului rezultatele excepţionale ale cercetării de teren, prin cele două studii de caz: 5.2.1. Studii de caz în mediul rural - nunta şi înmormântarea (p. 178) şi 5.2.2. Studii de caz în mediul urban (p. 207) urmate de o remarcabilă încercare de sinteză, 5.2.3. Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici (p. 222) şi de emitere a unei ipoteze proprii, originale, pentru care atât conducătorul ştiinţific al tezei, cât şi membrii Comisiei au felicitat-o la susţinerea publică din 1 octombrie 2010.

Experienţele sale de teren începute generos în anii dintâi ai primei licenţe, repetate şi adâncite în anii de masterat în Antropologie culturală şi studii multiculturale, în anii celei de-a doua licenţe şi anii pregătirii tezei de doctorat se resimt la tot pasul şi pot fi reţinute de cititor în discursul matur prin care-şi prezintă cercetările: "Elaborarea unei metodologii de teren compatibile cu tema în discuţie a constituit pentru o bună bucată de timp principala mea preocupare. Având o tematică ce se întrepătrunde cu aproape fiecare domeniu al existenţei cotidiene, despre care actorii sociali sunt provocaţi uşor să discute, s-au impus acele metode de investigare a socialului care au putut surprinde multitudinea de aspecte ale subiectului la modul cel mai condensat. Era destul de clar, încă de la început, că pentru a cerceta acest subiect va trebui să mă axez pe interviuri de profunzime şi pe observaţii participative." (p. 174) Avantajele certe, dar şi limitele unei "antropologii acasă", sunt aduse în discuţie, odată cu inteligente observaţii şi referinţe la experienţele trecute de teren, la angajamentele implicit asumate prin notele de jurnal, prin materialele consemnate atent şi prin alte asemenea elemente de pragmatică a anchetelor se citesc aici ca o lecţie de iniţiere în etnografiile noi. Avem aici dovezi clare că autoarea practică acea "antropologie în care oamenii cu care [cercetătorul] intră în contact îşi dezvăluie aspecte din vieţile lor, din credinţele, reprezentările şi practicile/ comportamentele cotidiene sau de sărbătoare": mărturiseşte cercetătoarea "Opţiunea mea pentru o metodă predominant calitativă (interpretativă) îşi are originea, evident, şi în formarea mea primă - de etnolog -, fără a mă sustrage unei determinări mai profunde, cred, cum este cea de gen. Am avut aici în vedere dorinţa mea de a mă axa asupra realizării de interviuri de profunzime, semistructurate şi poveşti de viaţă - considerând că aceste modalităţi de a aduna date îmi vor furniza o imagine complexă, căreia îi voi adăuga observaţiile participative." (p. 177)

Dar autoarea cărţii nu-şi uită nici experienţa dobândită în studiile de gen şi cele dedicate grupurilor marginale, recunoscând limpede: "amprenta etnografiei feministe cred că şi-a făcut simţită prezenţa, atât în rândurile lucrării, cât şi în opţiunile mele în favoarea unui demers ce tinde spre calitativ mai mult decât spre cantitativ, ca metodă de colectare a materialului şi ca modalitate de analiză. Spun acest lucru căci am dorit, pe cât posibil, să dau cuvântul informanţilor mei, care, consider eu, trebuie trataţi ca primă sursă de informaţii. Femeile au fost cele care au constituit sursa primă de date, fiind şi informanţii mei cheie." (p. 177)

Acest normativ metodologic e justificat din cel puţin trei puncte de vedere, susţine autoarea: a) femeile reprezintă partea activă a procesului de înrudire; b) prin femei se intermediază schimbul între grupurile sociale (o axiomă a teoriei alianţei); c) cu toate că bărbaţii reprezintă familiile în sfera publică, în fapt, relaţiile de înrudire şi reţelele de rudenie se menţin şi se generează atât în lumea rurală, cât şi în cea urbană, prin aportul esenţial al femeilor.

Tot de aici mai reţinem o constatare cu valoare de ipoteză de lucru, anume că relaţiile de rudenie şi reţelele rurale de înrudire sunt mult mai vizibile, mai activate şi mai uşor de observat în evenimenţialul de sărbătoare, în special în ritualurile din ciclul vieţii de familie, determinante pentru coeziunea socială, pentru educaţia spirituală de grup, "conştiinţa de înrudire fiind adesea mai semnificativă decât rudenia însăşi" (p. 179)

Ca atare, Iulia Hossu îşi concentrează demersurile, într-o primă etapă, "pe o inventariere a raporturilor de înrudire ce iau naştere în urma căsătoriei şi a modului în care aceste raporturi sunt, în acelaşi timp, nişte procese active şi dinamice în comunitatea studiată." (p. 181) Constatările la care autoarea ajunge privesc acte, gesturi şi comportamente socio-culturale, esenţiale ca manifestări ale principiului reciprocităţii în dinamicele sociale bazate pe schimb; ele reliefează admirabil modalităţile prin care noua familie îşi face loc în reţeaua de înrudire a comunităţii, cu fine intuiţii antropologice privind înrudirea spirituală, năşia, interacţiunile prescrise ritual-ceremonial, "omenitul" şi "omeniile" între cele trei familii implicate în nuntire ş.a. Poveştile de viaţă din paginile Nunta Anei marchează puternic pasul spre tehnicile calitativiste de anchetă şi de interpretare; ele aduc date etnografice despre cele mai grave probleme ale vieţii de cuplu: ireversibilitatea actului în mentalitatea arhaică, preocuparea mamei ca fiica "să nu intre într-un neam mai prost", teama de "făcătură" şi apelul la "dezlegări", suspiciunile reciproce între familiile mirelui şi a miresei, mai ales între viitoarele "cuscre", temerile şi poticnelile sufleteşti ale mamei de fată, negocierile privind desfăşurarea vieţii propriu-zise, obligativitatea şi reciprocitatea darurilor, cinstea miresei şi condiţionările sociale ale sumei de bani oferiţi, vizitele integrării în reţeaua nouă de înrudire, capitalul material şi sociocultural în alegerea naşilor, agregarea "în neamuri" a noii familii, inventarul denominativ al noilor raporturi de înrudire, reaşezarea socială a ierarhiei între neamuri post-căsătorie şi asumarea de către tânăra familie a unui statut mai ridicat şi a identităţii socioculturale noi de "verigă principală" în reţeaua de înrudire.

La acelaşi înalt nivel analitic-interpretativ se situează următorul subcapitol al lucrării: 5.2.1.2. Înmormântarea şi înrudirea prin nuntire în moarte (p. 191) menit a ilustra ritualul de înmormântare dintr-o perspectivă simbolist-interpretativă şi a-i dezvălui acestuia posibilităţile de identificare şi reliefare a unor noi şi noi dimensiuni valorice ale reţelei de înrudire reactivate, în comunitatea rurală studiată, cu fiecare "petrecanie" a unui membru al familiei lărgite. Tehnicilor de cercetare utilizate în capitolul anterior, autoarea le adaugă aici notele de Jurnal de teren, excelent întreţesute în textura discursului, cu date etnografice prevalate prin interviuri sau prin observaţie directă despre anunţarea decesului, despre cele trei zile de pregătire a mortului, despre priveghi, despre mort şi ambiguitatea statutului său, contactul diferenţiat al unor actanţi, comportamentele şi practicile, prescripţiile şi tabuurile dependente de gradele de înrudire înscrise într-un cod atotcuprinzător cu reguli pe care toată lumea le ştie şi, mai mult, nu doar că le ştie, dar nu le încalcă în niciun chip.

Înmormântarea se dovedeşte a fi "evenimentul în cadrul căruia, în comunitatea studiată, se conturează foarte clar reţeaua din care defunctul face parte - dacă e din neam bun, dacă are fini cât mai numeroşi şi alte rude care să-l plângă pare a constitui un pansament pentru durerea specifică şi de netăgăduit într-un astfel de moment." (p. 201) Într-o certă viziune holistic-interpretativă sunt indexate sistematic practicile ritual-ceremoniale, uzanţele speciale şi rolurile tuturor membrilor reţelei, secvenţele ritualului, gesturile şi formulele rostite, riturile apotropaice, de separare sau de "orientare" a sufletului defunctului spre cealaltă lume, pomenile şi mesele de comuniune, doliul etc.

Sub forma unor preconcluzii la acest important subcapitol al lucrării, autoarea distinge diferenţele tot mai clare între ritualurile de înmormântare tradiţionale din lumea rurală şi cele "depersonalizate" din comunităţile urbane, unde vizibilitatea reţelelor de înrudire se estompează, paralel cu tot mai slaba implicare a membrilor acestora în activarea funcţiilor şi rolurilor asumate de fiecare membru.

Subcapitolul 5.2.2. Studii de caz în mediul urban porneşte, inspirat, de la o teză a sociologilor clujeni (George Em. Marica, Ion Aluaş, Traian Rotariu, Petru Iluţ) privind provenienţa majoritar rurală a populaţiei româneşti din marile oraşe transilvane, ce aduce un "întreg sistem de referinţă, reprezentări şi practici care au ajuns în timp să formeze un melánj cu cele ale orăşenilor" (p. 208) Iulia Hossu dezvăluie, pe baza materialului etnografic consemnat în ruralitate, o cutumă străveche: "practica traiului în comun până la apariţia unui copil (preferabil un băiat), şi abia după aceea avea loc oficializarea relaţiei la nivel formal. Oricând, pe parcursul derulării acestui tip de trai în comun, bărbatul era considerat îndreptăţit să-şi trimită partenera înapoi, în familia de provenienţă, dacă, din motive diferite, credea că aceasta nu şi-ar îndeplini îndatoririle aşa cum el se aştepta să o facă." (p. 210) În anumite arii din Bihor, practica aceasta anticipatoare a "căsătoriei de probă" poartă chiar un nume, învălitul, şi s-a conservat mai mult în satele ortodoxe, fiind cu totul incidentală în cele greco-catolice, unde Biserica Română Unită cu Roma n-ar fi tolerat-o în niciun chip.

În continuare, e descrisă etnografic, cu aceeaşi exemplaritate, 5.2.2.1.1. Căsătoria Danielei, demersul empiric având scopul de a reliefa mutaţiile ritual-ceremoniale ce disting căsătoria în urbanul românesc în raport cu nunta descrisă în subcapitolul anterior. Sunt aici tablouri contrastive între destinele Mamei Danielei şi ale fiicei acesteia alături de M., cu nunta şi căsnicia, "un amestec hibrid între ceea ce reprezintă în mod tradiţional o căsnicie şi ceea ce văd ei în diverse părţi că ar însemna o căsătorie..." hibrid "între rolurile pe care le deţin partenerii şi membrii familiei extinse, în mod tradiţional şi influenţele dinspre practicile de la nivelul familiei moderne." (p. 221)

5.2.3.1 Cadru general şi fundamentat documentar preponderent pe interviuri semistructurate cu privire la căsătorie din perspectivă feminină, în care se configurează pattern-uri atitudinale de o largă diferenţiere, subcapitolul Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici se citesc cu un interes aşteptat după un demers analitic susţinut. În cele două subcapitole distincte tematic, inspirat denominate 5.2.3.2. Faţa vizibilă şi faţa ascunsă a căsătoriei, pasionată de studii feministe, Iulia Hossu ne oferă o radiografie adâncă a relaţiilor de cuplu în familia românească actuală şi în diversele spaţii de coabitare, demonstrându-ne cât de bine şi-a însuşit tehnicile anchetelor calitative.

Cele zece pagini de Consideraţii finale (p. 248) raportează problematica elaborată anterior analitic la elemente de sinteză, circumscriind căsătoria sferei conceptuale a rudeniei, văzută ca o structură simbolică, determinată şi construită şi redefinită sociocultural, practic "o structură dinamică supusă schimbării în mod constant." (p. 258)

Pledoaria autoarei pentru o înţelegere profundă antropologică a căsătoriei, rudeniei, înrudirii, familiei, natalităţii, hibridizării atitudinilor şi practicilor socioculturale, coabitărilor de diverse tipuri este una deschisă, în pas cu cele mai noi viziuni ale antropologilor şi sociologilor occidentali la care se raliază dezinvolt.

(Ion Cuceu)